marți, 22 decembrie 2009

Am un mandat greu, dar mai vreau o data

Sunt nevoită să-l parafrazez pe nenea Băsescu. Pentru că niciodată n-aş putea spune, nici în cele mai negre disperări, că "nu mi-a plăcut", cum ar fi trebuit dacă ar fi să respect citatul întocmai.
Am adorat fiecare minut. Bine, unele am vrut să treacă mai repede. Foarte repede. Sau măcar să nu lase urme. Sau, daca lasă urme, măcar să nu fie permanente. Sau, dacă sunt permanente, măcar să le pot masca cu fard. Dar, făcând o medie corectă, majoritatea minutelor sunt magice. Şi mă umplu de o fericire atât de pământeană, atât de firească încât mă trag cu putere din cotloanele cele mai suprarealiste pe care mintea mea e capabilă să le nască şi mă ancorează ferm aici. Lângă el. Cât de normal. Şi cât de unic...
Se poate oare repeta unicitatea? Irealul? Magia? Spuneţi-mi.
Care e mecanismul prin care se pot dubla magiile? Şi inimile? Şi iubirile? Există, sau este, la rândul lui, o iluzie?

M-am gândit săptămâni în şir ce să îi cer lui Moş Crăciun. Şi dacă (mai) am acest drept. Şi dacă să o fac. Şi dacă să tac, mai bine.
Iar revelaţia a venit cu totul neaşteptat, atât de banal şi printr-un concurs de împrejurări care mi-a reconfirmat că nu există împrejurări, ci, poate, doar destin.
Acum ştiu: ceea ce îmi doresc este încă un mandat.

duminică, 20 decembrie 2009

Despre Crăciun, nu-mi vine să scriu şi să vorbesc prea des, aşa cum simt despre toate lucrurile care îmi sunt prea aproape de suflet. Doar rar, în vreo perioadă mult prea albastră, îmi scapă. Sunt aşa de mult parte din mine, încât nu le pot dezlipi de acolo. Decât cu greu. Decât cu senzaţia de dezgolire, de vulnerabilitate. De slăbiciune. Crăciunul mă dezgoleşte în faţa lumii mai mult decât pot să recunosc, mai mult decât sunt dispusă să accept.

Mereu, mereu, în fiecare an, mă simt însă copleşită de el. Deşi îl aştept când încă frunzele sunt verzi în copaci, deşi tânjesc după tot ce presupune el, mereu mă simt, în această perioadă din an, tensionată şi provocată.

Totul concură la asta: imaginile idilice de la televizor, inflaţia de moşi mai mult sau mai puţin credibili, magazinele cu prea mult roşu şi prea ostentative colinzi. Şi da.. eu nu am nici un motiv de întristare. Dar tot mai des percep Crăciunul, partea mea neştiută de suflet, ca o imensă şi batjocoritoare povară, creată şi întreţinută de orice altceva, dar nu de Dumnezeu:



TREBUIE să ningă. Crăciunul fără zăpadă nu există.

TREBUIE să fii cu familia. Dacă nu ai un om lângă tine, eşti damnat.

TREBUIE să te distrezi. Să te întâlneşti cu prieteni, să râzi mai mult sau mai puţin forţat.

TREBUIE să faci şi să primeşti cadouri. Că doar ăsta e obiectivul principal, nu?

TREBUIE să găteşti zece feluri de mâncare. Orice sub acest standard este dovadă de impietate.

Şi alte asemenea imperative.



Atât de multe imperative care trebuiesc concentrate în două, maximum trei zile... Şi care trebuiesc atinse, cu toatele, pentru a putea justifica în vreun fel energia, banii, alergătura, oboseala. Şi pentru a putea spune, la reîntâlnirea cu colegii, "Am avut un Crăciun fericit".



Patetic. Inutil. Trist, deci.



Şi da, voi face şi eu toate lucrurile astea inutile. Din imitaţie, din considerente mai mult sau mai puţin practice. Odată, o să-mi doresc de la Moşul să mă scape de panica asta generalizată că nu voi bifa toate cerinţele de pe lista de "must-do". O să-mi doresc să mă lase să simt pur şi simplu Crăciunul, ca în copilărie, să-l respir şi să-l ascult, fără alte condiţii. Atunci voi crede din nou cu adevărat în Moş Crăciun.



Aşa sună pentru mine Crăciunul, în fiecare an, în momentul magic - şi atât de efemer - când la toate televiziunile este pauză publicitară ca să-i permită lui Isus să se nască:






">

joi, 19 noiembrie 2009

Habemus Pipa

D. are pipă. Adică suzetă. În toată viaţa lui, nu a adormit niciodată fără ea. Şi, după cum stau lucrurile, nici nu cred ca va renunţa foarte repede la ea. Tentativa de a i-o scoate din program s-a soldat cu plâns coleric urmat de vărsat. Deci, nu e pregătit...
Îmi amintesc prima lui "pipă", cumpărată la repezeală şi în neştiinţă de tati, care era atât de în priză în primele săptămâni că i-ar fi cumpărat puiului şi haină de blană, daca i-ar fi spus cineva că îi e utilă. Prima lui pipă era în mod cert pentru copii mai mari, era albă în formă de fluturaş şi îi acoperea jumătate de faţă. S-a prins foarte repede cum stau lucrurile cu ea şi de atunci sunt nedespărţiţi.
Noaptea, în somn, o caută cu ochii închişi şi o roteşte în guriţă ca un expert. Şi nu ţine nici povestea cu bebeluşul mic care nu are suzetă şi plânge, nici cea cu căţelul şi nici măcar promisiunea mamei de a-i cumpăra o maşină mare de salvare daca doarme "ca băieţii mari", fără suzetă.
Şi da... sigur că îmi doresc să provoc vremea în care postarea să aibă titlul - oarecum utopic - de "NON habemus pipa". Dar acum, pipa asta amărâtă de cauciuc ros e ultima dovadă de bebeluş. Încet, încet, toate celelalte au devenit desuete, ca şi cum n-ar fi existat, ca şi cum ar fi fost dintr-o altă viaţă.
Pe nesimţite ...,

Sânii mei au încetat să mai fie sursa lui de hrană, de afecţiune şi de pace. Şi nu pot spune că nu am simţit un fior când am văzut mirarea din ochişorii lui când i-am povestit rolul lor în viaţa lui.

Sticluţa cu biberonul aferent, care era un decor nelipsit din bucătărie, căreia îi ştiam cantităţile şi temperatura necesară la orice oră din zi şi din noapte, cu ochii închişi, din care m-am luptat cu greu să îl învăţ să bea, a dispărut şi ea în vara asta.

Scutecele. Înainte de D, ştiam doar că există. În a doua noapte din viaţa lui, i-am pus primul scutecel. Pe dos. Am văzut dimineaţă eroarea. De atunci.... în medie câte 5 bucăţi să zicem în primii doi ani... se adună câteva mii. (Între timp învăţasem care e faţa şi cum se pun corect). S-au dus şi ele, tot în vara asta, sunt acum o amintire ce se va estompa curând. Nu mai foloseşte nici noaptea măcar.

Cărucior. Primit cadou încă dinainte de a se naşte, folosit şi răsfolosit, pe toate anotimpurile şi în toate condiţiile. Îl adormeam pe D. în el în perioadele lungi în care nu vroia să doarmă decât acolo. Îl puneam în cărucior şi îl plimbam prin casă cu zecile de minute. Până mă dureau mâinile. Până ameţeam. Până cînd - thank God - a inventat T un sistem de frânghii improvizate dintr-o faşă elastică pentru genunchiul lui şi lansam căruciorul ţinându-l de ele. Doamne, ce fericire, stăteam pe loc... Este acum în balcon, decolorat, zdrenţuit, obosit, ca un bătrân senil care şi-a făcut datoria şi-şi aşteaptă binemeritata odihnă.

Pătuţ de bebeluş. Cumpărat de ocazie cu tot cu salteluţă şi cu două răţuşte galbene legate de gratii. Pătuţ care părea imens la început, când D. ocupa un sfert doar, lăsând loc pentru hainuţe, jucării etc. Pătuţ care-mi formase un reflex de a mă trezi când auzeam sunetul ritmic de lemn înfundat: D., în patru labe, la câteva luni, nu avea suficient echilibru şi se sprijinea cu capul de tăblie. Printre gratiile lui m-am jucat de mii de ori "Cucu-bau" şi i-am întins mâna să mă simtă, şi am privit căpşorul chel pe ceafă întorcându-se către perete a somn. Stă acum împachetat în folie, făcând astfel loc pentru patul nostru comun pe jos, care se lăţeşte mai mult cu fiecare sezon.

Pipa asta e ultima redută ce-mi aminteşte de primele clipe. Aşa flendurită cum e, ea este mărturia multelor lupte duse în fiecare seară, a multor căutări neîncetate şi a multor lacrimi de neoprit în orice alt mod. Şi, cu riscul de a părea ciudată, indolentă, abuzivă, sau oricum altfel, mă predau şi nu mai lupt împotriva ei. Nu e ciudat, cum ne plângem că timpul trece prea repede, că etapele se succed înainte de a ne putea bucura de ele, şi în acelaşi timp, prin toate acţiunile noastre nu facem altceva decât să grăbim acest proces? Atât timp cât ceva din gesturile şi atitudinea lui D vor fi încă în stare să mi-l arate aşa cum era când l-am văzut pentru prima oară, el e încă bebeluşul meu cald, uimit şi ireal. Cu siguranţă că va veni şi vremea renunţării. Şi da, sigur că mă voi bucura. Dar în acelaşi timp voi resimţi şi nostalgia adăugată mândriei de a spune "Am băiat mare!", nostalgie pe care o anticipez ataşată fiecărei etape, mersului la grădiniţă, primei sale iubiri, absolvirii liceului, tuturor celorlalte.

Deocamdată... e încă vârsta bebeluşeniei. Dacă închid ochii şi mă concentrez doar la asta, s-ar putea să mai dureze puţin. Doar puţin. Atât cât să cauţi o suzetă care cade din guriţă la primul suspin în somn.

marți, 10 noiembrie 2009

Lingvistice...

D. spune absolut orice. Peltic. Mi-e teamă doar şi resimt frustrarea de a nu putea ţine pasul cu etapele pe care le parcurge, pentru că prea repede trec, prea repede evoluează, prea puţin pot să mă bucur de fiecare. Dar asta e valabil cu orice, cred, nu doar cu D.
Reţine orice şi repetă când ţi-e lumea mai dragă. I se pare interesant când lumea râde şi atunci e clar că trebuie reţinută expresia (vezi "Băga-mi-aş picioalele" şi "mă dispeli").
A învăţat să se joace cu cuvintele, a aflat ce sursă bună de distracţie e să inventeze cuvinte şi să le modifice sensul. Am trecut de la etapa concretă a vorbirii la cea abstractă, care îl distrează pentru că ştie că ne distrează pe noi. Şi Doamne... ce ne mai distrează...

Jocuri dimineaţa în pat, când dăm jos pijamalele:
"Al cui e funduleţul ăsta?"
"Al lui nenea Băsescu!"
What?!

Ne uităm la "Thomas":
"Uite, mămucă, ăsta e felmielul "Mă coi" (a.k.a. McCoy)
Şi nu pricepe piticul de ce râde mama întotdeauna :=)

Seara, etapa alinturilor şi a pupicilor:
"Tu eşti scumpul meu, si puiul meu drag?"
"NU. Eu sunt tighişolul lui tata". (asta ca să-i mai crească şi lui inima)

In dimineaţa asta am avut o problemă tare încurcată... D transporta un tractor prin casă şi mămuca a făcut o barieră.
"Nu trece tractorul de barieră până nu zici parola!"
"PALOLA! Acuma tlec"
"Nuuu... puiule, parola este... "Drăgoşel mititel". Acum hai încă o dată şi zi parola.
"PALOLA".
"NU, zi "Drăgoşel mititel" şi te las.
"Palola Dlăgoşel mititel"
"Bun. Treci".
"Acuma tu eşti cu tlactolul mămucă, şi eu sunt baliela"
Bun. Schimbăm rolurile.
Vine mămuca cu tractorul şi când ajung lângă el...
"Palola Dăgoşel mititel"
"Nuuu... acum tu îmi ceri mie parola, şi eu zic "Drăgoşel mititel"
Reluăm traseul. Când ajunge din nou în dreptul lui...
"BALIELA".

Tată-so-i poliţist, băga-mi-aş picioalele...:=))

marți, 27 octombrie 2009

Mirare

Nu pot să-mi explic deloc un răspuns al lui D. din seara asta care m-a lăsat mască, pentru care nu am fost pregătită şi pentru care nu-mi asum nici un credit...

Seara ne alintăm peste măsură, de obicei aşteaptă în linişte câteva minute, vede că nu răspund la provocările lui şi inevitabil trece la artileria grea, la care ştie că nu pot rezista.
"Daga meaaa..."
Ochişorii cafenii lucesc galeş în semiîntuneric.
"Daga mea dagă..." plusează.
"Tu eşti felicilea mea"... la care cedez instantaneu şi începem complimentele reciproce.
"Eşti fericit aici cu mine?"
"Da, sunt felicit aici acasă la noi".
...şi încă câteva replici asemănătoare.

"Cine te face pe tine cel mai fericit?"
"Doamne Doamne".

Aici m-am blocat. Pentru că în afară de scurtele rugăciuni clasice şi de vizitele scurte la biserică nu am avut discuţii religioase cu D. Şi nu înţeleg, nu pot să-mi explic defel răspunsul lui. Recunosc că m-aş fi aşteptat la un răspuns gen "Thomas" sau "Paidălelul". Nicidecum la aşa ceva.

"Cum te face Doamne Doamne pe tine fericit?"
"Acolo la biselică este un Doamne Doamne. Si mă face felicit când pune ulei pe flunte"

D. ştie exact cine este nenea popa. Şi nu asta a vrut să spună. Poate... poate ăsta e felul în care Dumnezeu îmi aduce aminte de El. Nici nu putea găsi o metodă mai buna.

luni, 26 octombrie 2009

Meserii

"Puiule, ce vrei tu să te faci când vei fi mare?"

Ce nu ştie puiul încă este că întrebarea asta îi va teroriza cu siguranţă copilăria, va fi un subiect predilect pentru compunerile pe care învăţătoare zeloase le solicită şi va face deliciul tuturor musafirilor care vin în vizită. Acum, însă, e privilegiul meu unic.

"Vleau să mă fac tactorist". "Vleau să fiu contlololul gas" (mai uitaţi-vă şi voi la Thomas, dacă vreţi explicaţii). "Vleau să fiu pe ecavatol". D-astea. Şi mă bucur mult când văd că face alegeri copilăreşti, că încă nu e vremea orgoliilor şi a modei. Că asta i-ar face realmente plăcere. Probabil că e ceva genetic, nu ştiu... cu foarte puţină vreme în urmă, îmi doream cu multă sinceritate şi cu multe regrete să fiu macaragioaică. Şi mereu, mereu, afirm cu toată încrederea că oricând prefer ca fiul meu să fie un zugrav fericit şi împlinit decât un savant neurotic sau chiar şi un funcţionar blazat şi frustrat. Păcat că am ajuns la convingerea asta doar acum... Dar asta-i altă poveste.
Mă gândesc cum se spune de obicei, că părinţii îşi doresc pentru copiii lor ceea ce ei înşişi nu au putut realiza. Se aplică şi la mine, cred, dar pe sens invers...

Cam ştim meseriile de bază. Adică îl ştim pe nenea dotolul care face alo-alo, pe frizer cu foarfeca lui, pe grădinar, pe poliţist - bineînţeles! - pe tractorist - se putea altfel? - şi pe "nenea ăla care ţine o unealtă în mână" care nu m-am lămurit ce face şi nici ce meserie are.

Toată povestea asta are scopul de a introduce "vraja" din seara asta. Când l-am lăudat că a ştiut să spună numele noastre corect, al fiecăruia. Dacă nu ne cunoaşteţi, credeţi-mă că nu e uşor. "Braavo, dragul mamii de copil scump, şi bun, şi deştept".
Pauză.
Pauză.
Pauză.
Şi, piciul, după un oftat prelung de om resemnat:
"Tata e poliţist... Băga-mi-aş picioalele..."

miercuri, 21 octombrie 2009

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 10

Multe şi mărunte, nu le mai pot ţine şirul...

În primul rââând... ta-daaaaa... "mămuca" se întoarce. După o lungă perioadă în care am fost mama, mami sau variaţiuni pe aceeaşi temă, nostalgia autumnală i-a trezit lui Prâslea amintiri legate de mămuca lui de anul trecut şi nu mă mai slăbeşte. Una din activităţile lui preferate: fuge în magazin, se ascunde de mine si urlă mai ceva ca difuzoarele care ne indeamnă să cumpărăm salam săsesc: "MĂMUUCĂĂĂĂĂĂ".... Partea interesantă este că s-a prins piciul că taică-său e "tătuca", logic, şi uite aşa ne dezmierdăm noi ca-n poveştile cu miros arhaic.

Portret de toamnă: tătuca şi mămuca, împreună cu piciul de pe inventar, ies la plimbare în ploaie. Tătuca îi povesteşte ceva foarte aprins mămucii, sau invers, e irelevant. Ideea e că piciul rămâne în urmă, să numere bălţile în care sare. Cam rămâne în urmă, şi când se îngroaşă gluma şi nu vede nici o şansă sa-l bage şi pe el cineva în seamă, se revoltă din spate o voce peltică: "Eu sunt un om mic... Aşteptaţi oamenii mici!"

"Tu eşti daga mea... tu eşti puiul meu mic si dag" - cea mai flumoasă declalaţie de dlagoste pe cale au auzit-o vleodată ulechile mele.

Leit-motivul ultimelor săptămâni: "E gheeeeeu, mămucă..." E "gheu" să mergem cu maşina, e "gheu" să stea pe umerii mamei, e "gheu" orice nu are el chef să facă în acel moment.

Piciul a dat mâna cu Băsescu, la bâlci. În lunga aşteptare de dinaintea sosirii preşedintelui, întrebarea obsedantă era "Mami, cine e nenea Băsecu?" Cum mi s-a părut un pic prematur să intrăm în lecţii de constituţie republicană, am hotărât să fie "păi e ... un om mare". Ei, a fost cam dezamăgit când l-a văzut în carne şi oase. Asta în comparaţie cu păpuşile hidoase de 5 metri înălţime cărora le ştie de frică şi urla ca din gură de şarpe când le vedea apropiindu-se. "Maaami, nu e un om male. E un om mic". N-am zis nimic, nu de alta, dar zău că nu aveam nici un contraargument viabil la afirmaţiile lui. De atunci, îl recunoaşte pe prietenul lui, nenea Băsescu, ori de câte ori îl vede la televizor, fapt care depăşeşte puterea mea de înţelegere. Recent, la ştiri, "uuuite, nenea Băsescu!" istoria se repetă: alt oraş, alt bâlci, aceeaşi idee de circ. Băsescu fraternizează cu un căţeluş în speranţa că stăpânul său va fi impresionat şi îl va vota. Îl şi botează ad-hoc pe căţel: "Măi, Trăienică, hă, hă, hă..." Piciul meu se uită oarecum contrariat la scenă şi concluzionează: "Nenea Băsescu vobeste postii..."
Aş propune în consecinţă acordarea dreptului de vot de la vârsta de 2 ani şi 7 luni.

miercuri, 14 octombrie 2009

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 9

OK... ştiam că voi ajunge în acest moment. Doar atât că speram să fie oarecum mai îndepărtat în timp. În nici un caz acum. Cel puţin să înveţe şi Mister să spună corect "Rică nu ştia să zică". Auzi domne, câtă precocitate!

Momentele noastre speciale de tandreţe implică pupăcitul burticii piticului şi furatul buricului, pe care îl "aruncăm" de la unul la altul şi îl "inghiţim" reciproc. Dar acum schimbăm rolurile şi-mi oferă el pupici băloşi pe burtă. Într-un moment de respiro al lui, când îşi odihneşte căpşorul cuminte pe burta mea, mi s-a părut un moment propice pentru a iniţia o conversaţie despre adevărurile vieţii. Proastă inspiraţie...

"Ştii, când tu erai miiiic, miiiiic de tot stăteai aici în burtă la mami".
Ochişorii căprui se uită la mine cu uimire, în genul "ce-i,te-ai dilit, mămucă?"

"Daaa, stăteai în burtică la mami, şi când ai crescut destul, am mers la spital şi nenea doctorul a tăiat burtica lui mami şi te-a scos afară". Ok, am exagerat, recunosc... Dar nu puteam ignora adevărul ştiinţific în favoarea basmelor bărzeşti.
Greu de procesat informaţia.

"Am stat aici la tine în bultică?"
"Da".
"Si ai mers la spital?"
"Da".
"Si nenea dotolu a tăiat bultica?"
"Daaa".... incep să ezit, că prea începe să semene toată povestea cu Scufiţa Roşie şi lupul cel viclean.

"Siii... cum am intlat eu în bultică?"

Două convingeri am de atunci:
- că generaţia tânără şi purtătoare de suzete este muuuuuult evoluată faţă de cele anterioare ei;
- că D. nu doarme noaptea atât de adânc pe cât se pare.

vineri, 18 septembrie 2009

Unsolicited messages

Ar trebui să enerveze, cred. Ar trebui să le dai la o parte, iritat, să treci la esenţă, la aşa-zisa esenţă. Ar trebui să nici nu conteze, decât în măsura în care vrei să verifici dacă mai funcţionează tot sistemul de corespondenţă.

Pentru mine, mesajele nesolicitate sunt cele mai importante mesaje din lume. Le-am aşteptat timp de doi ani şi jumătate şi de fapt mai mult de atât, fără să ştiu. Cred de fapt că am aşteptat mesaje nesolicitate toată viaţa mea.

Când trimit, e oarecum normal - sau cel puţin logic - să primesc inapoi. Acţiune şi re-acţiune. Cauză şi efect.

Dar când nu trimit nimic, când îmi desfăşor aşa-zis normala activitate cotidiană, şi când rutina imi este neaşteptat întreruptă de un astfel de miraculos mesaj nesolicitat, ei bine, atunci sunt clipele mele de fericire. De normalitate, adică, cu siguranţă.

Mesajele aceaste vrăjite vin de la fiul meu. Şi sunt atât de copilăros de adevărate, şi de înduioşător de limpezi, încât îmi vin lacrimi în ochi într-un mod reflex. (Probabil, ca toti oamenii mari, am uitat ce simplu este să fii fericit). Mesajul nesolicitat poate veni într-una din cele mai banale situaţii, cum ar fi băutul cafelei de dimineaţă sau curăţarea legumelor pentru masa de prânz. Mesajul nesolicitat vine sub forma a două mânuţe care se strecoară peste umerii mei şi a unui căpşor cafeniu care se apropie de urechea mea: "Tu eşti iubilea mea male". "Mie-mi pace de tine". "Eu sunt felicit de tine".

Mesajele astea nesolicitate sunt supapa mea de oxigen, rezerva mea de normalitate. Sunt garanţia mea că "all's well with the world", la fiecare oră fixă din noapte, din fiecare noapte.

Nu voi avea niciodată ambiţia ca fiul meu să înveţe fizică cuantică sau operaţii pe creier. Dacă învaţă să trimită mesaje nesolicitate, se cheamă că mi-am făcut datoria.

luni, 17 august 2009

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 8

Somnicul de amiază este de cele mai multe ori o experienţă plăcută. Se culcă relativ rapid, cu suzi, bineînţeles, care-i declanşează un căscat pavlovian. Zic "de cele mai multe ori", pentru că mai sunt şi excepţii. Foarte recent. Nu vrea piciul deloc să capituleze şi să doarmă, indiferent de ce arme scoate mama din arsenal. Într-un final, îl pun în pătuţul lui şi ies din cameră, lăsându-l singur. Spre surprinderea mea, nu mă strigă, sare de câteva ori să testeze arcurile saltelei, după care se apucă de bodogănit de unul singur: "FIL-AL SĂ FIE... OALE UNDE-A PLECAT... FIL-AL SĂ FIE..."

*************************************************************

The Fall of Mr. Ciupi sau Cel ce ridică sabia, de sabie va pieri
Recunosc, uneori - de cam multe ori - nu reuşesc să fiu mama din reclame, mereu calmă, serenă, cu aureola de maică Tereza în jurul capului, zâmbind cu bunăvoinţă şi cu o regală îngăduire şi susţinând principiul conform căruia "murdărirea este bună". De multe ori îmi ies din pepeni şi ridic vocea. Cu una din aceste ocazii, îl certam - nu mai ştiu pentru ce năzbâtie şi piciul îşi ridică degeţelul arătător către mine spunându-mi cu falsă şi studiată îngrijorare: "NU MAI TIGA... CĂ VINE NENEA CIUPI LA TINE". După care zâmbeşte complice, ştrengăreşte, în genul "las că ştim noi că-i numai o gogoaşă"...

*************************************************************

Piticul e om dus la biserică. La propriu. Parcăm călăleta în uşa bisericii de peste drum de casa noastră şi asistăm la slujbe, de care-or fi ele. Îl ascultăm pe nenea popa cum cântă, ne place, aprindem lumânări şi cântăm - uneori - "La multi ani". Că doar de-aia-s lumânări. Ideea e că avem o relaţie amicală cu nenea popa, care bagă copiii-n oală, de obicei sâmbăta la prânz. Facem scandal daca nu primim si noi, acolo, o bucată de pâine. Dacă-i cozonac, cu atât mai bine.
Zilele trecute, tati îl ia pe pici pe călăleta mare şi merg ei doi ca bărbaţii la plimbare, spre bucuria mamei. Intră frumuşel într-un magazin unde, hooopaaa... o călugăriţă. Cu echipamentul complet. N-a mai văzut piciul aşa ceva. Se mişcă rotiţele, gândeşte ce gândeşte şi dă verdictul: TANTI POPA!!!

joi, 13 august 2009

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 7

Operaţiunea chiloţei. Partea a cinşpea. Că celelalte s-au sondat cu eşecuri răsunătoare. Ce am învăţat eu din asta? Că degeaba ai oliţă verde şi colac de WC, dacă n-ai inspiraţia să achiziţionezi un set de chiloţei de bebeloi cu Paidălelu. Adica cu Spiderman. Că, dacă n-ai învăţat până acum, mămico, Paidălelu pleacă de la tine dacă îl uzi şi treci din nou la chiloţei ruşinoşi de bebeluşi. Slavă ţie, Paidălelule, că-ţi făcuşi pomană!
Aşa că acum, prichindelul caută oliţa rapid la nevoie, de teamă ca nu cumva Paidălelul să se supere şi să plece de la el.
Mama îşi face datoria de mamă care este ea mamă şi îl întreabă obsesiv pe pici, tot la zece minute: "nu faci pişu?".
Înaintea unei plimbări afară, obligatoriu, mama îşi declanşează tirada: "Hai, pitic, să faci pişu, uite oliţa aici, să nu uzi Paidălelu că se supără şi nu mai vine la tine, şi-ţi dă mama iarăşi chiloţei de bebeluşi cum are Talipa, vaaaaai, ce ruşiiiineeee...".
"MAMI!" mă întrerupe piciul exasperat, "sunt în SI-GU-LAN-ŢĂ!!!"

sâmbătă, 1 august 2009

Rollercoasting through life

Azi m-am gândit toată ziua la tine. Şi iniţial am vrut să scriu altceva; am vrut să scriu despre trenuri, despre cuvinte şi alţi demoni. Tu ştii despre ce vorbesc. Şi n-am spus nimănui nimic - evident, dar am tot ascultat "I never promised you a rose garden" gândindu-mă la voi, la cât de greu trebuie să fie să împaci soarele şi ploaia, şi la ce eforturi trebuie să faci să păstrezi aparenţe de normalitate când toate prognozele meteo sunt date peste cap.

Şi pe urmă, sigur nu sunt lucrurile întâmplătoare, T. a ieşit din casă după ce mi-a lăsat să ascult pe youtube o melodie care mi-a schimbat oarecum percepţia. Şi mi-am dat seama că, da, dacă aş fi eu confruntată cu demonii cu care te lupţi tu, asta aş vrea să mi se spună:

You can't turn back the clock you can't turn back the tide
Ain't that a shame
I'd like to go back one time on a roller coaster ride
When life was just a game
No use in sitting and thinkin' on what you did
When you can lay back and enjoy it through your kids
Sometimes it seems like lately - I just don't know
Better sit back and go with the flow
Cred că te simţi ca într-un roller coaster, nu? Cred că te urci în el fremătând, cu emoţie, cu teamă, de ce nu, dar şi cu o nerăbdare care anticipează fiorul. Poate deveni o dependenţă, posibil. Ca orice lucru în viaţă. Pentru că este o experienţă incredibilă, să fii acolo sus, cu stomacul gâdilat de fluturi, să-ţi fie inima şi creierul întoarse pe dos într-o anulare a legilor gravitaţiei. Este, cu siguranţă, adrenalină în forma ei pură. Este zbor. Este eliberare. Şi bineînţeles că e bine. Un bine ca un drog, un bine pe care îl percepi ca fiind interzis, şi care te face să suferi şi să te simţi vinovată, pentru că stă în firea lucrurilor ca oamenii să stea pe pământ, nu să se ridice în nori şi nici să facă acrobaţii cu sufletul.
Mi-ar mai plăcea să mi se spună şi asta: faptul că mi-am permis un bilet pe roller coaster, cu dispensă, nu mă obligă să-mi fac abonament.
Şi cred că cel mai mult mi-ar plăcea să mi se spună aşa: că am hotărât să urc la înălţimi si să alunec periculos tocmai pentru ştiu că nu e nici un pericol. Că dacă centura nu ar fi bine strânsă sau mecanismul ar fi defect, nu aş urca niciodată. Că e ca la bungee jumping: ţipi de spaimă, dar ştii că eşti bine ancorat.
Ţi-aş mai descrie doar două imagini care mie îmi confirmă siguranţa legăturilor.
Prima imagine, virtuală, prezintă un bărbat şi o femeie noaptea, dansând în faţa blocului, încercând să prelungească un moment de romantism furat cu greu şi întârziind pe cât posibil reintrarea în atât de prozaica realitate.
Şi alta: văd un bărbat care îi cumpără unei femei haine cu două-trei numere mai mici, pentru că ochii şi mintea lui o percep imaterial, aşa cum era probabil cu ani în urmă.
Pentru mine, gesturile astea - şi probabil multe altele, pe care nu le ştiu, dar care sigur există - fac mai mult decât un milion de milioane de cuvinte care propulsează mecanismul roller coasterului. Ele sunt, cred, centura de siguranţă. În ele aş alege să am încredere atunci când prognoza meteo o ia razna şi încurcă anotimpurile.
Şi, ca să fiu sinceră până la capăt, noaptea târziu, în vis, aş mai face o tură. Doar atât cât să-mi dea un motiv să zâmbesc dimineaţa misterios când îl sărut.


marți, 28 iulie 2009

Despre efectele donării de sânge

Am ezitat să scriu un titlu pentru postarea asta, pentru că nu ştiu exact ce i-ar surprinde esenţa. Despre remuşcare, poate. Sau despre eforturi de ţinere a capului deasupra apei. Sau despre gesturi care te menţin viu, care te obligă să rămâi, care te obligă să fii.
Oricare dintre astea (sau poate nici unul în esenţă) pot fi ataşate faptului de a fi donat sânge, ceea ce s-a întâmplat în urmă cu vreo două săptămâni.
A venit ca o confirmare a faptului că nici o convingere nu este pentru totdeauna, că viaţa în general, şi a mea în particular, este atât de imprevizibilă şi realmente mindblowing încât nu ne permitem luxul să ne formăm principii, îndrumare, concepte. Pentru că mult prea repede ne vor fi dovedite greşite. Şi mereu, mereu, învăţăm lucruri noi despre noi înşine.
Ceea ce am învăţat eu din toată experienţa asta e să nu mai zic niciodata "niciodată", pentru că îmi refuz o experienţă. Bună sau rea.
OK, toată vorbăria asta are probabil sens doar pentru mine, este vârful unui aisberg acumulat în timp, care urla să iasă la suprafaţă. Şi chiar nu mai contează prin ce modalitate a ales să izbucnească.
Eu am donat sânge. Pentru că dacă n-aş fi făcut-o, aş fi explodat de presiune.

Şi, dacă o singură persoană care citeşte asta decide la rândul ei că ar putea, la un moment dat, să facă acelaşi lucru, se cheamă că deja am donat de două ori. N-am de gând să redau ceea ce se regăseşte în fiecare campanie de sensibilizare pro-donare. Despre accidentaţi cărora li se amână operaţiile sau despre copii care aşteaptă sângele tău aşa cum aşteaptă fiul meu bucata de ciocolată zilnică. În schimb, am să fiu egoistă şi am să scriu despre două beneficii personale.

Primul dintre ele ţine de ceva ce este, cred, specific oamenilor şi egoului lor în eternă căutare de confirmări. Cred că are de-a face cu esenţa provocărilor, cu depăşirea barierelor, cu adrenalină, în cele din urmă. Să-ţi dovedeşti că poţi: să ţii discursuri în faţa unei săli arhipline. Să ridici ştacheta mai sus cu un centimetru decât limita capacităţilor fizice. Să sari cu paraşuta.
Pentru mine, provocarea supremă au fost acele. De când îmi aduc aminte, am leşinat mereu, cu conştiinciozitate, la orice analiză de sânge, la orice injecţie. Acum îmi vine să râd, dar după naşterea lui D, după experienţe pe care am promis că n-o să le scriu niciodată, i-am zis asistentei care venise sa-mi facă un calmant că eu leşin la injecţii... Faptul că am donat sânge a fost o categorie bifată în lista de "must-do" pe care o are probabil fiecare de îndeplinit în viaţă.

A doua motivaţie, mult mai importantă probabil, şi cea care a determinat de fapt întâmplarea, a fost o disperată nevoie de compensare, de reintrare în firesc, de normalizare. De împăcare cu mine însămi, de ispăşire, de plată... De dat jos bolovani de pe conştiinţă, de şters praful de pe suflet. Nu ştiu, ţine de legea compensării? Că atunci când primeşti, trebuie să dai, sau atunci când dai, va veni o vreme când vei primi, sau atunci când greşeşti, o faptă bună te va face nu absolvit de vină, dar îţi va da oarecum capacitatea de a-ţi accepta tarele, şi de a merge mai departe cu ele? Eu, una, ştiu: fiecare mililitru de sânge din cei patru sute s-au scurs nu doar din braţul meu stâng, ci şi din greutatea de pe tîmple şi din inimă. Şi le-a lăsat, poate, un pic mai curate.

Asta sigur n-ar putea face obiectul unei campanii publice de sensibilizare. Pentru că, deşi e demonstrat că donarea are un efect benefic asupra organelor, prin regenerarea fluxului sanguin, nu e încă foarte clar efectul asupra sufletului, datorită imposibilităţii localizării acestuia. În cazul în care experienţa mea privind efectul donării de sânge asupra sufletului nu a convins pe nimeni, primiţi şi şapte bonuri de masă şi o zi liberă de la serviciu.

duminică, 19 iulie 2009

Nenea Ciupi

Dacă aş fi ştiut că urma să joace chiar şi cel mai neînsemnat rol în viaţa lui D, i-aş fi găsit un nume mai sonor. Pentru că n-am anticipat chestia asta... rămâne Nenea Ciupi şi atât. Pentru că habar n-am cum îl cheamă. Şi nici nu mă interesează foarte tare.

Nenea Ciupi locuieşte împreună cu Tanti Ciupi, evident, în apartamentul de sub noi. Şi cred că m-aş putea opri aici cu postarea :)

Nenea Ciupi este un om trist şi patetic care s-a născut direct cu curu-n Renaultul argintiu primit de la firmă şi cu grimasa deja formată pe frunte. Nenea Ciupi are aşa un stil de a se uita peste oameni, cu un aer de "la naiba-n puii mei, ce caut eu aici, printre păduchii aştia", consecinţă directă fie a faptului că s-a născut, cum spuneam, direct adult, fie a dietei sale total lipsită de fibre şi dătătoare de constipaţie cronică.

Nenea Ciupi reprezintă un curios amalgam de ciudăţenii patologice, printre care amintim: incapacitatea de a produce sunete articulate decodificate în limbaj uzual drept salut, auz extrem de selectiv (perceput exclusiv din direcţia sus - jos), sistem nervos cu grad inalt de excitabilitate, extrem de uşor de provocat la orice oră cu excepţia orelor legale de linişte. Toate acestea ar face din Nenea Ciupi un excelent studiu de caz.

Particularităţile lui Nenea Ciupi îl transformă pe acesta într-un instrument oarecum util - deşi nu extrem de recomandat de către psihologi - de a face educaţie. Cu jale mare şi cu ruşinea aferentă, îmi fac mea culpa şi recunosc că da, am asistat, provocat şi determinat următoarele dialoguri:

"Maaami, e lece apaaaaa..... pune apa caldă!"
"Nu mai este apă caldă acum"
"De ce nu mai este?"
"A luat-o Nenea Ciupi".

"Acum nu facem nani!"
"Ba facem, cum să nu, că ne aude Nenea Ciupi!"

"Maaaaamiiiii, vleau ciocolaaaaatăăăăă..."
"Nu mai este ciocolată".
"Eeeeeste, nooo"
"Nu mai este, puiule, a mâncat-o Nenea Ciupi".

Etc.

Consecinţa: încă un mit, acela că nu o să avem nici un substitut de Bau-Bau, s-a dus pe apa sâmbetei. Absolut involuntar. Jur. Dar este atât de eficient....

Concluzia lui D: "Du-te acasă, Nenea Ciupi! Că nu-mi pace de tine!"

Concluzia mamei: am o vagă impresie că, odată, curând, Nenea Ciupi o va fura pe suzi. Şi aşa va avea D. motiv să intre cu călăleta în Renaultul de firmă. Lateral şi frontal.

Sper din tot sufletul că Nenea Ciupi nu citeşte bloguri.

vineri, 10 iulie 2009

10 iulie 2009 - pentru T

Demult, într-o vreme în care viaţa era mult mai simplă şi eu o percepeam ca fiind mult mai complexă, l-am întâlnit. Printr-o poveste care mi-a confirmat că dragostea la prima vedere există. Am trăit-o eu. Am ajuns la limita nebuniei, incredulă că aşa ceva poate vreodată simţi un muritor, incapabilă să imi articulez mie însămi cel puţin povestea care mi se întâmpla. În termenii cei mai realişti posibil, mi-aş fi tăiat o mână pentru el. Am avut atunci certitudinea că îl voi iubi pe el o viaţă întreagă. Am ştiut, pur şi simplu, că voi fi întotdeauna alături de el. Întotdeauna.

...Dar m-am căsătorit cu T :). De care nu m-am îndrăgostit la prima vedere. Nici la a doua. Nici măcar la a treia. Lângă care, atunci, nu mi-aş fi imaginat nicidecum scene idilice proiectate în viitor. Care avea - şi are - un talent ieşit din comun de a spune cel mai nepotrivit lucru într-o situaţie delicată, asta dacă nu începe să râdă. Care - na, te pârăsc! - a venit la prima noastră întâlnire direct de la antrenament, transpirat, cu un trening jerpelit, pe bicicletă. Şi m-a lăsat pe mine să-mi plătesc sucul.
Între timp, bicicleta a fost furată şi, din spirit de economie, suc cumpărăm la PET de 2 litri cu bonurile mele de masă. Încă este omul cel mai lipsit de diplomaţie pe care îl cunosc. Nu dau exemple: este, totuşi, ziua lui. Am stabilit, de comun acord, într-un acces de modestie al lui, că singurul motivul pentru care m-am măritat cu el sunt "banii lui".
Şi totuşi:

El este cel cu care, demult de tot, am făcut schimb de degete. Am vrut ceva fizic unul de la altul, ceva de care să dispunem ca şi cum ar fi al nostru. El a ales un deget mai tupeist al meu. Eu am ales inelarul de la mâna lui stângă. Aşa, în glumă, fără nici o aluzie. Şi el a promis că, dacă se va căsători vreodată (nu cu mine, evident, asta era exclus) nu va purta niciodată acolo verigheta.Pentru că degetul nu-i aparţinea.

De la el am primit un colet care conţinea o casetă înregistrată, cu declaraţii, explicaţii şi dovezi înregistrate, ca răspuns la o scrisoare extrem de acidă şi scurtă pe care o primise de la mine. Îi reproşam o pauză în comunicare (ah, oare câte sute de scrisori am de la el...)şi ultima lui şansă era un buchet de trandafiri înmânaţi personal cu ocazia cursului meu festiv. El era în spital, accident de paraşută, dublă fractură...

De la el am primit în dar, cu mulţi ani în urmă (deci cred că s-a prescris...) ziua lui de naştere. Şi am primit de 10 iulie, pe lângă felicitări şi pupici, un superb medalion de aur. Hm... până în ianuarie uitasem în mod convenabil de toată tărăşenia.

Vorbind de inelare, cadouri şi zile... Eu am trei inele de logodnă. Pentru că n-am zis din prima "da". Dar nici "nu".

O să mă bată bărbatu', dar trebuie să imi imaginez scena şi aici. Coridorul unei clinici, în faţa cabinetului de planificare familială. Un cârd de femei de toate vârstele. Şi T, întrând în cabinet impreună cu ele pentru a-mi reface provizia de anticoncepţionale, răspunzând la întrebări absolut jenante legate de ciclu & comp. în timp ce cârdul stuchea în sân arătându-şi dantura a rânjet.

Lui i-am spus, cu două săptămâni înainte de susţinerea unui examen oarecum important, că renunţ, că o las baltă, că nu avem bani să plătesc taxele enorme şi nejustificate. Şi el este cel care a zis "sună şi spune că te prezinţi, îţi promit că în două săptămâni ai banii". Nu, nu a spart nici o bancă, după cum mă temeam eu. A făcut figuraţie la teatru, a fost bandit, haiduc şi cavaler ca să distreze gloata de afacerişti plătitori de distracţie. După două săptămâni, o parte din bani a venit de acolo, alta din partea părinţilor mei.

Tot de el îmi spunea eterna vecină de la parterul blocului părinţilor mei, căreia nu-i scapă nimic, că ori de câte ori venea la mine, se uita în sus căutându-mă cu privirea, "lucindu-i ochii" (citat vecina). Cum şi posibilii viitori socri erau de faţă la destăinuirile de genul ăsta, replica lui T: "păi mă îmbăt şi eu să-mi fac curaj!"

Parcă mai rar se "îmbată" T în genul ăsta, şi nu pot spune că nu mi-e dor. Dar, în pofida tuturor perioadelor "sober" pe care le traversăm, mi-am format cel puţin două convingeri solide:
1. Niciodată nu mi-aş tăia o mână pentru T, cum aş fi făcut-o pentru altcineva. Pentru că un deget de acolo este al lui.
2. Întotdeauna nu mai este doar o noţiune relativă. Acum dă sens interiorului a două inele.

vineri, 26 iunie 2009

Despre idoli şi alţi demoni


Nu am fost niciodată un fan Michael Jackson în accepţiunea devenită clişeu: adolescente leşinând.
Nu am fost niciodată la un concert al lui Michael Jackson. Şi nici nu cred că aş fi ales să merg, dacă aş fi avut această alegere: am preferat mereu să ascult muzică "second". Înregistrată.
N-am avut niciodată, spre deosebire de majoritatea prietenelor mele, nici un poster cu Michael Jackson.
Ca să fiu sinceră, nici nu cred că am cumpărat vreodată vreo casetă sau CD cu Michael.

Cu toate acestea...
Am ascultat "Thriller", şi "Bad", şi toate celelalte piratate, deşi nu ştiam că asta înseamnă să foloseşti un dublu casetofon pentru a înregistra o casetă.
Am încercat de nenumărate ori, pe ascuns, cu uşa închisă, să imit paşii de dans care au făcut istorie. Cine nu recunoaşte că a făcut asta, ori face parte dintr-o cu totul altă generaţie, ori are amnezie.
Am stat cu urechea lipită de boxele casetofonului, cu un creion şi o foaie în mână, chinuindu-mă să descifrez versurile de la "Beat It".
Am mers la întruniri cu colegii în sala de clasă, şi mai târziu la chefuri de sâmbătă seara a căror idee de bază ar fi devenit absurdă dacă n-ar fi fost "Dirty Diana" sau "Billie Jean" sau "Man in the Mirror".
Încă nu am uitat-o pe colega mea, Simona, cea cu părul scurt, iremediabil îndrăgostită de el, care venea la liceu cu o pălărie mare, neagră, de care lipise cu bandă o şuviţă brunetă şi cârlionţată oferită cu generozitate din părul negru şi bogat al Carlei.
Am tresărit, m-am înfiorat, m-am îndrăgostit, am sărutat, am oftat şi m-am despărţit, în discoteci dintr-o altă lume, toate de la începutul şi până la finalul lui "You are not alone".

Idolii mei sunt alţii, unii printre noi, alţii plecaţi la îngeri. Poate că nu a fost niciodată idolul meu, dar a fost cu siguranţă idolul multora. Şi de aceea... m-am întrebat deseori de ce nodul în gât, de ce senzaţia de sufocare, de ce toate astea ori de câte ori un idol - al meu sau al lumii - pleacă. Este pentru că devin deodată ciudat de umani, trist de umani? Sau pentru că ne amintesc de propria noastră mortalitate?
Asta, poate.... la care se adaugă tristeţea de a şti că fiul meu va trăi într-o lume cu tot mai puţini idoli şi tot mai mulţi demoni. Că, dacă toată generaţia mea recunoştea o simplă umbră, astăzi numele sutelor de "vedete" nu spun nimic. Asta e de fapt ceea ce mă împovărează. Tăcerea care a rămas.
Cât despre Michael Jackson... Aş fi suferit mai mult să-l fi văzut la 70 de ani, decrepit, cu pielea atârnând, libidinos şi trăind din amintiri. Adolescenţa mea ar fi murit o moarte şi mai dureroasă. El este cel care dansează cu Naomi Campbell în "In the Closet". Eu prefer să cred în continuare în povestea lui. Că a fost prea mare pentru lumea asta a noastră. Şi că avea nevoie de spaţiu.
Ştii, de când am auzit vestea despre el, nu-mi pot scoate din minte o povestire a lui Gabriel Garcia Marquez. Pentru mine, oricât de bizară ar fi comparaţia, Michael este un înger cu nişte aripi enorme care n-a suportat să devină "un domn foarte bătrân". Şi a preferat să îşi ia zborul.


Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 6

Seara e vremea poveştilor în căsuţa noastră. Cel puţin în teorie. Nu fugim, nu ne maimuţărim, nu ţopăim. Într-un cuvânt, NU NE AGITĂM. Asta în speranţa - uneori deşartă - că îi facilităm copilului un somn liniştit, rapid, uscat şi plăcut (ok, wishful thinking, m-a luat gura pe dinainte). Asta ne repetăm unul altuia - mai mult mama tatei- seara, când lucrurile încep să se precipite dintr-un exces de entuziasm: "Nu-l agita!"
OK. Într-o seară aterizează naşofinii (poveste lungă... don't ask!)pe la 10, la vreme de somn. Şutesc rapid şi pe nevăzute din mâna ei chestia albă cu buline roşii(căreia nici aici nu-mi vine să-i zic "ciocolată" de teamă că mă aude D. şi o vrea)şi o arunc în frigider. El ia mingea de fotbal şi îl provoacă pe D. Driblinguri, fente, figuri. Piciul se ţine cât se ţine după naşofin ca un bondar bâzâitor, se învârte până ameţeşte fără să poată să pună piciorul pe minge. Dar toate au o limită, totuşi.. Se înfurie piciul, se opreşte, se uită la naşofin si izbucneşte: "NU MĂ AGITA!!!"

luni, 22 iunie 2009

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 5

De fapt, dată fiind marea pauză pe care am luat-o, cred ca titlul ar trebui sa fie un pic mai amplu. De la 5 la infinit. Pentru că o ţinem tot dintr-o vrajă într-alta, şi încep să le cam pierd şirul. Motiv pentru care am decis să le mai imortalizez, să am pentru ce să mi-o iau când va creşte D.
Aşa... într-o ordine nu neapărat cronologică, nici nu aş avea cum:

D. este cineva în casa asta. Conform glumei lui taică-so, care zice mereu că el e acel cineva: "Cineva trebuie să ducă gunoiul". Aşadar, ei doi merg constant să arunce gunoiul la "coşul mare", cel mare cu pungile grele, piticul cu vreo două PET-uri, pătruns de importanţa momentului. Premisa este că în creieraşul lui s-a întipărit asocierea gunoi - coş. Buuuuu. Ieşim într-o zi afară la terenul de baschet la care mergem des, cu o minge numai bună de bătut. "Nu", zice D, "nu folbal. La gonoi aluncă mama mingea". Mă crucesc şi încerc să lămuresc piciul: mamă, cum să aruncăm mingea la gunoi... ne mai trebuie... El, nu şi nu: maaami, la altu gonoi... ala de sus" şi-mi arată cu degeţelul COŞUL de baschet.


Numai o replică, dar aşa de dulce că m-am topit instant. Nu mai ştiu ce trebăluia piticul şi era peste puterile lui. "Pui mic", zic eu, "nu poţi singur". Şi puiul: "Mami mic, poate Dadu singul".

Şi apropo de replica asta: e o vrajă mai veche la care nu am asistat direct, dar merită să o scriu. Merge D. cu tati al lui şi cu eterna "călăletă" (care şi-a meritat banii de o sută de ori) la platou. Şi unde să meargă D cu călăleta, dacă nu pe şinele trenuleţului? Cade după un metru, evident, şi rămâne acolo întins pe burtă pe calea ferată. Paranteză: D niciodată nu exagerează când cade, nu urlă decât dacă e într-adevăr un bubu mare. Dar de cele mai multe ori, rămâne ca o plăcintă întins pe jos, să vadă lumea dintr-o altă perspectivă. Mai găseşte o furnică, o piatră, un caca de căţel ceva... Aşa şi acum. Tati nu se alarmează, vorbeşte la telefon, D. e ok. În schimb, trec două tanti care văd scena: copchilu întins pe burtă pe calea ferată, tatăl inconştient nu-l bagă în seamă şi vorbeşte cu nesimţire la telefon. "Hai, puiule, să te ajute tanti să te ridici, că văd că tăticul vorbeşte la telefon", în timp ce priviri pline de indignare se îndreaptă spre iresponsabilul părinte". Între timp, probabil că furnica/piatra îşi pierduseră din interes, că se revoltă şi piciul la cele două cucoane: "NU! Singur poate Dadu!" Cucoanele samaritence se îndepărtează ofensate şi piciul se urcă pe călăletă şi îşi continuă traseul pe şine.

vineri, 10 aprilie 2009

Emma

Poate că niciodată până în ziua de azi nu mi-am dorit cu mai multă disperare ca internetul - drogul meu zilnic - să fie doar asta. Un drog. O iluzie. Un fel de proteve mai mare de la care imi iau porţia zilnică de soapuri şi de showuri glamoroase. De filme mai bune sau mai proaste. De finaluri mai mult sau mai puţin fericite.
Marea fericire, şi marea siguranţă, şi marea relaxare e ca nu e real... De multe ori am senzaţia de pseudo atunci când vorbesc pe messenger sau când intru pe un chat room. Rar. Că e o poveste, că e divertisment, ca cei cu care vorbesc sunt personaje şi sunt acolo pentru a mă distra eu, pentru a-mi trece timpul. După care viaţa revine la normal. Viaţa reală, adică. Pentru că dincolo de ecran e plăsmuire.
Spuneam că asta îmi conferă un mare confort psihic. Nu trebuie să imi fac griji de ce e "pe net". E ca în copilărie, când părinţii îi potolesc pe copiii care plâng pentru că prinţesa a fost răpită, spunând "taci, mamă, ca e doar o poveste".

Nu mai pot să scriu.
N-am cunoscut-o niciodată. Nici pe ea, nici pe mama ei. Le citeam povestea însă, zilnic, câte un episod dintr-un serial dramatic. Erau la fel de ireale pentru mine ca orice alte "poveşti" de pe net.
Mi-aş dori din tot sufletul să vină mama si să mă asigure că e doar o poveste. Însă, din păcate, prinţesa a fost răpită.

Ştiu cu siguranţă că azi îmi voi strânge în braţe copilul mai tare ca oricând. Şi că voi plânge.

vineri, 27 februarie 2009

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 4

Preambul: D: este un mâncău şi un pofticios. Mai puţin câteva zile pe la începutul diversificării, până s-a dumirit dumnealui la ce e bună gura şi câte chestii înteresante poate băga în dînsa, D. mănâncă tot ce prinde. De la carton în sus orice, vorba lui taică-su, şi oricând. Asta spre deliciul străbunicii în special, care are şi ea, în sfârşit un copil de care să fie mulţumită dpdv al mâncatului. Ceea ce, credeţi-mă pe cuvânt, nu e lucru uşor.

Context: Am început noi aşa, lejer, de vreo câteva seri, educaţia religioasă a puiului. Îl încântă în mod deosebit "Îngerelul" pe care i-l spune mama la ureche în aşteptarea laptelui de seară. Contribuţia lui se rezumă deocamdată la completarea frazei "Eu sunt mic, tu fă-mă" cu "Maaaneee, maaaaaneee", dar suntem cu siguranţă pe drumul cel bun.
Aseară a venit momentul diversificării şi din acest punct de vedere şi am trecut la artileria grea. "Tatăl nostru". În timp ce spun rugăciunea, el se uită fix în ochii mei cu o smerenie care îmi aminteşte, în acelaşi timp - scuzaţi alăturarea - de un îngeraş nevinovat şi de ochii motanului încălţat din Shreck. Pioşenia a durat până am ajuns la fraza cu "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi"... Cum aude tâlharul de papa, uită de cele sfinte şi îşi afişeză pe făţucă un zîmbet radios dintr-un colţ într-altul: "Dddaaaaaaa"... Aşa mai vii de-acasă, nu? Era de acord, vezi Doamne, cu faza cu pâinea, că celelalte nu-i spuneau mare lucru.

Deznodământ: Se amână educaţia religioasă pentru o dată ulterioară, când se opreşte mama din râs şi la D. încetează să-i stea gândul numai la foale.

luni, 23 februarie 2009

From me to you

Nu ştiu de ce, acum, îmi lipsesc cuvintele. Cam asta aş vrea să-ţi spun, în esenţă, against all daily evidence, against all trivial incongruences, against all odds, perhaps:

Looks like we made it
Look how far we've come my baby
We mighta took the long way
We knew we'd get there someday

They said, "I bet they'll never make it"
But just look at us holding on
We're still together still going strong

You're still the one I run to
The one that I belong to
You're the one I want for life
You're still the one that I love
The only one I dream of
You're still the one I kiss good night

Ain't nothin' better
We beat the odds together
I'm glad we didn't listen
Look at what we would be missin'


I'm so glad we made it
Look how far we've come my baby

marți, 17 februarie 2009

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 3

Am început programul de culturalizare. Şi pentru că alternativa era "O scrisoare pierdută", ceea ce îmi părea oarecum exagerat, am mers şi noi pentru prima oară la teatrul de păpuşi. "Cei trei purceluşi".

Toate bune şi frumoase. Cel mai mult i-a plăcut lui D. să alerge prin sală înaintea spectacolului, nu de alta, dar era plină sala de titiţe şi nu putea pierde o asemenea ocazie. Taică-so ocupă trei locuri în primul rând, să fie clar... După o jumătate de oră de aşteptare începe în sfârşit spectacolul. Cel puţin... cred ca atunci a început. Gongul. "Biii-baaaam..." Se stinge lumina. Hopa! Se îngroaşă gluma. Heeei! Aprindeţi luminile! nu se văd titiţele! Apare pe scenă LUPUL. În-gro-zi-tor!!! Ce mi-aţi făcuuuut.... unde m-aţi adus..... Adevărul e că lupul e urât ca.. un lup, are un ochi acoperit cu un plasture ca un pirat şi mai şi VORBEŞTE!!! Gros!

Boticul se formează ameninţător, buza de jos tremură tot mai tare şiiii... Uuuueeeeee...... Ueeeeeee..... Răcnetele lui D. acoperă răguşeala lupului, probabil nedumerit şi el de o aşa concurenţă din public. Tata scoate micul urlător în foaier, unde suspină de-ţi rupe inima şi strigă deznădăjduit: "Mămucăăăă.... mămucăăăă". Cred ca a încurcat un pic poveştile... asta era în "Capra cu trei iezi".
Vine mămuca încărcată cu toate hainele rămase în sală, mai facem o tentativă eşuată să vedem măcar o codiţă de purceluş şi ieşim, urmăriţi de ochii plini de compasiune ai plasatoarei. Spectacolul a durat fix două minute. Gata. Cortina cade şi ea, cu milă.

miercuri, 4 februarie 2009

The mirror has two faces

Postarea asta are un dublu rol. Pe de o parte, ar fi frumos ca peste o vreme să pot să am o dovadă a transformărilor aduse de D. în totalitatea lor. Pentru că ştiu, din experienţa zilnică, ce uşor estompează timpul unele lucruri. Pe de altă parte, e şi o chestiune de oarecare responsabilitate să încerc să redau si părţile grele, părţile care nu se regăsesc in revista "Mami", şi care în general nu li se spun - sau nu sunt conştientizate pe deplin, în adevărata lor greutate - viitorilor părinţi. Deci o sa-mi iau jos ochelarii roz, oarecum pasibili de a provoca greaţă de atâta dulcegării, şi o să scriu şi ceea ce, la fel ca şi toate celelalte lucruri despre D, nu trebuie să le uit. Chiar şi numai pentru a râde de ele mai târziu...

1. Nu voi uita niciodată, contrar folclorului din acest domeniu, naşterea lui D. Dar am zis că nu voi scrie niciodată aici despre asta.

2. Încă nu am uitat - deşi probabil că o voi face - prima noapte acasă cu el, când stăteam în fund pe covor plângând de-mi săreau capacele, cu pompa de muls într-o mână şi cu biberonul în alta.

3. La fel de bine îmi amintesc de indescriptibila oboseală – şi zic oboseală pentru că nu cunosc un cuvânt adecvat – din primele luni, când somnul dulce, de o noapte întreagă, mi se părea cel mai mare lux din lume. Senzaţia extrem de puternică era că niciodată, dar NICIODATĂ nu mă voi mai simţi odihnită. Cel puţin, nu în următorii 18 ani.

4. Poate că ar fi trebuit să fie pe locul întâi, odată cu naşterea… pentru că există o legătură… nu o să uit sentimentul groaznic că nu am nici un sentiment, în nici un caz iubire, încercările de a simţi ce se spune prin cărţi şi ruşinosul rezultat de a nu simţi decât, în cel mai bun caz, responsabilitate.

5. Nu voi uita niciodată –nici nu s-ar putea, de altfel - consecinţele fizice de genul hemoroizi, dureri de spate paralizante care iată, după doi ani, sunt încă prezente, multe kilograme adunate peste cele deja existente şi taaaare greu de dat jos.

6. Serile – foarte multe la număr – când încă aveam pretenţia să îl creştem “ca la carte”, iar cartea zicea că bebeluşul trebuie să doarmă în pătuţul lui… Şi consecinţa: noi doi inghesuiţi în bucătărie sau pe hol, pe întuneric, D. urlând în pătuţul lui din cameră, eu făcând zeci de drumuri la el şi înapoi, muţeşte, să-i dau suzeta pe care şi-o scăpase.

7. Serile când practica de mai sus nu dădea rezultate în ciuda perseverenţei noastre, şi atunci îl luam într-o pătură, ne urcam toţi trei în maşină şi făceam turul cartierului cu ocolire pe centură, pentru că se pare că huruitul motorului îl adormea.

8. Momentele când, în aceeaşi idee a adormitului, cântam până la epuizare toate melodiile care-mi treceau prin cap, cu versuri improvizate pentru a comunica în acelaşi timp cu T, ceva de genul:
“Trăia odată-ntr-o pădure
Acoperă-l pe picioare
Trăiau săraci ca vai de lume
Uită-te daca nu a adormit”…

9. Ziua groaznică, poate cea mai grea, cu siguranţă cea mai înfricoşătoare când a fost operat D, când am avut revelaţia aproape mistică a păcatelor care se întorc împotriva copiilor, când m-am rugat – ca orice părinte cred – să fiu eu cea pedepsită, dacă de pedeapsă era vorba în tot ce se întâmplase.

10. Dimineţile multe la număr când, după ce lucrasem până spre ziuă, trebuia la ora 7 să fiu funcţională. Veselă, odihnită. Gata de joacă.

11. Momentul – hazliu acum – când l-am luat în braţe pe D. după ce îşi băuse lăpticul şi l-am făcut “avionul”, iar el a găsit de cuviinţă să vomite în gura mea larg deschisă…

12. Serile extreme de recente – aşa că scuze pentru patos – când nu adoarme indiferent de ce vrăji pun la cale, cînd îl cert şi el râde cu neruşinare, când mă loveşte “na-na” pentru te miri ce-o fi în mintea lui, când îmi face literalmente cratere pe faţă datorită obiceiului de a mă ciupi de obraz cu zecile de minute înainte de a adormi.

13. Promisiunea – sau ameninţarea – reciprocă de a nu mai avea niciodată, niciodată un alt copil, pentru că “nu mai pot”, “simt că înnebunesc”, “acum nu-mi zi nimic”, “mai vorbim mâine despre asta, dar mai spre seară…”

14. Sentimentul, uneori, de imbecilitate socială, de incapacitate de a scoate altceva pe gură în afară de “cucuriguuu” şi “ham ham”.

Lista rămâne, cu siguranţă, deschisă, dar acum se trezeşte D, here we go agaaaain…

Ce vrăji a mai făcut feciorul meu - 2

Dimineaţa este, de regulă, momentul de hârjoneală prin pat. Atunci îl întreb mereu: "Ai dormit bine?" ca să primesc invariabilul răspuns şoptit la ureche "Daaa". Atunci face D. cam ce vreau eu să facă, îşi spune numele recitat, alintat: "Daaadoş... bolontan.... iuşi", atunci face ca monkey, ca trenul, ca ce vreau eu. Şi tot atunci se cocoaţă pe mine si mă escaladează de multe ori, şi se prăpădeşte de râs cand mama îi "papă mânuţele... şi gâtul... şi urechiuşele".

Într-una din aceste dimineţi paşnice, a descoperit... "bulicul" mamei, i-a dat pupici băloşi şi.... se extaziază în faţa noii descoperiri: "Buuultaaaa"...

"Da, mami, burta", încep eu o discuţie care oricum nu prevedea nimic încurajator. "Cum e burta lui mami?" "Maaneeee"... şi îşi acompaniază vorba cu gestul aferent extrem de expresiv, mânuţele lui arătând, într-un cerc lăbărţat, cât de mare e burta lui mami...

...A doua zi mi-am făcut abonament la sala de sport.

joi, 15 ianuarie 2009

Ce vrăji a mai făcut feciorul meu - 1

Aseară, vreme mizerabilă, să nu scoţi un câine afară. Eu l-am scos pe D. După trântele de rigoare prin toate bălţile posibile, ajungem la un centru de închiriat DVD-uri pentru un antidot al plictiselii unei seri de ianuarie în care nu prea ai ce face. Tipul care le închiria e un roacăr de ăla de prin tinereţile noastre. Cunoaşteţi genul.... blugi, tricou imprimat cu Metallica, o tzâră de blazare pe chip. Şi normal, părul lung până sub umeri. Dadu, săracuţul, nu prea e familiarizat cu genul, printre atâţia adepţi actuali ai curentului emo, house sau rap... şi zău că DVD-istul avea aşa o mină de om scos de la naftalină cu pletele lui total necontemporane. Cum îl vede Dadu, se postează lângă el, ia o poziţie crăcănată şi arată cu degetul înspre el, cu nedisimulată fericire:
"Titiţaaaaaaaaa!!!"

marți, 13 ianuarie 2009

Ala-bala pocalala

Puiul a început să vorbească. Îmi amintesc scena din Marry Poppins când gemenii au început să silabisească, brusc au uitat să vorbească cu păsărelele şi cu celelalte animale. Şi cum se jurau ei înainte de inevitabilul eveniment, că nu vor uita, că toată viaţa lor vor şti limbajul bebeluşilor, singurul adevărat - credea sturzul.... Şi deodată, într-o zi, o amnezie totală îi loveşte şi, spre marea tristeţe a sturzului - care credea că toate poveştile sunt eterne - au început o bolboroseală ciudată şi enervantă, un fel de blablabla şi ghighighi neinteligibil. Mda..... păcat.


Dadu vorbeşte ca la carte. Adică la propriu, ca la carte. Fără ardelenisme, fără "o fost" şi, mereu, cu "l" final.


"Talul" (încă tot nu zice "C" decât când vrea muşchii lui). "Patul". "Atul" (când ne innebuneşte pe youtube şi nici o melodie nu îl mai satisface). Maşinile sunt toate "titit-ul". El însuşi este, evident, "Dadul". Culmea corectitudinii: "Alul" în loc de "Alo", la telefon. Şi da, bineînţeles, trenul este "u-ul".


Învăţăm engleza fără să ştim, şi mai ales fără urmă de snobism. Păi spuneţi şi voi.... se compară "cat" (care face "miau - sau mă rog, miaow") cu "pisica" (ce face doar psss psss)? La fel, "monkey" e incomparabil mai uşor decât "maimuţa" şi "cow" decât "vaca". Să nu mai zicem nimic de faptul că vaca românească nu face nimic (o fi vreo molimă naţională...) pe când surata ei yankee face, conştiincioasă, "moo". Ceaiul este "tea", pentru că în româneşte sună "cai" şi încă nu am rezolvat dilema cu pluralul.


S-a săturat de cifra "doi" - că tot explică, de la vârsta de un an şi un pic, că are doi ani. Aşa că acum are "tei" ani. De regulă, "doi" înseamnă cantitate, orice e mai mult decât unu. Şi tot de plictiseală, de obicei, are "doi - ti" maşinuţe.

"Banana. Pocalala. Chiui (kiwi). Uou (ou). Una (biscuiţii în formă de lună... sau de orice, for that matter). Cucul (sucul). Apa". Cam astea sunt mâncărurile cărora le ştie numele. Restul e, invariabil, "papa" sau, alintat, "papi".

Zice poezia cu căţelul, adică ultimul cuvânt din fiecare vers, ceva de genul "Nu-i"... "goală".... "tu"..."nu"....."tot"....."bot". Cîntă "iiiii aaaaai iiiii aaaaaai ouuuu" pe diferite tonalităţi, de fericire, de plictiseală, la nervi, cu lacrimi de implorare să îi punem "lala" la calculator, sau pur şi simplu la derută... Popa cu botezul cîntă şi el tot "old macdonald", clopotul face "biii-bam" sau "too-too"... Are preferinţe clare la cîntece şi cere, imperativ, de cele mai multe ori, "iii aaaaai iiii aaaaai ooou"



"monkey"



sau "gaga" (care sunt de fapt raţe, dar ce mai contează)



sau "tiituuu"



sau, bineînţeles, pe "titiţa",care poate însemna asta:



sau asta:



Minte. Minte cu neruşinare. Şi nici măcar nu se jenează să recunoască asta. "Dadu, ai făcut caca?" "Nu, nu". "Mă minţi?" "Daa". Dar asta se compensează, din fericire, prin minciuni de genul: "Dăducule, mă iubeşti?" "Nu". "Nuuuuu? Mă minţi?" "Daa".

Dadu este, invaribil, "tititză", ceea ce crează premisele unor serioase discuţii pe marginea ideii de identitate, care-i provoacă lui taică-su fiori. Chiar dacă am stabilit clar diferenţele de ordin anatomic, încă nu este foarte clar de ce posesia unei chestii suplimentare îl include automat în categoria "boy". Hm.... poate că e mai deştept decât îi dăm noi credit.
Ceea ce este clar, spre uşurarea lui taică-su, e că îi plac "tititzele" şi le preferă clar compania în detrimentul băieţoilor. Fuge după ele prin parc, le zâmbeşte şăgalnic şi le prinde de mână. Le urmăreşte din cărucior, le vede de la distanţă, se agită disperat să le vadă şi mama şi vine ordinul categoric şi autoritar: "Tolo! Titiţa!" Şi căruciorul trebuie să se îndrepte neapărat în direcţia în care indică degeţelul arătător. Când "titiţa" intră într-o clădire, sau pur şi simplu nu ţine cont de manevrele lui disperate de a-i intra în graţii amorezului de ocazie, face botiiiiiic... şi, lovit în amorul propriu, zice un "bye - bye" leşinat.

La culcare, ritualul se respectă cu sfinţenie. Spalat la funduleţ sau băiţa. Fugărit prin casă cu hăinuţele pe fond sonor (vesel sau trist). Îmbrăcat în body plus pijama (într-un final...) Adus biberonul cu lăptic. Pupat tătic din dotare: "Noapte bună! Bye bye! Te iubesc!" Băut laptic. Făcut ghem şi lipit de mama. Scormonit cu mânuţa, cu spatele, obrajii, nasul, urechile, ochii şi altele ale mamei. Spus (de mama) povestea cu "Titiţa Roşie" încă şi încă o dată, din inerţie, aşa cum recita odată regulile de folosire a condiţionalelor. Acompaniat povestea cu toată gestica aferentă: arătat ochii, urechile, mâinile şi gura lupului (Dadu). Simţit dorinţa ca lupul s-o fi mâncat pe "titiţă" în pădure, rapid, fast food (mama). Ochi întredeschişi (Amândoi. One of us is lying...) Lăsat mânuţă moală pe faţa mamei (Dadu). Pupat năsuc (mama).
Suflat uşurat. It's just another day for you and me in paradise.

Turcoaz

Cum o să scriu despre asta?  Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, ...