Dincolo

În cea dintâi tinerețe, aceea despre care, după ani, nu-ți mai dai seama dacă a fost reală sau un simplu one-night stand, aveam dileme existențiale. Despre dragoste, evident. Una dintre acestea, arsă în miros de castane coapte și luni dulci-amare, suna cam așa: ce e dincolo de iubire? Ce se întâmplă când toate cuvintele au fost spuse, toate gesturile nebunești consumate, toate dansurile sfârșite? Unde ajunge iubirea aceea, cea mai mare dintre toate iubirile lumii, care te-a ridicat în sus, dincolo de limita gravitației? Când coborâm de pe socluri, unde ne îndreptăm?

Probabil rămâi incremenit într-un ”te iubesc” obosit, într-o ultimă poză de tango teatral, mimând acel coup-de-foudre care a facut odată istorie. Și închizi strâns ochii, să nu vezi firul dus de la ciorapul tău de primadonă și nici floarea lui ofilită de la rever. Simulezi normalități, dimineți calde, orgasme, într-o patetică încercare de auto-înșelare.

Dincolo de iubire, cel mai greu de suportat de tăcerea. Tăcerea grea, tăioasă, care cade peste melodii, peste râsete, peste sărbători, peste trecut. Tăcerea care amplifică, tăcerea în care căderea unui ac pe covor sau o ușă trântită au ecoul unui cataclism. Tăcerea care cade ca o zăpadă într-o lume în nemișcare, unde anotimpurile au fost suspendate.

Dincolo de iubire e o altă dimensiune, o lume alternativă în care faci gesturi din inerție. Mâinile trebuie să le ții ocupate pentru a nu-ți tremura nervos, să ți le ocupi inutil cu mutatul lucrurilor prin casă, cu făcutul unei cafele care se va răci, cu gestul mecanic al verificării apelurilor pe telefon. Dincolo de iubire e un bricolaj trist.

Nu, nu e moarte dincolo de iubire, cum declamam teatral atunci, când vorbeam mult și știam nimic. Sau nu e moarte așa cum o știm. După iubire e plictisul ucigător al după-amiezelor de duminică, respirația urât-mirositoare de dimineață și durerile de șale. Dincolo de iubire sunt aniversări uitate, degete fără inele, sunt lovituri în plin și priviri în gol. Iubirile nemuritoare rezistă oricărei provocări, mai puțin conviețuirii în doi. Asta le ucide. Iar atunci când degetele devin prea goale iar romburile prea lipsite de logică matematică, e clar că iubirea aceea care a făcut odată istorie s-a dus convenabil dracului.

La boheme

Cunoașteți melodia lui Charles Aznavour, "La boheme"?

Costineștiul este Montmartre-ul meu personal. L-am cunoscut când eram, bineînțeles, studentă, aveam, bineînțeles, nu mai mult de douazeci de ani și starea de adult era mai mult o chestiune teoretică.

Am ajuns acolo într-o vacanță din acelea despre care iți aduci aminte, la maturitatea deplină, cu un soi de nostalgie villoniană (dacă am putea înlocui metafora zăpezii cu cea a nisipului). Aveam, am mai spus, douăzeci (și unu) de ani. Vârsta glorioasă a marilor iubiri, a marilor greșeli și a marilor lecții.

Marea mea vacanță, neegalată de nimic din ce a urmat vreodată, a durat cam o săptămână. Cam cât i-a luat lui Dumnezeu să creeze lumea :) și cam cât mi-a luat mie să pendulez suspendată într-o cu totul altă lume decât cea de dincolo de calea ferată – știți voi care.

Am fost, bineînțeles, blatistă. Doi prieteni de studenție aveau bilete “legale”, fiecare și-a adus iubitul/iubita, deci patru, plus eu, al cărei iubit de atunci era simplu de cazat, el ocupând doar mintea și gândurile mele in totalitate. Dar era intangibil, deci nu ocupa spațiu. Am ajuns într-o dimineață devreme, cu trenul, după o călătorie de o noapte, buimacă de somn, în spate cu un rucsac împrumutat în care aruncasem câteva conserve sub jeansi, tricouri si costum de baie. Am fost cazati intr-una din casutele acelea de lemn din jurul lacului. Erau sordide, aveau doua paturi si doua noptiere. Am umflat salteaua pneumatica a uneia dintre prietene si mi-am facut culcusul intre cele doua paturi. Dimineata taram aceeasi saltea pe plaja, sa-mi continui somnul.

…De fapt, nu stiu exact ce merita povestit despre boemia acelei vacante. Pentru ca e vorba de trairi, nu neaparat de fapte. De exemplu, mi-e greu sa descriu starea aceea extatica aproape (si nici nu beau, nici nu consum droguri, nici acum, nici atunci) data de faptul ca eram cu totii LA FEL de tineri, de dornici de a experimenta fericirea. Si nu era data de nimic material, asta era nemaipomenit. Imi programasem banii sa imi ajunga pentru intrarile la discoteca (cinci mii) si acolo beam apa de la robinet cand mi se facea sete. Dar niciodata nu m-am simtit mai bogata decat atunci. Mancam asa, ca in melodie “un jour sur deux”, ce se gasea, conserve de acasa, porumb fiert, corn cu sana. Dar era o muzica continua in urechile mele; Tineretului devenise un mod de viata, Ringul era exceptia de cateva seri. Mergeam la discoteca si in timpul zilei, dansam pana nu-mi mai simteam picioarele, dansam in drumul spre plaja, in apa, cred ca si in putinele ore de somn imi zvacneau picioarele in vis. Vazuta asa, retroactiv, mi se pare ca o viata intreaga a fost concentrata in zilele acelea. Si nici macar nu mai pot reface in intregime filmul, asa cum as fi vrut sa povestesc, fluent, pentru ca am doar niste flash-backuri ca niste amintiri dintr-o alta lume. Iata-le:

- Concertele nocturne cu Compact, din Tineretului. In fiecare seara. In nici o sala de concerte din lume n-a fost un sentiment de comuniune mai puternic – sau nu l-am mai simtit eu de atunci – decat cel pe care il formau sutele de studenti cantand despre ‘trenul pierdut’.

- Razia politiei. Se fura, bineinteles. Si se verifica cine / cati stau intr-o casuta. Cum noi (eu) eram in ilegalitate, hotaraseram ca, in cazul in care va veni razia, sa spunem cum ca in casuta locuiesc doar 2 fete (detinatoarele de drept ale biletelor) si ceilalti sunt in vizita. Ei, si intr-o seara, baietii erau iesiti pe alee asteptand sa se gateasca fetele pentru discoteca. Aveau la ei un aparat de fotografiat. Mare greseala. Vine o patrula formata din doua cadre si un caine lup, intrebandu-i (organul, nu cainele) cine sunt si de unde au aparatul. Ei explica, stau in casuta x, actele sunt acolo. “Hai sa verificam”! zice organul. Bat la usa, noi ne facem galbene cand vedem animalul (cainele), organul si prietenii nostri mici plapanzi intre ei. “Baietii astia stau cu voi aici”? intreaba organul. Noi, consecvente intelegerii: “Nuuuu… nu i-am vazut niciodata!” “BA DA, striga prietenii nostri, SPUNETI-LE adevarul!” “Stai!” striga organul, unul dintre baieti e gata sa se arunce la pamant, de fapt politaiul vorbea cu cainele… in fine. Scapam cu fata curata. O fi fost probabil si politaiul student in vreo viata anterioara, ca in asta, nici o sansa.

  - Agatarea. La propriu. Un dans lent in Ring, la invitatia unui… well… dansator. Costumatia obligatorie: jeans. Accesoriile la fel de obligatorii: curele de piele. Si eu, si el. Inaltimea: cam aceeasi. Inevitabil: ne-am agatat curelele una de alta. Si asa ca am avut un slow dance pasional, faceam senzatie prin senzatia de apropiere trupeasca pe care o degajam, cei din jur se oprisera din dans sa ne admire (ok, am exagerat aici). La sfarsitul dansului am constatat sec: “ne-am agatat”. Am ras, ne-am “dezagatat” usor si am continuat fiecare dansul pe cont propriu. La fel ca in viata.

- Concertele cu Baniciu de pe plaja. Direct pe plaja. In jurul unui foc. Si senzatia incredibila ca marea, nisipul, iubirea, focul, muzica, oamenii isi pierd conturul si devin una.

  - Rasariturile de soare. Ca in filmul acela american pe care l-am vazut mult mai tarziu, “Ziua cartitei”. Acelasi ritual in fiecare dimineata, dupa o noapte in Tineretului. Plimbarea obligatorie pe nisipul rece. Strangerea in (alte) brate. Raza de soare timida. Gata romantismul, mi-e somn. Si, in sfarsit - salteaua mea umflata dintre doua paturi.

- Tupeul incredibil de om tanar, caruia viata nu-i oferise decat literatura si mai putina practica, aroganta pe care ti-o da frumusetea (scuzati lipsa modestiei), tineretea si increderea. Si da, prostia si cruzimea, zic acum. M-am despartit de una dintre iubirile mele de la Costinestiul acelei vacante din cel mai stupid motiv din lume. Era seara, batea putin vantul, el avea o gazda in cladirea din apropierea sediului Politiei. A urcat sa isi ia o jacheta. Era un stil de jachete tampit pe vremea aceea, din jeans, mi se pareau ingrozitoare. Si da… cand a coborat imbracat intr-o jacheta din acelea, am plecat.

  - O alta despartire, din cauza iubitului ala utopic din capul meu, infaptuita in mijlocul multimii care se indrepta spre Ring, al carei moment dramatic a fost compromis total din cauza unei calcaturi solide pe picior care m-a lasat fara slapii mei cei colorati. Si drumul pana la casuta de langa lac, desculta, inlacrimata. De ciuda ca nu mai am iubit (real sau nu), slapi, rabdare…

- Indragostirile. Nemimate, crud de ireale vazute acum de la distanta. Totale, atunci. Adevarate. Incepute brusc, in timpul unui dans, prin complicitatea unor priviri, marturisite pe plaja, noaptea, la Obelisc, plimbate pe faleza inalta din dreptul epavei, pe niste carari batatorite de alti indragostiti din alte vremuri, arse in saruturi sarate de mare si terminate la fel de brusc, in gara aceea mica si prafuita. Schimbul de bratari hippy impletite din ata colorata. Minciunile de care amandoi stim: “N-o sa te uit niciodata”. “Nici eu”.

La intoarcerea acasa, aveam cel putin 5 kilograme mai putin si cel putin o lume mai mult. N-am mai trait o experienta similara nici inaintea acelui moment si nici dupa el. Pentru mine, vara aceea si vacanta la Costinesti este reperul experientelor mele de maturizare, de trecere, de tinerete, de cum vreti voi. Zile in sir am plutit, intr-o imponderabilitate sustinuta de amintiri. Am tras de ele cat am putut, acum insa imi par dintr-alta lume. Pentru ca, daca am inceput cu “La boheme”, la fel cum Montmartre-ul lui Aznavour este altul dupa ani, asa e si cu Costinestiul meu. Nu mai exista demult. A ramas doar o stare de spirit.

A, nu. Intr-un jurnal al “lucrurilor pe care trebuie sa le fac inainte de a muri”, cand am ajuns acasa in vara aceea am taiat “Faire l’amour sur la plage a la nuit”. Atunci scriam in franceza, vous comprenez.

Rogvaiv

În lista cotidienelor lecţii pe care le învaţ de la fiul meu a venit acum rîndul culorilor. N-au însemnat niciodată mare lucru până acum. Nu am, cred, obsesia feminină a asortatului, a nuanţelor, a potrivirilor de tonuri. Garderoba mea a trecut printr-o gamă coloristică relativ monotonă, de la eternul şi agasantul "şoriciu" până la actualele mici diversiuni pe aceeaşi temă. Hai un roşu, pentru sfidare, uneori. Fardurile mele nu sunt nici ele extrem de colorate. Pereţii căsuţei sunt albi. Genţile - neutre.
Şi, recunosc, rareori mă uit la cer ca să-l recunosc drept albastru, la fel cum verdele ierbii are de-a face cu clorofila, şi nu cu vreo explicaţie artistică.
Descoperirea lumii de către D este echivalentul momentului în care televiziunea alb-negru a fost înlocuită de cea în culori. Iar culorile cu care el îşi împodobeşte lumea lui - şi implicit pe a noastră - trec, cred, dincolo de utilitatea lor firească. Şi devin ele însele experienţe în sine.

Albastrul e totuna cu verdele. Mă întreabă de multe ori: "Mami, ăsta e albastru sau verde?" Am stabilit formal că iarba e verde şi cerul albastru. Dar de multe ori îmi vine să-i spun că ăsta e doar un punct de vedere, la fel cum e foarte subiectivă culoarea mării, de exemplu.

Verde fără putinţă de tăgadă este tricoul (tricourile) cu Spiderman, pentru care maşina de spălat a făcut o pasiune inexplicabilă. Şi tot verde e Georgescu. Da, e încă prezent.

Roşul e pentru fetiţe. Albastrul e pentru băieţei. Dincolo de şablonul deosebirilor de acest gen, ce am înţeles eu odată cu el e că roşul e delicat şi neînţeles. Iar albastrul e poznaş şi jucăuş.

Albul e pentru prinţese. Albul e culoarea eşarfei cu care se face mama mireasă şi se căsătoreşte cu el în cel mai oedipian stil cu putinţă. Albul e în ochişorii lui (căprui) atunci când îmi sărută mâna ceremonios şi face reverenţe princiare.

Într-una din nenumăratele poveşti pe care le citim de două ori pe zi, Triton, tatăl frumoasei Ariel, era "negru de furie". I-a plăcut expresia. A procesat-o.
Şi seara, înainte de culcare, mă ia în braţe drăgăstos, sunt "draga lui şi scumpa lui". De obicei îmi spune "Sunt bucuros că sunt cu tine". Acum însă îşi nuanţează vorbele: "Sunt albastru de bucurie că sunt cu tine".

Şi eu, iubirea mea mare.
Sunt albastră de fericire că ai venit la mine.

10 iulie 2009 - pentru T

Demult, într-o vreme în care viaţa era mult mai simplă şi eu o percepeam ca fiind mult mai complexă, l-am întâlnit. Printr-o poveste care mi-a confirmat că dragostea la prima vedere există. Am trăit-o eu. Am ajuns la limita nebuniei, incredulă că aşa ceva poate vreodată simţi un muritor, incapabilă să imi articulez mie însămi cel puţin povestea care mi se întâmpla. În termenii cei mai realişti posibil, mi-aş fi tăiat o mână pentru el. Am avut atunci certitudinea că îl voi iubi pe el o viaţă întreagă. Am ştiut, pur şi simplu, că voi fi întotdeauna alături de el. Întotdeauna.

...Dar m-am căsătorit cu T :). De care nu m-am îndrăgostit la prima vedere. Nici la a doua. Nici măcar la a treia. Lângă care, atunci, nu mi-aş fi imaginat nicidecum scene idilice proiectate în viitor. Care avea - şi are - un talent ieşit din comun de a spune cel mai nepotrivit lucru într-o situaţie delicată, asta dacă nu începe să râdă. Care - na, te pârăsc! - a venit la prima noastră întâlnire direct de la antrenament, transpirat, cu un trening jerpelit, pe bicicletă. Şi m-a lăsat pe mine să-mi plătesc sucul.
Între timp, bicicleta a fost furată şi, din spirit de economie, suc cumpărăm la PET de 2 litri cu bonurile mele de masă. Încă este omul cel mai lipsit de diplomaţie pe care îl cunosc. Nu dau exemple: este, totuşi, ziua lui. Am stabilit, de comun acord, într-un acces de modestie al lui, că singurul motivul pentru care m-am măritat cu el sunt "banii lui".
Şi totuşi:

El este cel cu care, demult de tot, am făcut schimb de degete. Am vrut ceva fizic unul de la altul, ceva de care să dispunem ca şi cum ar fi al nostru. El a ales un deget mai tupeist al meu. Eu am ales inelarul de la mâna lui stângă. Aşa, în glumă, fără nici o aluzie. Şi el a promis că, dacă se va căsători vreodată (nu cu mine, evident, asta era exclus) nu va purta niciodată acolo verigheta.Pentru că degetul nu-i aparţinea.

De la el am primit un colet care conţinea o casetă înregistrată, cu declaraţii, explicaţii şi dovezi înregistrate, ca răspuns la o scrisoare extrem de acidă şi scurtă pe care o primise de la mine. Îi reproşam o pauză în comunicare (ah, oare câte sute de scrisori am de la el...)şi ultima lui şansă era un buchet de trandafiri înmânaţi personal cu ocazia cursului meu festiv. El era în spital, accident de paraşută, dublă fractură...

De la el am primit în dar, cu mulţi ani în urmă (deci cred că s-a prescris...) ziua lui de naştere. Şi am primit de 10 iulie, pe lângă felicitări şi pupici, un superb medalion de aur. Hm... până în ianuarie uitasem în mod convenabil de toată tărăşenia.

Vorbind de inelare, cadouri şi zile... Eu am trei inele de logodnă. Pentru că n-am zis din prima "da". Dar nici "nu".

O să mă bată bărbatu', dar trebuie să imi imaginez scena şi aici. Coridorul unei clinici, în faţa cabinetului de planificare familială. Un cârd de femei de toate vârstele. Şi T, întrând în cabinet impreună cu ele pentru a-mi reface provizia de anticoncepţionale, răspunzând la întrebări absolut jenante legate de ciclu & comp. în timp ce cârdul stuchea în sân arătându-şi dantura a rânjet.

Lui i-am spus, cu două săptămâni înainte de susţinerea unui examen oarecum important, că renunţ, că o las baltă, că nu avem bani să plătesc taxele enorme şi nejustificate. Şi el este cel care a zis "sună şi spune că te prezinţi, îţi promit că în două săptămâni ai banii". Nu, nu a spart nici o bancă, după cum mă temeam eu. A făcut figuraţie la teatru, a fost bandit, haiduc şi cavaler ca să distreze gloata de afacerişti plătitori de distracţie. După două săptămâni, o parte din bani a venit de acolo, alta din partea părinţilor mei.

Tot de el îmi spunea eterna vecină de la parterul blocului părinţilor mei, căreia nu-i scapă nimic, că ori de câte ori venea la mine, se uita în sus căutându-mă cu privirea, "lucindu-i ochii" (citat vecina). Cum şi posibilii viitori socri erau de faţă la destăinuirile de genul ăsta, replica lui T: "păi mă îmbăt şi eu să-mi fac curaj!"

Parcă mai rar se "îmbată" T în genul ăsta, şi nu pot spune că nu mi-e dor. Dar, în pofida tuturor perioadelor "sober" pe care le traversăm, mi-am format cel puţin două convingeri solide:
1. Niciodată nu mi-aş tăia o mână pentru T, cum aş fi făcut-o pentru altcineva. Pentru că un deget de acolo este al lui.
2. Întotdeauna nu mai este doar o noţiune relativă. Acum dă sens interiorului a două inele.

Două romburi

Riscul, asumat de mine, este de a primi eticheta de "siropos". Whatever. În fond fac asta pentru mine, în primul rând...

Rombul este, pentru noi, simbolul iubirii. A apărut în viaţa noastră într-un moment... of, ce indepărtat... în care toate cuvintele erau uzate deja, toate declaraţiile consumate şi exprimate în toate nuanţele. Tu erai undeva în sud, eu eram în caminul ăla de pe altă lume, cocoţată în vârful unui pat care, vai, ce bine ca nu poate vorbi, în camera pe uşa căreia scria - mai ţii minte?

"Cine mă caută, mă găseşte
Cine mă găseşte, mă cunoaşte;
Cine mă cunoaşte, ma iubeşte;
Pe cine mă iubeşte, îl ucid"
(Între timp am trecut prin toate etapele, mai puţin ultima, sau... cine ştie?! )

Era după unul dintre ultimele examene, năucitor de grele, halucinant de solicitante, pentru care pierdusem nopţi - numai nopţi - învăţând cuvinte vechi, cu rezonanţe stranii, care sunau ciudat în mintea mea şi în urechile musafirilor - mai vechi, mai noi - ai acelei camere din altă vreme.
Ţi-am scris după ce mă întorsesem de la examen, cu un rezultat prea mediocru ca sa mă mai intereseze ceva, într-o stare de cumplită oboseală şi dulce uşurare. Recunosc că îmi era greu atunci să mai inventez altceva. Alte cuvinte. Alte metafore. Un alt "te iubesc". Şi l-am desenat atunci, copilăreşte, un romb lunguieţ cu câte o suliţă pornind din mjlocul fiecărei laturi, suliţă terminată cu un guguloi rotund. Atâta inspiraţie am avut... La langue d'oc şi sora ei d'oeil mă secaseră de orice urmă de fantezie.

...N-am numărat, de atunci, de câte ori a apărut rombul acesta ori de câte ori simţeam - tu sau eu - nevoia de o confirmare sau pur şi simplu, de o declaraţie înţeleasă doar de noi. Ca semn de despărţire, în loc de fluturatul mâinii, când tu plecai seara, şi eu te urmăream de la geam. Pe bileţele lăsate prin casă. Format din cuţite şi furculiţe, să-l găsesc când mă trezesc. Pe torturile aniversare. În forma pietricelei unuia din inelele mele de logodnă. Pe felicitările "scrise" de tine :). În faţa uşii de la intrare, format din patru papucei ai lui D. Ca dedicaţie, pe casete, CD-uri şi cărţi. Şi sunt convinsă că am lăsat multe nespuse.

Dar nici o altă apariţie a rombului nu m-a impresionat mai mult, şi nu a fost mai plină de semnificaţii, ca episodul din urmă cu câteva săptămâni. Exact când aveam mai multă nevoie de el, exact în mijlocul perioadelor mele albastre, când tu ieşiseşi cu D. la plimbare ca să mă laşi să-mi lămuresc diferitele stări, apare rombul nostru binecunoscut. Era pe eticheta unui superb buchet de trandafiri portocalii, adus de un curier anonim. Şi nu era singur... ci insoţit de un rombuleţ micuţ.

Uneori doar de atât am nevoie ca să plâng de fericire. De două figuri geometrice.

Declaraţie de dragoste 10 iulie 2007

Pentru felul în care mă ţii în braţe când e furtună. Pentru că îmi aduci mereu câte un "mic dulce". Pentru că mă suni zilnic, de mai multe ori, doar aşa, "de control". Pentru eternul romb din patru cuţite pe care îl găsesc complice în bucătărie. Pentru că îmi laşi, zilnic, bani de rezervă, aşa, să fie. Pentru că te trezeşti în fiecare noapte înainte de a face eu vreun gest. Pentru că nu îţi e jenă şi ştii ce fel de tampoane să îmi cumperi (nu se scrie asta într-o declaraţie, dar e una dintre cotidienele dovezi...) Pentru că îmi spui "mulţumesc pentru masă" chiar şi când găteşti tu. Pentru că nu uiţi niciodată să îmi laşi jumătate - sau mai mult - din orice. Pentru că oriunde, în faţa oricui, te mândreşti cu mine. Pentru că îmi numeri la ureche fluturaşi ori de cîte ori le fâlfâie aripile. Pentru că, de ani de zile, accepţi cu stoicism să te uiţi la "Tânăr şi neliniştit" în fiecare zi de la patru la cinci.

...Dar, în principal, pentru că mi-ai oferit fericirea pământeană de a fi soţia ta şi pe cea nepământeană, divină, de a fi mama fiului tău,

Te iubesc.

Cărticica lui D.

Uimire. În ochii tăi de început de lume, într-ai mei, ca reflexie a ta, în oglindă. O uimire de culoare neagră, strălucitoare, tăioasă, curată, pură.

Dacă gheaţa ar fi neagră, aşa ar arăta, ca o uimire care te pătrunde până în cele mai îndepărtate părţi ale corpului, părţi de care nici nu ştiam că există, până în suflet, de exemplu. Pe care îl simt infiorat, iremediabil atins, iremediabil viu. Datorită acestei uimiri de început care prelungeşte, ca un alt cordon ombilical, corpul meu cu o altă bucată de suflet. Care lipsea fără să-mi dau seama. Şi care, printr-un straniu proces de inversiune, a început să pompeze invers, înspre mine: viaţă, cu miros de uimire proaspătă.

Asta, la început, ca uvertură a spectacolului în care mi-ai transformat viaţa. Ca o condiţie imperioasă a fiecărui început, ca o carte de vizită a ta. Pe urmă, uimirea se metamorfozează în descoperiri, cu fiecare nouă etapă. Fiecare zi, fiecare nouă cucerire, fiecare baricadă doborâtă sunt tot atâtea tărâmuri ale făgăduinţei pe care ţi le însuşeşti firesc, consecinţă a unei promisiuni vechi de când lumea.

Ca in basmul de demult, povestea era cu tinereţe fără bătrâneţe. Dar tu, cu uimirea ta cea pătrunzătoare, ai transformat povestea în cea mai concretă, firească şi umană realitate. TU mi-ai dăruit mie acest dar, TU ai indeplinit promisiunea mea. TU eşti cea mai palpabilă dovadă a faptului că poveştile sunt reale, că ele se îndeplinesc dacă crezi suficient în ele, că tinereţea veşnică şi viaţa fără de moarte sunt realizabile fără să fii nevoit să treci pe celălalt tărâm. Ele se află doar la depărtare de o bătaie de inimă.

A ta.

Ştii, uneori mi-e teamă de timp, de trecerea lui prea rapidă, de momentele când nu voi mai putea, atât de firesc ca acum, să fac lucrurile care acum mă umplu încă de acea uimire de început: să te iau în braţe şi tu să te încolăceşti de gâtul meu ca un ultim refugiu. Să îţi sărut ochii, cu patimă, într-o dorinţă nestăpânită de a săruta universul tău tot şi de a mă îmbăta de atâta puritate.

Să te strâng la pieptul meu şi tu să te cuibăreşti cu căpşorul în pliul cotului meu, cu cea mai nevinovată, sfântă încredere că nimic rău nu se poate întâmpla atât timp cât eu iţi mângâi părul şi visele. Să mă trezesc dimineaţa cu faţa ta lipită de faţa mea, ca şi cum şi ţie ţi s-ar părea ciudat că suntem doi, şi nu acelaşi suflet. Să plângi cu disperare că lumea pare de neînţeles şi e plină de ciudăţenii înfricosătoare, şi să adormi apoi suspinând, împăcat, cald, lângă inima mea. Să îţi descopăr a şaptea minune a lumii ascunsă într-o cutie cu creioane colorate şi să văd toate culorile înflorind apoi pe chipul tău într-un zâmbet de învingător.

Să pot să te ridic deaupra capului, ca pe un trofeu, aşa cum împăraţii de demult îşi arătau moştenitorii poporului lor, şi să strig: "Priviţi minunea lumii!"

Da, mi-e teamă de timp, şi de momentul în care uimirea se va transforma în cunoaştere. Mi-e teamă de momentul în care nu vei mai avea aceeaşi nevoie de mine ca şi acum. De ziua în care nu mă vei mai lăsa să-mi învârt degetele prin cârlionţii tăi. De cea în care nu vei mai mirosi a lapte şi a copilărie, ci a after-shave şi a experienţă.

Poate mă înşel. Poate, cum se intâmplă în toate poveştile, nu vei uita. Aşa cum promit solemn toţi copiii, pentru ca promisiunea să se risipească instantaneu atunci când suflă un număr de lumânări de tort din două cifre. Cred că ăsta e scopul cărticelei ăsteia, să aducă aminte. Mie, ţie.... Şi să ştii că, indiferent de noile uimiri ce vor apărea în viaţa ta, tu vei mirosi mereu a iubire. Şi să mai ştii că iubirea asta se află doar la depărtare de o bătaie de inimă.

A mea.