Și profele e oameni

Să mă identific cu ceva sau cineva a fost, de când mă știu, un proces anevoios. Mă obișnuiesc greu, mă acomodez eventual - dar nu sigur - și îmi asum locuri, stări, fapte și oameni cam cu frecvența cu care-mi schimb culoarea părului. Adică foarte rar. 

Printre statuturile care, în timp, s-au lipit de mine ca niște piei de șarpe recondiționate periodic au fost, într-o ordine absolut întâmplătoare:

• Mamă. Clar, mamă. Maternitatea m-a lovit în moalele capului, indiferent de cât aș fi putut citi pentru a mă pregăti, vezi doamne, pentru ea. M-a lovit de-am amețit de-atâta iubire, amețeală de care sufăr și azi și-o voi face, probabil, și la vârsta senectuții când nu voi mai identifica exact cauza. Maternitatea e singura amețeală care nu-mi va trece niciodată. Dacă toate celelalte amețeli din viața mea își vor găsi antidotul, iubirea pentru puștache îmi va provoca un permanent vertij.
• Blondă. Cu excepția rarissimelor cazuri (vezi două rânduri mai sus) când fac experiențe extreme în culori brunete, șatene sau roșcate, sunt blondă. Și nu mi-e frică să o arăt. 
• Om de nădejde al societății. Plătesc (multiple) impozite, nu sunt restantă la întreținere, strîng resturile rămase după un picnic, nu ascult muzică în orele de liniște, nu depășesc viteza legală și sunt, în general, un element pozitiv. Trăiască clasa de mijloc și-ale ei clișee. 
• Femeie. Femeie până-n ultima moleculă de ADN, femeie venită de pe Venus, orice-ar însemna asta în șabloanele contemporane. Femeie cu veleități cameleonice, cu secrete și exhibiții, cu rujuri și sutiene colorate, cu sensibilități ciclice, cu sindrom premenstrual, cu sensibilitate, cu duritate. Cu gheață. Dar și cu topiri primăvăratice.
• Profesoară. 
• Profesoară.
• Profesoară.

Au trecut 20 (douăzeci) de ani în care aș  fi avut timp să mă acomodez cu statutul, să mi-l asum, să-l tratez în consecință. Însă, în continuare, când cineva mă apelează cu ”doamna profesoară”, îmi reprim un instinct rudimentar și tocit care mă determină încă să mă uit în spate, peste umărul drept, să văd cine este chemat.

După douăzeci de ani, încă tot nu mi-e clar unde e catedra și unde încep băncile. Încă tot nu m-am lămurit cine pe cine învață.

După douăzeci de ani, încă n-am reușit să intru pentru prima oară în sala cu boboci și să nu am emoții.

Încă tot am un impuls să fug în spate și să mă așez în ultima bancă.

Încă tot simt fiorul pe care ți-l dă tabu-ul de a scrie ceva într-un catalog.

Sau de a semna o diplomă.

Așa că nu știu dacă a fi profă este pentru mine un statut complet asumat, sau mai degrabă o întâmplare care m-a prins involuntar în mijlocul unui sistem labirintic și plin de minotauri. Sau poate că este o greșeală, așa cum simțeam în primele zile în care am semnat condica. Sau poate că este o vocație. Sau toate cele de mai sus, ca în exercițiile de tip multiple choice. 

Simt însă să scriu, pentru că oratoria nu a fost niciodată o armă de-a mea, iar cutia asta e un cadru bun. Simt să scriu despre cum e să fii profă - și despre alți gagavaiți, desigur - și să nu te simți una, sau cel puțin nu în accepțiunea clasică a termenului.

”Arăți exact ca o profă”, mi-a zis cu tentă apreciativă o colegă zilele trecute , văzându-mă cu ochelari nou-puși pe nas, taior negru și păr proaspăt tăiat radical la linia urechilor. M-a lovit drept în inimă. Mâine îmi voi ciufuli părul și voi scoate din fundul dulapului pantalonii de piele.

În esență, de asta scriu. Pentru că nu vreau să fiu o profă, vreau să fiu cea care face ceaiul. 

Vreau să mă uit mereu în urmă când cineva mă interpelează cu ”doamnă profesoară”. Vreau să transform clasa într-un lan de secară și eu să stau în ultima bancă și să mă uit mereu la copiii ăștia mari și, atât cât pot, să-i păzesc să nu cadă.

Și mai vreau să scriu pentru că am fost și eu acolo, în bancă, și-mi amintesc emoțiile dinaintea examenelor și fețele grave ale propriilor mei profesori, și coșmarurile cumplite că nu voi ști lecția și toate astea care cred că sunt la fel acum. Frica de a te adresa profului, teroarea prezentărilor în fața comisiilor. Durerile de burtă dinaintea testelor. Sentimentul că ești mic, mic, și nu știi nimic, iar omul ăla de la catedră e un zeu bun sau rău care-ți va decide soarta. 

Înaintea oricărui examen oral, așteptarea înfrigurată din fața sălii era condimentată de eternul sfat pentru calmarea emoțiilor: ”Imaginează-ți-i pe profii ăștia în altă ipostază. Imaginează-ți că sunt la ei în bucătărie (cu varianta extremă ”la ei în toaletă”). Funny, nu? Și profii sunt oameni”. 

Și profele sunt oameni, așadar. Iar bucătăria mea e o cutie cu gagavaiți.

Poveste adevărată

A trecut o lună de când mimez normalitatea. Uneori îmi iese atât de bine încât mă surprinde şi pe mine. O lună în care mintea mea şi-a impus nişte limite stricte de gîndire, ca atunci când înveţi să mergi şi ţi-e teamă să ieşi din culoarele trasate de tine, ca să nu cazi. O lună în care mi-am surprins de multe ori mâna zburând, reflex, spre pântec, a protecţie. O lună în care am răspuns de "n" ori la întrebări infinit mai grele decât am întâlnit vreodată în 13 ani de învăţat copii, mai chinuitoare decît orice examen. "Unde e, mami?" "De ce?" Şi "Cum"?

Ceea ce voi scrie e parte din învăţarea unei lecţii. O lecţie pe care o ştiam în teorie, pe care am luat-o mereu ca pe un clişeu, ca pe un loc comun, şi am catalogat-o ca fiind- hm... "simplă" normalitate.

Părinţii mei au iubit mereu animalele. De când îmi aduc aminte, casa noastră a fost spital provizoriu pentru toate făpturile rănite şi găsite de copii. Inclusiv pentru cele mai puţin apreciate. Liliecii, spre exemplu.

Recent, în urmă cu vreo 10 zile, mama a văzut pe fereastră un pui de cioară care se plimba periculos în parcare, printre maşini. Căzuse cu siguranţă din nucul imens din apropiere. Şi l-a trimis pe tata să îl ia şi să îl pună undeva la adăpost, să nu-l lovească vreo maşină. Tata a coborât şi l-a luat în mână. Şi pe loc nucul cel mare s-a scuturat de ciori negre care, pur şi simplu, s-au năpustit asupra lui. Tata l-a lasat jos în iarba. A revenit pe urmă, încercând să pună puiul într-un copăcel, sau undeva mai ferit de ghearele vreunei pisici sau de colţii vreunui câine. Ciorile au atacat din nou. Picau razant în jurul lui, atingându-l cu aripile şi făcând un zgomot asurzitor. De data asta, l-au atacat aşa până a intrat în bloc. Mult timp după aceea, croncăneau cu disperare în jurul locului unde intrase tatăl meu, făcând cercuri largi deasupra.
La câteva ore după acest moment, tatăl meu a ieşit din bloc cu gândul să meargă la cumpărături. Ciorile l-au luat în primire de cum l-au zărit ieşind din bloc, cu o disperare si agresivitate de neimaginat - decât pentru un Hitchcock, probabil. Aplicau aceeaşi tactică de kamikaze, picând razant până în imediata lui apropiere, rupînd cu furie frunze şi crenguţe din copacii pe lângă care care trecea tata. Şi făcând acelaşi zgomot de coşmar. Aşa a mers tata la magazin, cu alaiul de ciori furioase deasupra lui, cu lumea mirată de scena asta tragi-comică, şi tot aşa s-a şi întors, cu ciorile după el, nescutindu-l nici o clipită de furia şi de plânsul lor negru.

A trecut mai mult de o săptămână de atunci. Şi tata încă nu poate să meargă nicăieri fără să fie acompaniat de alaiul funebru şi asurzitor. Îl iau în primire când iese din bloc, un vaiet vesteşte sosirea duşmanului, şi într-o clipită cerul se innegreşte de ţipete şi atacuri. Am văzut eu asta. Îl recunosc şi de la geam. Dacă deschide geamul dinspre nuc, efectul este acelaşi. Dacă altcineva e la fereastră, nu se întâmplă nimic.

Probabil că, în alte circumstanţe, aş fi râs cu lacrimi de toată întâmplarea.
Acum, după o lună în care viaţa mea s-a măsurat în bătăi de inimi ce nu mai vor să bată, le simt, dureros şi solidar, ca şi pe mine.
Mame.

Uneori aş putea şi eu să rup toate frunzele din toţi copacii din lume.

Am un mandat greu, dar mai vreau o data

Sunt nevoită să-l parafrazez pe nenea Băsescu. Pentru că niciodată n-aş putea spune, nici în cele mai negre disperări, că "nu mi-a plăcut", cum ar fi trebuit dacă ar fi să respect citatul întocmai.
Am adorat fiecare minut. Bine, unele am vrut să treacă mai repede. Foarte repede. Sau măcar să nu lase urme. Sau, daca lasă urme, măcar să nu fie permanente. Sau, dacă sunt permanente, măcar să le pot masca cu fard. Dar, făcând o medie corectă, majoritatea minutelor sunt magice. Şi mă umplu de o fericire atât de pământeană, atât de firească încât mă trag cu putere din cotloanele cele mai suprarealiste pe care mintea mea e capabilă să le nască şi mă ancorează ferm aici. Lângă el. Cât de normal. Şi cât de unic...
Se poate oare repeta unicitatea? Irealul? Magia? Spuneţi-mi.
Care e mecanismul prin care se pot dubla magiile? Şi inimile? Şi iubirile? Există, sau este, la rândul lui, o iluzie?

M-am gândit săptămâni în şir ce să îi cer lui Moş Crăciun. Şi dacă (mai) am acest drept. Şi dacă să o fac. Şi dacă să tac, mai bine.
Iar revelaţia a venit cu totul neaşteptat, atât de banal şi printr-un concurs de împrejurări care mi-a reconfirmat că nu există împrejurări, ci, poate, doar destin.
Acum ştiu: ceea ce îmi doresc este încă un mandat.

Unsolicited messages

Ar trebui să enerveze, cred. Ar trebui să le dai la o parte, iritat, să treci la esenţă, la aşa-zisa esenţă. Ar trebui să nici nu conteze, decât în măsura în care vrei să verifici dacă mai funcţionează tot sistemul de corespondenţă.

Pentru mine, mesajele nesolicitate sunt cele mai importante mesaje din lume. Le-am aşteptat timp de doi ani şi jumătate şi de fapt mai mult de atât, fără să ştiu. Cred de fapt că am aşteptat mesaje nesolicitate toată viaţa mea.

Când trimit, e oarecum normal - sau cel puţin logic - să primesc inapoi. Acţiune şi re-acţiune. Cauză şi efect.

Dar când nu trimit nimic, când îmi desfăşor aşa-zis normala activitate cotidiană, şi când rutina imi este neaşteptat întreruptă de un astfel de miraculos mesaj nesolicitat, ei bine, atunci sunt clipele mele de fericire. De normalitate, adică, cu siguranţă.

Mesajele aceaste vrăjite vin de la fiul meu. Şi sunt atât de copilăros de adevărate, şi de înduioşător de limpezi, încât îmi vin lacrimi în ochi într-un mod reflex. (Probabil, ca toti oamenii mari, am uitat ce simplu este să fii fericit). Mesajul nesolicitat poate veni într-una din cele mai banale situaţii, cum ar fi băutul cafelei de dimineaţă sau curăţarea legumelor pentru masa de prânz. Mesajul nesolicitat vine sub forma a două mânuţe care se strecoară peste umerii mei şi a unui căpşor cafeniu care se apropie de urechea mea: "Tu eşti iubilea mea male". "Mie-mi pace de tine". "Eu sunt felicit de tine".

Mesajele astea nesolicitate sunt supapa mea de oxigen, rezerva mea de normalitate. Sunt garanţia mea că "all's well with the world", la fiecare oră fixă din noapte, din fiecare noapte.

Nu voi avea niciodată ambiţia ca fiul meu să înveţe fizică cuantică sau operaţii pe creier. Dacă învaţă să trimită mesaje nesolicitate, se cheamă că mi-am făcut datoria.