Unsolicited messages

Ar trebui să enerveze, cred. Ar trebui să le dai la o parte, iritat, să treci la esenţă, la aşa-zisa esenţă. Ar trebui să nici nu conteze, decât în măsura în care vrei să verifici dacă mai funcţionează tot sistemul de corespondenţă.

Pentru mine, mesajele nesolicitate sunt cele mai importante mesaje din lume. Le-am aşteptat timp de doi ani şi jumătate şi de fapt mai mult de atât, fără să ştiu. Cred de fapt că am aşteptat mesaje nesolicitate toată viaţa mea.

Când trimit, e oarecum normal - sau cel puţin logic - să primesc inapoi. Acţiune şi re-acţiune. Cauză şi efect.

Dar când nu trimit nimic, când îmi desfăşor aşa-zis normala activitate cotidiană, şi când rutina imi este neaşteptat întreruptă de un astfel de miraculos mesaj nesolicitat, ei bine, atunci sunt clipele mele de fericire. De normalitate, adică, cu siguranţă.

Mesajele aceaste vrăjite vin de la fiul meu. Şi sunt atât de copilăros de adevărate, şi de înduioşător de limpezi, încât îmi vin lacrimi în ochi într-un mod reflex. (Probabil, ca toti oamenii mari, am uitat ce simplu este să fii fericit). Mesajul nesolicitat poate veni într-una din cele mai banale situaţii, cum ar fi băutul cafelei de dimineaţă sau curăţarea legumelor pentru masa de prânz. Mesajul nesolicitat vine sub forma a două mânuţe care se strecoară peste umerii mei şi a unui căpşor cafeniu care se apropie de urechea mea: "Tu eşti iubilea mea male". "Mie-mi pace de tine". "Eu sunt felicit de tine".

Mesajele astea nesolicitate sunt supapa mea de oxigen, rezerva mea de normalitate. Sunt garanţia mea că "all's well with the world", la fiecare oră fixă din noapte, din fiecare noapte.

Nu voi avea niciodată ambiţia ca fiul meu să înveţe fizică cuantică sau operaţii pe creier. Dacă învaţă să trimită mesaje nesolicitate, se cheamă că mi-am făcut datoria.