Despre Crăciun, nu-mi vine să scriu şi să vorbesc prea des, aşa cum simt despre toate lucrurile care îmi sunt prea aproape de suflet. Doar rar, în vreo perioadă mult prea albastră, îmi scapă. Sunt aşa de mult parte din mine, încât nu le pot dezlipi de acolo. Decât cu greu. Decât cu senzaţia de dezgolire, de vulnerabilitate. De slăbiciune. Crăciunul mă dezgoleşte în faţa lumii mai mult decât pot să recunosc, mai mult decât sunt dispusă să accept.

Mereu, mereu, în fiecare an, mă simt însă copleşită de el. Deşi îl aştept când încă frunzele sunt verzi în copaci, deşi tânjesc după tot ce presupune el, mereu mă simt, în această perioadă din an, tensionată şi provocată.

Totul concură la asta: imaginile idilice de la televizor, inflaţia de moşi mai mult sau mai puţin credibili, magazinele cu prea mult roşu şi prea ostentative colinzi. Şi da.. eu nu am nici un motiv de întristare. Dar tot mai des percep Crăciunul, partea mea neştiută de suflet, ca o imensă şi batjocoritoare povară, creată şi întreţinută de orice altceva, dar nu de Dumnezeu:



TREBUIE să ningă. Crăciunul fără zăpadă nu există.

TREBUIE să fii cu familia. Dacă nu ai un om lângă tine, eşti damnat.

TREBUIE să te distrezi. Să te întâlneşti cu prieteni, să râzi mai mult sau mai puţin forţat.

TREBUIE să faci şi să primeşti cadouri. Că doar ăsta e obiectivul principal, nu?

TREBUIE să găteşti zece feluri de mâncare. Orice sub acest standard este dovadă de impietate.

Şi alte asemenea imperative.



Atât de multe imperative care trebuiesc concentrate în două, maximum trei zile... Şi care trebuiesc atinse, cu toatele, pentru a putea justifica în vreun fel energia, banii, alergătura, oboseala. Şi pentru a putea spune, la reîntâlnirea cu colegii, "Am avut un Crăciun fericit".



Patetic. Inutil. Trist, deci.



Şi da, voi face şi eu toate lucrurile astea inutile. Din imitaţie, din considerente mai mult sau mai puţin practice. Odată, o să-mi doresc de la Moşul să mă scape de panica asta generalizată că nu voi bifa toate cerinţele de pe lista de "must-do". O să-mi doresc să mă lase să simt pur şi simplu Crăciunul, ca în copilărie, să-l respir şi să-l ascult, fără alte condiţii. Atunci voi crede din nou cu adevărat în Moş Crăciun.



Aşa sună pentru mine Crăciunul, în fiecare an, în momentul magic - şi atât de efemer - când la toate televiziunile este pauză publicitară ca să-i permită lui Isus să se nască:






">