Woman

Am întâlnit-o de atâtea ori (asta înainte de a mă uita mai atent în oglindă), îmi e atât de familiară și am văzut-o în atât de multe ipostaze încât mi se pare nedrept să o văd portretizată stereotipic în fiecare început de primăvară, în imagini roz-bonbon din care se revarsă flori. Nu pentru că ea, femeia singură, nu ar aprecia – la fel ca oricare altă femeie – dovezi de amirație și prețuire. Ci pentru că ea nu este doar suavă, feminină și delicată, acceptând sfioasă buchețelul de flori și îmbujorându-se timid. În cealaltă extremă, ea nu este nici super-femeia care dărâmă munți, se luptă cu giganții și-și zdrobește dușmanii cu vârful ascuțit al tocului-cui. Am întîlnit-o între cele două extreme, uneori tinzând către prima, alteori metamorfozându-se uimitor înspre a doua, dar, de cele mai multe ori, ascunzându-se anonim în spatele unor roluri banale, de un plictisitor cotidian.

Femeile singure din viața mea sunt așa din cele mai diverse motive. Pentru că așa au vrut ele. Pentru că așa a vrut un ”el”. Pentru că așa au vrut amândoi, cel mai adesea. Pentru că au încercat, o vreme, dansul în doi și s-au trezit, în loc de tangoul intim pe care-l anticipau, cu o coregrafie absurdă în care stăteau spate în spate și bâjbâiau niște pași în contratimp. Pentru că au fost dezamăgite, pentru că poate, la rândul lor, au dezamăgit. Pentru că ceea ce urma să fie ”fericiți până la adânci bătrânețe” s-a dovedi a fi o farsă postmodernă despre care n-au citit în niciun basm al copilăriei. Pentru că, poate, ”el” nu a venit niciodată, oricât de mult și-ar fi dorit ele.

Femeile singure din viața mea sunt vii, mai vii decât le portretizează nedrept stereotipurile grotești ale unei lumi care refuză să pășească în secolul în care trăim. Sunt femei care-și trăiesc singurătatea firesc, fără a-și face din ea o armă de atac și nici un sanctuar de refugiu. Sunt femei care nu-și plâng de milă pe altarul iubirilor pierdute, sau poate niciodată întâlnite. Sau, dacă o fac, o fac pentru o vreme, după care singurătatea devine o identitate asumată. Sunt femei care merg singure în excursii – nu neapărat pentru că n-ar avea cu cine, ci pentru că apreciază propria lor companie. Sunt femei active, implicate în nenumărate proiecte, femei cu idei, cu inițiative, cu păreri. Sunt femei sociabile care atrag ca un magnet atenția pentru că emană siguranță, încredere în sine și curaj.

Femeile singure din viața mea sunt mame, multe dintre ele. Jonglează cu o precizie de ceasornic elvețian între serviciu, școala celui mic, vizita la pediatru și orele de pian. Nu pentru că ar fi neapărat cele mai organizate, ci pentru că altfel nu ar reuși. Ajută la teme, dau pase la fotbal, rezolvă conflicte, învață mersul pe bicicletă, îl duc pe copil noaptea la urgențe, planifică concedii și negociază prețuri. Trag de ele și de cele 24 de ore dintr-o zi în așa fel încât copilului să-i fie bine, să aibă de toate, să fie protejat, să se simtă iubit.

Femeile singure din viața mea sunt mai doamne decât multe dintre soțiile acestei lumi, chiar dacă nu (mai) au o verighetă pe inelarul stâng care să le certifice în ochii lumii ca ”femei respectabile”. Stilul lor cotidian, atenția la detaliile care fac diferența – o replică spusă cui și când trebuia, accesoriile perfect asortate, eleganța cu care rulează în trafic, la fel ca-n viață, evitând cunoscător ambuteiaje și coloane în așteptare – le ridică la un milion de ani lumină distanță de bârfe, interpretări, zvonuri, etichete de tot felul care i se pun de către oameni care n-au pășit niciodată în pantofii ei cu toc cui.

Femeile singure din viața mea nu-și închid sufletul iubirii doar pentru că, din fatalitate, din nefericire sau din întâmplare, nu-și împart adresa, casa și viața cu un  bărbat. Ies la prime-întîlniri aranjate de prieteni, începute în lumea virtuală sau care le-au luat pe nepregătite. Se vor surprinse, n-au încetat să spere că poate, odată, va apărea în viața lor un ”cineva” compatibil cu visele, sentimentele, convingerile lor. Își păstrează, în jocul amoros care urmează, o luciditate dobîndită și cultivată. Se oferă uneori, în one-night-standuri pasionale sau după așteptări studiate, atunci când li se pare că ar putea reîncepe un dans în doi. Pleacă fără prea multe explicații când simt o desincronizare deja familiară.

Femeile singure din viața mea nu sunt niște imagini. Nici măcar unele lucioase de pe coperți de revistă. Ele nu pot schimba lumea. Da, știu să schimbe o priză dacă este nevoie și ar merge până în pânzele albe pentru a-și apăra și oferi copiilor lor ce au nevoie. Dar nu sunt eroine cu super-puteri. Sunt femei reale, în carne și oase. Au și ele indispoziții, zile proaste, slăbiciuni, bășici în tălpi sau dureri de cap. Sunt femei care, după ce-și învelesc copiii adormiți, seara merg într-un pat gol unde poate că plâng pe întuneric, pe o pernă prea aspră pentru a le mângâia obrazul. Nevoia umană de căldură, dorul unei calde complicități în doi, al unei îmbrățisări la începutul zilei și al unui sărut la sfârșitul ei, acestea toate nu sunt doar apanajul celor mulți și fericiți într-un cuplu stabil. Atunci e, cred, momentul de maximă vulnerabilitate al unei femei singure; în momentul în care nu e prin preajmă niciun copil de îngrijit, mobilier de asamblat, mașină de reparat sau telefon urgent de dat. Acolo, în întunericul camerei unei femei singure se petrec, cred, cele mai profunde și mai neștiute tristeți.

Femeile singure din viața mea nu sunt nici mimoze pudibonde și hipersensibile, nici personaje din filmele americane care se luptă cu viața la cote maxime, în fiecare zi: ar fi obositor și inutil. Sunt doar femei și atât, indiferent dacă și-au schimbat vreodată sau nu numele de familie sau dacă au simțit măcar impulsul să o facă. Femei, cu tristețile lor, cu bucuriile lor, cu excese și limitări, cu extravaganțe și platitudini.

Însă cele mai singure femei din viața mea nu sunt acestea. Dincolo de toată tristețea care ar putea exista într-un dormitor gol, cele mai singure femei pe care le-am cunoscut în viața mea sunt cele care, într-o viață trăită spate-n spate cu el, acoperiți de aceeași plapumă, n-au perceput, sau n-au avut voința să recunoască contratimpul tangoului absurd pe care-l mimează. 

Articol apărut pe desprecopii.com 

Urme

Ține oare de vârstă, de experiență sau de pură ramolire ca toate întrebările alea grele, ”de viață”, pe care la douăzeci de ani le alungai cu un gest disprețuitor și voit-superior al mâinii să revină acum într-o nouă și îmbunătățită versiune, învăluite în haine noi și să-ți servească pe tapet, obligându-te să le faci față, toate îndoielile, fricile, angoasele și complexele...

Una dintre aceste întrebări, despre care simțeam, la douăzeci de ani, că știu totul și încet, încet am aflat că nu știu aproape nimic, este legată de ce e important. Știți voi. ”Esența vieții”, sensul  rătăcirilor, al zbaterilor, al eforturilor zilnice. Motivele pentru care continuăm să ne dăm jos din pat dimineața, să facem gesturi repetitive aducătoare de rutină și de o oarecare siguranță înscrisă pe lunarul fluturaș de salariu, să facem punți înspre cei de lângă noi. Sau ziduri, după caz. După ce, pe rând, răspunsul era în mare parte legat de mereu-schimbătorul și volatilul concept al fericirii (”Sunt fericită că fac ce-mi place”. ”Ce fericire că-mi pot cumpăra cartea/blenderul de fructe/vacanța în Grecia”. ”Te iubesc. Sunt fericită”) am ajuns să-mi răspund, acum, diferit.

Urme. Așa îmi răspund acum la întrebările astea grele, atunci când mai am dispoziția să mi le pun.  Viața așa-cum-o-știm, sau viața mea, hai să nu fiu arogantă, este despre a produce și a primi urme. 

Și dacă vorbeam despre întrebări grele, o altă întrebare, legată de frici (”De ce ți-e frică?”) a primit, la rândul ei, răspunsuri într-un registru extrem de variat, începând cu ”să iau mai puțin de nota zece la examen” și continuând cu alea mai grave, cum ar fi ”cutremure”, ”singurătate”, ”să-i pierd pe cei dragi”, ”moarte”, ”gândaci”. Serios. Între timp, am învățat că singurătatea poate fi o formă de binecuvântare, că pe cei dragi îi poți pierde doar dacă îți pierzi memoria și că moartea e așa... un fel de naștere, și ea. Despre gândaci, da, treabă serioasă, nu vorbesc despre asta. Însă în această etapă a mea de viață, de experiență, cred că una dintre principalele mele frici, în afară de gândaci și de cutremure, este aceea de a nu lăsa urme. Și de a fi, la un moment dat, incapabilă să le primesc.

Cel mai mare eșec, cea mai irosită trecere și cel mai trist fapt de viață mi se pare alunecarea, glisarea într-o cochilie impermeabilă prin viață fără a scrijeli în niciun fel semnificativ cortexul celorlalți melci care alunecă cuminți fiecare pe culoarul său. De asta mi-e frică cel mai tare. De culoare determinate corect și neintersectate niciodată.

Sensul vieții, pentru mine, acum, este urma lăsată în structura cea mai intimă a celorlalți. Urma care   rămâne peste ani, când amnezia nu iartă pe nimeni, când nu vom mai ști deloc să răspundem la întrebarea ”cine ești”, dar putem să decodăm răspunsul prin urmele lăsate în inimi, în minți, în destine...

Aș vrea să știu că n-am alunecat prea cuminte pe culoarul meu, atentă să nu depășesc cumva conturul, să nu-mi șifonez rochia și să nu-mi deranjez părul proaspăt coafat. Aș vrea să știu că am zgândărit, că am provocat, că am distras și atras, că am scos, măcar puțin, oameni din zona lor de confort, că am tras un pic de ei, că ne-am intersectat puțin culoarele. Că am lăsat urme.

Mi-ar plăcea să știu că, poate, cineva se gîndește la mine când ascultă Queen.

Și când bea cafea cu scorțișoară dimineața și un pahar cu vin roșu seara.

Sau când vizitează un oraș drag mie. ”Uite, aici ii plăcea ei”…

Când face ordine în sertarul cu amintiri și vede cărți poștale din secolul trecut. Am scris,în viața mea, sute de scrisori. În fiecare e o bucățică din mine. La fel cum am și eu, la rândul meu, sertare pline cu bucăți de oameni de pe alte planete.

Când trebuie să folosească corect concordanța timpurilor. ”Cum zicea Dana că se face? Ahaaa...”

Când cineva are o criză de râs din aceea gravă de tot. Incontrolabilă, în mijlocul unei ore de curs. 

Sau accese de tristețe inexplicabilă. ”Da, știa să fie tristă fără motiv”.

La rândul meu... mai presus decât orice posibilă definiție a mea (și a sensului vieții mele, ce pompos sună asta), mai presus de toate acestea, sunt suma tuturor urmelor care mi-au fost făcute. În minte, în suflet, pe corp. Sunt harta acestor urme.

Port în mine urmele tuturor experiențelor mele. Și, deși niciuna nu mă definește în mod esențial - geografia poate fi o materie destul de complexă - toate aceste dâre de viață prin care am trecut, care m-au răsfățat, m-au mângâiat sau au tăiat țesuturi vitale fără anestezie - toate acestea sunt eu.

Am tatuate pe suflet urmele calde ale atingerilor care vindecă, ale mâinilor care șterg lacrimi și mângâie vise.

Și ridurile nopților nedormite, din cele mai diverse motive, nopți umplute cu suplimente de cofeină. 

Am urme de ruj pe piele, urme de femme fatale îmbrăcată în rochie de satin galben luată cu împrumut sau de dantelă neagră care-mi expune o falie de corp încă neatins de alte urme mai adânci.

Și urmele, recente sau cicatrizate, expuse exhibiționist și obraznic pe coapsa dreaptă sau ascunse decent sub decolteu , ale celor care m-au iubit. Și pe care i-am iubit, în schimb, lăsându-le câte o vânătaie pe gât sau pe suflet. Urme.

Și mai am urme din care, dacă presez, mai ies două-trei picături de lapte matern. Urme ca niște sâni care nu încetează niciodată să-și împlinească vocația.

Urme naive, de copii care învață să scrijelească, în formă de bastonașe și liniuțe, și de i am you are he is not.

Și urme în formă de romb din care mai curge, absurd, sau din inerție, sânge, venin, otravă, chestii din astea inutile. Urme care incă așteaptă condiții aseptice pentru coagulare.

Urme de itinerarii de călătorie în cele mai indepărtate locuri.

Contururi de cotoare de cărți.

Rețete de mâncare. Eclectism postmodern maxim.

Amprente digitale ale celor dragi, inconfundabile, fiecare cu locul său bine stabilit. Amprente pe obraji, pe frunte, pe degete, pe tâmple. Amprente pe tălpile picioarelor. Să am motive să șchiopătez.

Tatuaje care povestesc despre întâmplări scoase din logica firească a vieții, despre întâlniri magice, despre conversații intime și complicități nebănuite, despre coincidențe care nu sunt asta și evenimente despre care ar fi trebuit să se scrie romane. N-o va face nimeni, niciodată. Rămân urmele astea.

Nu sunt trecutul meu, nu sunt alegerile mele, nu sunt greșelile mele și nici deciziile mele. Nu sunt nimic din toate astea. Sunt, în schimb, toate aceste urme. Și da, cred că mai sunt și dorința ca, la rândul meu, să fiu o urmă. Nu neapărat pe suflet; mă mulțumesc cu locuri mai puțin romanțioase și mai ușor identificabile, cum ar fi un pliu de cot sau un rid format pe frunte când ridici sprâncenele a mirare.

Mi-e teamă, așadar, în ordine întâmplătoare: de gândaci, de cutremure și de oameni trecuți prin viață fără riduri. Toate echivalează în mintea mea cu un cataclism planetar.