Emma

Poate că niciodată până în ziua de azi nu mi-am dorit cu mai multă disperare ca internetul - drogul meu zilnic - să fie doar asta. Un drog. O iluzie. Un fel de proteve mai mare de la care imi iau porţia zilnică de soapuri şi de showuri glamoroase. De filme mai bune sau mai proaste. De finaluri mai mult sau mai puţin fericite.
Marea fericire, şi marea siguranţă, şi marea relaxare e ca nu e real... De multe ori am senzaţia de pseudo atunci când vorbesc pe messenger sau când intru pe un chat room. Rar. Că e o poveste, că e divertisment, ca cei cu care vorbesc sunt personaje şi sunt acolo pentru a mă distra eu, pentru a-mi trece timpul. După care viaţa revine la normal. Viaţa reală, adică. Pentru că dincolo de ecran e plăsmuire.
Spuneam că asta îmi conferă un mare confort psihic. Nu trebuie să imi fac griji de ce e "pe net". E ca în copilărie, când părinţii îi potolesc pe copiii care plâng pentru că prinţesa a fost răpită, spunând "taci, mamă, ca e doar o poveste".

Nu mai pot să scriu.
N-am cunoscut-o niciodată. Nici pe ea, nici pe mama ei. Le citeam povestea însă, zilnic, câte un episod dintr-un serial dramatic. Erau la fel de ireale pentru mine ca orice alte "poveşti" de pe net.
Mi-aş dori din tot sufletul să vină mama si să mă asigure că e doar o poveste. Însă, din păcate, prinţesa a fost răpită.

Ştiu cu siguranţă că azi îmi voi strânge în braţe copilul mai tare ca oricând. Şi că voi plânge.