2017

Un an scos din toate calendarele lumii, 2017. Un an greu, greu ca o piatră a lui Sisif pe care am cărat-o tâmp, știind că efortul e ciclic, anticipând prăbușirea, bucurându-mă infantil de trecătoarele momente de respiro. Un an în care am trăit, în formă concentrată, depășind deseori nivelul saturației, toate evenimentele în mod normal distribuite chibzuit de-a lungul unei vieți. Naștere, moarte, iubire, ură, pierdere, regăsire. Am ratat ceva?

Viața, da. Nimic ieșit din comun. Doar viața. 

Un an în care mi-am testat limitele până dincolo de cea a suportabilului, până ce am spus ”uite, domle, pot”. Sau ”știi, asta nu era în plan”. Sau ”nu, asta nu pot”. Dar am putut. Pentru că putem, nu-i așa? Pentru că suntem puternici, nu-i așa?

Un an în care m-am transformat cameleonic, pe dinăuntru și pe dinafară. Un an în care am probat haine, perspective, principii, oameni și emoții noi. Pentru că cele vechi expiră, rămân largi sau rămân, pur și simplu, în albume foto din era pre-digitală. 

Un an în care mi-am regăsit vechii prieteni într-un mod în care, cu toată istoria noastră comună din secolul trecut, nu îl bănuiam. Prieteni vechi ca vinul. Fără de care aș fi rămas poate crud de trează, ireal de trează, nepermis de trează. Prieteni care m-au smuls din concretul acestui an și mi-au pus în față oglinzi. Și alți prieteni noi, nu mai puțin dragi, prieteni pe care i-am invitat în viața mea în momente în care nu credeam că mai e posibil acest lucru. Și de la care am învățat ce era de învățat. Am trecut de perioada în care credeam că lucrurile sunt întâmplătoare; nu sunt.

Un an în care mi-au murit prieteni: nu, nu vorbesc de morțile concrete, nu mai puțin dureroase. Vorbesc de prieteni care mi-au murit și au rămas, în alte dimensiuni, vii. Zombi. 

Un an în care au murit amintiri, reflexe de-o viață, priviri complice și comunicări fără cuvinte. Au murit așa cum mor toți morții, ilogic și lăsând în urmă vid.
Un an în care am învățat cum să revii la starea de străin cu cineva care ți-a ținut sufletul în palme. Și cum să ai încredere să-ți pui sufletul în palmele unui străin.

Dar, în același timp, un an în care s-au născut, sau doar s-au reactivat, prin neștiute resorturi, artere și aorte uitate. Și-au început să pulseze a viață, stângaci după îndelungata amorțire, sincopat uneori. 

Un an în care am trecut de la ”nu mai pot” la ”eu pot orice” și invers, amețind uneori de brusca trecere, în căutarea unui echilibru precar. Un an în care am învățat mersul pe sârmă fără plasă de siguranță. Un an în care am experimentat fiorul căderii în gol dar și pe acela protector al prinderii în brațe. 

Un an în care am învățat când și cu cine să vorbesc, când și cu cine să tac. Și cum e posibil ca ”cine” să fie același. 

Un an în care am obosit să fac bilanțuri și hotărâri pentru cel care urmează.  Un an în care am obosit, pur și simplu. Să zâmbesc convențional, să explic, să-mi explic. Unele lucruri sunt ilogice. Ca moartea. 

Și da, un final de an în care nu simt nevoia, ca la Hollywood, să prezint felicitări, urări și mulțumiri publice. N-o să fiu politically correct și n-o să fiu pătrunsă de bunătatea spiritului sărbătorilor. N-o să dau nimănui tag și nu aștept niciun ”like” din partea nimănui. Cei care contează sunt ”tagged” demult în inima mea. Pentru toti ceilalți, pentru fasoane, blazoane, plocoane, trădări, imagini fără fond, minciuni în care ne prefacem că credem, zâmbete trase chinuit de colțul buzelor există facebook.