Sunt nevoită să-l parafrazez pe nenea Băsescu. Pentru că niciodată n-aş putea spune, nici în cele mai negre disperări, că "nu mi-a plăcut", cum ar fi trebuit dacă ar fi să respect citatul întocmai.
Am adorat fiecare minut. Bine, unele am vrut să treacă mai repede. Foarte repede. Sau măcar să nu lase urme. Sau, daca lasă urme, măcar să nu fie permanente. Sau, dacă sunt permanente, măcar să le pot masca cu fard. Dar, făcând o medie corectă, majoritatea minutelor sunt magice. Şi mă umplu de o fericire atât de pământeană, atât de firească încât mă trag cu putere din cotloanele cele mai suprarealiste pe care mintea mea e capabilă să le nască şi mă ancorează ferm aici. Lângă el. Cât de normal. Şi cât de unic...
Se poate oare repeta unicitatea? Irealul? Magia? Spuneţi-mi.
Care e mecanismul prin care se pot dubla magiile? Şi inimile? Şi iubirile? Există, sau este, la rândul lui, o iluzie?
M-am gândit săptămâni în şir ce să îi cer lui Moş Crăciun. Şi dacă (mai) am acest drept. Şi dacă să o fac. Şi dacă să tac, mai bine.
Iar revelaţia a venit cu totul neaşteptat, atât de banal şi printr-un concurs de împrejurări care mi-a reconfirmat că nu există împrejurări, ci, poate, doar destin.
Acum ştiu: ceea ce îmi doresc este încă un mandat.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Turcoaz
Cum o să scriu despre asta? Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu