Cum o să scriu despre asta?
Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, neîmpărtășite, prea intense pentru a-și găsi formă în cuvinte.
Dacă n-o fac acum, când încă mai simt în nări sarea, când încă mai aud valuri care se sparg tardiv între țărmurile minții mele, când închid ochii și mai sunt încă acolo, trei ore în plus și o infinitate albastră mai departe, n-o mai fac. Dar sunt datoare să o fac; prietenilor pe care i-am bombardat cu zilnice poze turcoaz, crunt de disonante cu frigul, plugușorul, brazii, știrile și pandemiile din lumea reală. Dar îmi sunt datoare cu relatarea asta mie în primul rând - aș uita, cum am tendința în ultimul timp. Mi s-ar duce bronzul de pe față, poate și turcoazul din ochi, s-ar estompa amintirile și aș ajunge să cred că doar mi-am imaginat, o fantezie de sfârșit de an. De ani.
Dacă fericirea ar avea culoare, a mea e turcoaz.
Turcoaz ca insula asta pierdută între ecuatorul geografic și coordonate pe care le-oi fi visat cu ochii deschiși în nopțile mele de insomnii. O mărgică de pământ într-o salbă de rotogoale asemănătoare, risipite de un binefăcător zeu în apele calde - și turcoaz - ale oceanului. O mărgică pe care am aterizat incredulă, confuză de avioane și fusuri orare schimbate în grabă, epuizată de nesomn și de un an pe care l-am împins de la spate când n-a mai vrut să meargă.
Am ajuns seara, soarele apunea roșu în mare și s-a făcut brusc întuneric; era șase după-masa și pe urmă cineva a apăsat pe un buton și cerul s-a umplut instantaneu de stele. Puzderie de stele cum numai la ecuator poți vedea, toate stelele universului adunate pumn deasupra insulei ăsteia pe care o traversezi de la un cap la altul în zece minute. Insula asta atât de fragilă, atât de strălucitor de albă, luminată de toată Calea Lactee, sclipind în mijlocul oceanului, pe care-ți vine la început să-ți ții respirația. Să nu se scufunde, să n-o acopere valurile pe care le vezi și le simți sărat în nări la douăzeci de metri în stânga și în dreapta ta. E copleșitor, te simți pierdut de bună voie în mijlocul tuturor apelor lumii, tu, un grăunte de viață, ca să te regăsești parte din ea. Parte din fragilitatea ei. Și poate și din rezistența ei.
A fost un fragment rupt din timp în care am făcut toate lucrurile pe care mi le-am înfrânat în ultimul an sau, unele, în ultima viață. Le-am primit pe toate cu recunoștință, le-am trăit. M-am bucurat de ele plenar, din tot sufletul, m-am deschis spre ele cu umilința de a nu fi făcut nimic pentru a le merita, dar cu fericirea de a le putea trăi.
Căsuța din buza mării; din zece pași făcuți cu grijă să nu calc pe una din zecile de cochilii cu care conviețuim, ating valurile.
Palmierii și florile exotice care-mi ghidează cei zece pași.
Șopârlele de care mă temeam la început; acum suntem prieteni, împărțim provizoriu același paradis în care ele sunt gazdele și eu musafirul. Le găsesc pe trunchiurile copacilor, pe băncuța acoperită cu perne - turcoaz, evident - de la intrare și pe plantele care cresc în baia noastră fără acoperiș - tavanul sunt copacii și cerul și stelele.
Restaurantul cu terasa lui de deasupra oceanului; apa e de o claritate imposibil de descris, de la masa mea de cină se văd zeci de pești de toate culorile, rechini inofensivi - zic localnicii - iar la micul dejun vine mereu o pisică de mare plutind lenesă la doi metri de mine.
Oceanul, imensul care mă lasă fără de glas - nu doar datorită tubului de snorkling, ci pentru că mă copleșește cu frumusețea, cu adâncimile, cu toți peștii ăștia ciudați pe care i-am văzut doar în filme sau în desene Disney; aici sunt toți, mari de un metru sau în bancuri de sute de aripioare minuscule, colorați în toate nuanțele curcubeului. Rechinul pe care-l văd la 10 metri de mine, tot inofensiv, zic ei, dar e una s-auzi asta sau să-l privești în ochi. Reciful cu corali, știu că n-o să-i pot surprinde niciodată frumusețea în cuvinte și decid să iau cu mine o amintire pe genunchiul stâng. E aici încă, nu am visat, a fost real, am fost acolo.
Răsăritul în spatele căsuței și apusul în partea ei stângă - astea sunt reperele, nu avem nevoie de ceasuri, agende și calendare. Timpul curge leneș între cele două, de-o parte și de alta a aleii care străbate insula îmbrăcată în nisip alb. Ne ținem de mână și nu spunem nimic, nu e de spus nimic. Întorc, de două ori pe zi, capul de la răsărit la apus și pe urmă în sus, să văd din nou toate stelele mijlocului lumii adunate deasupra căsuței noastre.
Zgomotul constant al valurilor, zgomot alb, zic unii, eu îi spun turcoaz. Și dorm înconjurată de el, spre sfârșit îi cunosc deja ritmul devenit familiar, la fel cum cunosc ora fluxului și a refluxului; îmi intră în suflet acest zgomot turcoaz, mă inundă la fel ca malurile albe. L-am adus acasă cu mintea. Și mă trezesc acum căutându-l.
Cine în doi pe malul mării, lumânări, șampanie și fine dining, muzica valurilor, rochii albe îmbrăcate peste pielea bronzată, picioare goale pe nisip.
Tihna de a nu face nimic, de a sta cu ochii închiși pe șezlong, de a pluti în derivă pe valurile turcoaz sau de a te intinde indecent pe nisipul alb de la țărm până ce te acoperă spuma. Luxul de a lenevi, în cel mai frumos paradis din toate lumile, de a citi cărți dragi primite-n dar, de a închide ochii și de a dormi, trezindu-te cu inima bătând tare de teamă să nu fi fost totul un vis.
Așa m-a găsit finalul de an și începutul altuia.
Desculță - nimeni nu poartă nicăieri încălțăminte pe insula asta turcoaz, niciodată, la fel cum îți lași pantofii cuviincios la ușă când intri în intimitatea căminului cuiva.
Fără mască, de niciun fel și cu niciun fel de filtru, oferind zeci de zâmbete zilnic și primind în schimb coctailuri cu umbreluțe turcoaz.
Dansând pe nisip; niciodată nu mi-am simțit picioarele mai mângâiate. Și nici sufletul, rareori.
Cu părul mereu răvășit de umiditatea crescută, fără machiaje de revelion, fără artificii, doar cu toate stelele oceanului în ochi și o floare imensă culeasă de pe jos și prinsă după ureche.
Incredulă; așa m-am simțit de la primul contact cu nisipul cald și până la dimineața în care tot personalul s-a adunat pe micul ponton de la recepție să-și ia la revedere; am intrat în barcă întorcându-mi doar puțin privirea. Lacrimile pot fi doar de fericire în acest loc. Barca s-a îndepărtat lăsând în urmă o pată albă înconjurată de o imensitate turcoaz pe care a înghițit-o imediat oceanul.
Fericită.
