Noemi

Este colega mea de studenție. Ne-am cunoscut în orașul cu Parcul Mare, cu Cetățuia și, evident, cu Filologia cea inecată în verde ca un misterios domeniu Manderley. S-a întâmplat… cum să spun, înainte ca lucrurile esențiale să aibă loc, ca un preambul încețoșat al experiențelor definitorii. M-am așezat lângă ea la primul curs de literatură engleză veche. Pentru că nu mai era disponibilă nici o Clarissă dintre toate figurile atent machiate, voit studiate și evident emancipate și moderne ale noilor mele colege.

 Iar ea, evident, nu se încadra în tiparul celor pe care mi le-aș fi dorit atunci ca prietene (ca o scuză, între timp standardele mele s-au debarasat în mare parte de doza de snobism).  Avea 22 de ani, era ”trecută” în comparație cu cei 18 ani ai mei. Avea părul lins până pe umeri, ochelari, o privire încruntată și sfidătoare, o pereche de jeans in care a umblat toată facultatea și un nume unguresc: Noemi. Nimic atrăgător pentru naivitatea mea de atunci, ca să nu spun de-a dreptul prostie. M-am resemnat să mă așez lângă ea, în lipsă de altcineva care să-mi gâdile mai abitir orgoliul de tânără și snoabă studentă.

Și am rămas acolo 4 ani de zile. 4 ani în care, cel puțin la cursurile din facultate, am fost nedespărțite. Noemi terminase un liceu unguresc înainte cu patru ani și avea un real complex de inferioritate când era vorba de exprimarea genurilor în limba franceză. Eu am fost dicționarul ei ambulant de masculin -féminin – neutre și, la nevoie, ceea ce s-ar numi personal motivational coach. La una din vizitele acasă la ea, pe o străduță cocoțată pe un deal deasupra facultății, i-am scris pe o bucată de hârtie ”You worry too much”. Ea și-a lipit pe urmă hârtiuța asta pe un poster imens din camera ei, pe care își desenase toate timpurile verbale ale limbii engleze. Și a păstrat-o acolo, ca pe o mantră, toată perioada facultății.

Dintre momentele ”Noemi”, ineluctabil legate de anii aceia fericiți, de creștere, cel mai adesea îmi revin în minte următoarele:

-        Indigo-ul. Deși mergeam în general la toate cursurile, în cazurile în care nu o făceam, aveam pregătite fiecare hârtia de indigo pentru cealaltă. Încă mai am acasă maldăre de cursuri, de pe vremea când copiile xerox erau rare și scumpe, scrise de mâna ei. Culoarea indigo este a lui Noemi.

-          Împărțirile. Am împărțit în primul rând timp și sentimente, dar și lucruri mai concrete, cum ar fi cireșe din curtea ei, în căldurile premergătoare sesiunii și cărți de la bibliotecă (”eu citesc  X, tu Y, facem notițe și pe urmă facem schimb”).

-        Durerile. Ale ratării unui examen ciudat, greu și aberant, când ea a plâns pe umărul meu, ale iubiților utopici și greu întruchipabili când ea mi-a oferit cu generozitate umărul său.

-        Texte în limba maghiară, scrise de către ea, învățate pe dinafară de către mine, recitate inconștient în eter, la telefonul public, către Utopia, către un ”el” indiferent, într-un efort demn de scopuri mai nobile.

-        Cofetăria Carpați, locul atâtor cafele, ceaiuri și cremeșuri savurate înaintea seminariilor de literatură franceză.

-        L., iubitul ei și ulterior soțul, la care mergea des în alt oraș, despre care îmi povestea cu entuziasm totul, începând cu pasiunea lui pentru sporturi extreme și până la viitoarea ei soacră băgăreață.

-        Felul absolut unic în care îmi scria scrisori (și ne-am scris multe, în vremurile acelea pre-internet) în care orice formă de pronume personal de persoana a doua singular avea invariabil o neînțeleasă și nemeritată majusculă: Tu, Tău, Tine, Ție, Îți.

-        Surpriza de la finalul facultății. Când nu mi-a venit să cred că m-a anunțat că merge la banchetul final. Ea, cea care refuza orice ocazie festivă, care trecea drept o neadaptată și o antisocială, care abia așteptase să termine odată studiile și să nu mai treacă niciodată prin zona facultății, care avea o relație cel puțin rece cu colegii... ”La banchet voi merge. Nu degeaba m-am chinuit să ajung până aici. Acum e momentul meu”. Și și-a cumpărat o rochie elegantă în locul eternilor jeansi, și-a aranjat părul și, la brațul lui L, venit special de la distanță pentru ocazie, a fost la banchet. La banchetul la care eu am lipsit (dar aceasta este o altă poveste).

După terminarea facultății nu ne-am mai întâlnit. Ea s-a căsătorit cu L și s-a mutat în orașul lui, a devenit profesoară de engleză și a născut o fetiță. Inițial ne scriam, ne sunam la telefon, pe urmă încet încet, nu i-am mai răspuns la scrisori atât de prompt pe cât o făcea ea. Și nici nu am mai sunat-o atît de des. Ultima oară i-am scris din New York, o vedere cu un zgârie-nori pe care am mâzgălit cîteva cuvinte de complezență. Cu un ”tu” fără majuscule – asta era specialitatea ei.

...N-am mai apucat să îi spun că m-am căsătorit, că sunt fericită, că am un băiețel... Noemi a murit fără ca eu să știu, fără să o îmbrățișez înainte, fără să-i mai scriu bilețele motivaționale pe care să și le lipească, eventual, de seringa de chimioterapie.

Nu cred că în marele nimic există Facebook, și chiar dacă ar exista, Noemi și-ar dezactiva oricum contul.  Așa era ea, mai rebelă. Dar, dacă ar exista, i-aș da un enorm”like” tardiv și i-aș lăsa un mesaj off-line ”Mi-e tare dor de Tine”.

 

 

La bloc

Stau la bloc.

Fraza asta ar mi-ar putea fi scrisă în buletin, în loc de cod personal. Într-atât de mult mă identific cu ea, intr-atât de mult este parte din identitatea mea. S-a pliat, în ani indelungați de coabitare la comun, la un loc cu celelalte niveluri ale personalității mele, ca o piele de șarpe peste alte piei de șarpe de care nici o năpîrlire nu mai mai poate scuti.

Am stat la bloc toată viața mea. Toate evenimentele majore ale vieții mele de până acum s-au împlinit între pereți maro de blocuri comuniste sau neocomuniste. Sau în apropiată comuniune cu ei. El, Blocul – din moment ce e atât de important în viața mea, merită și el o amărâtă de majusculă – a devenit pentru mine un uter hidos și diform de prea multe nașteri care mă lasă să mă îndepărtez de el cam tot atît de mult pe cât m-ar lăsa un cordon ombilical. O ciudată combinație de ură și duioșie caracterizează lunga noastră simbioză, precum îmi imaginez că ar fi o relație bolnăvicioasă între un flăcău tomnatic și posesivii săi părinți, care i-ar da drumul, dar l-ar mai și ține un pic lângă ei, cam o viață, așa.

Blocul copilăriei mele era buricul pământului. Nimic nu exista în afară de el, ci doar alte Blocuri: ”Tu de la ce Bloc ești?” Ah, din alt univers. You freakin’ alien.

Al meu – într-un simț al posesiunii a cărei unică concesie era, uneori, al nostru, era, bineințeles, cel mai tare. În primul rând, avea 10 etaje, semn de bogăție. Motiv pentru care trepădușii care, săracii, nu-și permiteau decât unul cu 4, erau priviți cu un soi de compasiune îngăduitoare. În al doilea rând, era punctul terminus al unei străzi înfundate, care nu ducea nicăieri altundeva decât la El. La Bloc. Dincolo de el erau doi brazi imenși, două izvoare care erau, evident, ”ale noastre”, și între ele, o vale verde care a fost, pe rînd sau simultan, loc de făcut colibe din pături, grădină de cucuruz, parcele de ceapă cultivate de vecini, plajă, Neverland, pârtie de săniuș, tufe de liliac, loc de odihnă pentru boschetari. Acum e o biserica și loc de toaletaj canin. Cu toate eufemismele implicate. Blocul meu era un du-te – vino continuu. În special în vacanțe, își revărsa diminețile gloata de copii afară și-i aduna seara ca un aspirator de prin șanțuri, de pe bănci, din tufișuri, de la izvor. Aveam uneori senzația aproape fizică de bătaie de inimă a lui. O inimă cu multe atrii și cu multe ventricole, cu multe și neștiute ramificații și încrengături, cu mari și mici circulații în toate sensurile, pe verticală, pe acoperiș și razant în jos, în pivnița unde ne ascundeam la jocuri, pe întuneric. O inimă pompând oxigen – sau altceva, dar cu același gust. De crud.

Lângă zidurile lui cafenii m-am oprit de multe ori, copil fiind, lipită cu fața de peretele zgrunțuros ca să privesc în sus. Să văd înălțimea cea mare, să vad cât de sus poate urca lumea și să minunez. Și să ma sperii, nemărturisit, de senzația de prăbușire. Tot la poalele lui ne-am întins de sute de ori păturile, în campionate de teatru ”interblocale” (interplanetare, de fapt), cu public plătitor, concursuri interminabile de elastic sau eternele competiții la sol între Nadia și Ecaterina Szabo.

Nimic nu se întîmpla în afara blocului meu. Era un univers auto-suficient și întors înspre sine. Blocul meu era căsuța lui Dorothy, și cred că, printr-un impuls inconștient, primar, am căutat toată viața mai apoi sentimentul acela de naivă autosuficiență, de stare de cocon, de fetus.

Dar hey, we are not in Kansas anymore.

Nu pot să pun degetul pe momentul în care iubitul meu, Blocul, a început să mă trădeze. Dar cert este că, treptat, a început să crească pe dinăuntru monstruos, tot mai mare, să mă lovească dureros de pereții săi, să mă înăbușe și să mă strivească. Și mi-am dat seama atunci că devenise un uter prea mic pentru noul om care crescusem și ca da, veniseră durerile facerii.

Și ce să vezi. M-am născut într-un alt bloc.

Nu mai era maro, era galben-albastrui. L-am adorat la început, așa cum adori un animăluț drăguț micuț. Tare micuț. Doamne, ce micuț era. Dar era un animăluț primit în dar, și nu m-a mai interesat nici mărimea, nici pedigree-ul. Era un animăluț drăgălaș pe care-l alintam în doi. Și ne jucam de-a ferma împreună. Așa că l-am trădat pe fostul Bloc, cu nostalgiile lui desuete, și l-am îmbrățișat pe Actualul cu toate excentricitățile lui, ciudații lui (me included), viața lui.

I-am fost o amantă fidelă ani la rând. Până când, odată obișnuința instalată, tot ceea ce îmi plăcuse la început, acum mă enerva la culme. Lucrurile mici, pe care odată le adoram – cum ar fi, de exemplu, albastrul cu care-mi întâmpina orice sosire, ușile translucide pe care lipisem stelute fosforescente sau balconul în care adoram să-mi beau cafeaua – au ajuns să constituie motive de divorț. Geamul ușilor a fost spart de lucruri aruncate neglijent. Balconul e depozitar de surplusuri de toate felurile. Iar culoarea albastră îmi provoacă migrene în fiecare seară.

Am ajuns să simț enorm și să văd monstruos, vorba clasicilor. Simț până-n ultima celulă mirosurile de rântaș de pe scară, tocurile toc-toc-toc în fiecare dimineață în fața ușii, apa trasă metodic la 6.3o și trilurile cotidiene de taragot-acordeon sau whatever. Văd monstruos spațiul meu locuibil ca pe o cochilie de melc cu cotloane neîncăpătoare, aranjată ordonat pe un raft cu zeci de alte cochilii fără spațiu excedentar. Aerul vieții la comun, ăla pe care atâția ani l-am luat ca atare, ca pe o fatalitate și, de multe ori, ca pe o binecuvîntare, a devenit irespirabil. Acum, că s-au construit și doi coloși la douăzeci de metri de geamul meu.

Am depășit demult faza în care nu credeam că există oameni care NU locuiesc la bloc. Acum mă plimb de multe ori prin zonele care îmi sunt dragi doar ca să văd case și da, să-mi hrănesc neputința. Și, la fel ca alții înaintea mea, să mă întreb, Doamne, cît de bine trebuie să predau Type 3-conditional ca să pot să stau și eu într-o casă din acelea?

Recent, mi-a murit o plantă-simbol. O primisem cadou de casă nouă la mutarea în noul bloc și, deși niciunul dintre noi nu a spus ceva, am simțit amândoi că e gata.

Acum, tot ce îmi doresc e o plantă nouă.

La boheme

Cunoașteți melodia lui Charles Aznavour, "La boheme"?

Costineștiul este Montmartre-ul meu personal. L-am cunoscut când eram, bineînțeles, studentă, aveam, bineînțeles, nu mai mult de douazeci de ani și starea de adult era mai mult o chestiune teoretică.

Am ajuns acolo într-o vacanță din acelea despre care iți aduci aminte, la maturitatea deplină, cu un soi de nostalgie villoniană (dacă am putea înlocui metafora zăpezii cu cea a nisipului). Aveam, am mai spus, douăzeci (și unu) de ani. Vârsta glorioasă a marilor iubiri, a marilor greșeli și a marilor lecții.

Marea mea vacanță, neegalată de nimic din ce a urmat vreodată, a durat cam o săptămână. Cam cât i-a luat lui Dumnezeu să creeze lumea :) și cam cât mi-a luat mie să pendulez suspendată într-o cu totul altă lume decât cea de dincolo de calea ferată – știți voi care.

Am fost, bineînțeles, blatistă. Doi prieteni de studenție aveau bilete “legale”, fiecare și-a adus iubitul/iubita, deci patru, plus eu, al cărei iubit de atunci era simplu de cazat, el ocupând doar mintea și gândurile mele in totalitate. Dar era intangibil, deci nu ocupa spațiu. Am ajuns într-o dimineață devreme, cu trenul, după o călătorie de o noapte, buimacă de somn, în spate cu un rucsac împrumutat în care aruncasem câteva conserve sub jeansi, tricouri si costum de baie. Am fost cazati intr-una din casutele acelea de lemn din jurul lacului. Erau sordide, aveau doua paturi si doua noptiere. Am umflat salteaua pneumatica a uneia dintre prietene si mi-am facut culcusul intre cele doua paturi. Dimineata taram aceeasi saltea pe plaja, sa-mi continui somnul.

…De fapt, nu stiu exact ce merita povestit despre boemia acelei vacante. Pentru ca e vorba de trairi, nu neaparat de fapte. De exemplu, mi-e greu sa descriu starea aceea extatica aproape (si nici nu beau, nici nu consum droguri, nici acum, nici atunci) data de faptul ca eram cu totii LA FEL de tineri, de dornici de a experimenta fericirea. Si nu era data de nimic material, asta era nemaipomenit. Imi programasem banii sa imi ajunga pentru intrarile la discoteca (cinci mii) si acolo beam apa de la robinet cand mi se facea sete. Dar niciodata nu m-am simtit mai bogata decat atunci. Mancam asa, ca in melodie “un jour sur deux”, ce se gasea, conserve de acasa, porumb fiert, corn cu sana. Dar era o muzica continua in urechile mele; Tineretului devenise un mod de viata, Ringul era exceptia de cateva seri. Mergeam la discoteca si in timpul zilei, dansam pana nu-mi mai simteam picioarele, dansam in drumul spre plaja, in apa, cred ca si in putinele ore de somn imi zvacneau picioarele in vis. Vazuta asa, retroactiv, mi se pare ca o viata intreaga a fost concentrata in zilele acelea. Si nici macar nu mai pot reface in intregime filmul, asa cum as fi vrut sa povestesc, fluent, pentru ca am doar niste flash-backuri ca niste amintiri dintr-o alta lume. Iata-le:

- Concertele nocturne cu Compact, din Tineretului. In fiecare seara. In nici o sala de concerte din lume n-a fost un sentiment de comuniune mai puternic – sau nu l-am mai simtit eu de atunci – decat cel pe care il formau sutele de studenti cantand despre ‘trenul pierdut’.

- Razia politiei. Se fura, bineinteles. Si se verifica cine / cati stau intr-o casuta. Cum noi (eu) eram in ilegalitate, hotaraseram ca, in cazul in care va veni razia, sa spunem cum ca in casuta locuiesc doar 2 fete (detinatoarele de drept ale biletelor) si ceilalti sunt in vizita. Ei, si intr-o seara, baietii erau iesiti pe alee asteptand sa se gateasca fetele pentru discoteca. Aveau la ei un aparat de fotografiat. Mare greseala. Vine o patrula formata din doua cadre si un caine lup, intrebandu-i (organul, nu cainele) cine sunt si de unde au aparatul. Ei explica, stau in casuta x, actele sunt acolo. “Hai sa verificam”! zice organul. Bat la usa, noi ne facem galbene cand vedem animalul (cainele), organul si prietenii nostri mici plapanzi intre ei. “Baietii astia stau cu voi aici”? intreaba organul. Noi, consecvente intelegerii: “Nuuuu… nu i-am vazut niciodata!” “BA DA, striga prietenii nostri, SPUNETI-LE adevarul!” “Stai!” striga organul, unul dintre baieti e gata sa se arunce la pamant, de fapt politaiul vorbea cu cainele… in fine. Scapam cu fata curata. O fi fost probabil si politaiul student in vreo viata anterioara, ca in asta, nici o sansa.

  - Agatarea. La propriu. Un dans lent in Ring, la invitatia unui… well… dansator. Costumatia obligatorie: jeans. Accesoriile la fel de obligatorii: curele de piele. Si eu, si el. Inaltimea: cam aceeasi. Inevitabil: ne-am agatat curelele una de alta. Si asa ca am avut un slow dance pasional, faceam senzatie prin senzatia de apropiere trupeasca pe care o degajam, cei din jur se oprisera din dans sa ne admire (ok, am exagerat aici). La sfarsitul dansului am constatat sec: “ne-am agatat”. Am ras, ne-am “dezagatat” usor si am continuat fiecare dansul pe cont propriu. La fel ca in viata.

- Concertele cu Baniciu de pe plaja. Direct pe plaja. In jurul unui foc. Si senzatia incredibila ca marea, nisipul, iubirea, focul, muzica, oamenii isi pierd conturul si devin una.

  - Rasariturile de soare. Ca in filmul acela american pe care l-am vazut mult mai tarziu, “Ziua cartitei”. Acelasi ritual in fiecare dimineata, dupa o noapte in Tineretului. Plimbarea obligatorie pe nisipul rece. Strangerea in (alte) brate. Raza de soare timida. Gata romantismul, mi-e somn. Si, in sfarsit - salteaua mea umflata dintre doua paturi.

- Tupeul incredibil de om tanar, caruia viata nu-i oferise decat literatura si mai putina practica, aroganta pe care ti-o da frumusetea (scuzati lipsa modestiei), tineretea si increderea. Si da, prostia si cruzimea, zic acum. M-am despartit de una dintre iubirile mele de la Costinestiul acelei vacante din cel mai stupid motiv din lume. Era seara, batea putin vantul, el avea o gazda in cladirea din apropierea sediului Politiei. A urcat sa isi ia o jacheta. Era un stil de jachete tampit pe vremea aceea, din jeans, mi se pareau ingrozitoare. Si da… cand a coborat imbracat intr-o jacheta din acelea, am plecat.

  - O alta despartire, din cauza iubitului ala utopic din capul meu, infaptuita in mijlocul multimii care se indrepta spre Ring, al carei moment dramatic a fost compromis total din cauza unei calcaturi solide pe picior care m-a lasat fara slapii mei cei colorati. Si drumul pana la casuta de langa lac, desculta, inlacrimata. De ciuda ca nu mai am iubit (real sau nu), slapi, rabdare…

- Indragostirile. Nemimate, crud de ireale vazute acum de la distanta. Totale, atunci. Adevarate. Incepute brusc, in timpul unui dans, prin complicitatea unor priviri, marturisite pe plaja, noaptea, la Obelisc, plimbate pe faleza inalta din dreptul epavei, pe niste carari batatorite de alti indragostiti din alte vremuri, arse in saruturi sarate de mare si terminate la fel de brusc, in gara aceea mica si prafuita. Schimbul de bratari hippy impletite din ata colorata. Minciunile de care amandoi stim: “N-o sa te uit niciodata”. “Nici eu”.

La intoarcerea acasa, aveam cel putin 5 kilograme mai putin si cel putin o lume mai mult. N-am mai trait o experienta similara nici inaintea acelui moment si nici dupa el. Pentru mine, vara aceea si vacanta la Costinesti este reperul experientelor mele de maturizare, de trecere, de tinerete, de cum vreti voi. Zile in sir am plutit, intr-o imponderabilitate sustinuta de amintiri. Am tras de ele cat am putut, acum insa imi par dintr-alta lume. Pentru ca, daca am inceput cu “La boheme”, la fel cum Montmartre-ul lui Aznavour este altul dupa ani, asa e si cu Costinestiul meu. Nu mai exista demult. A ramas doar o stare de spirit.

A, nu. Intr-un jurnal al “lucrurilor pe care trebuie sa le fac inainte de a muri”, cand am ajuns acasa in vara aceea am taiat “Faire l’amour sur la plage a la nuit”. Atunci scriam in franceza, vous comprenez.

Habemus Pipa

D. are pipă. Adică suzetă. În toată viaţa lui, nu a adormit niciodată fără ea. Şi, după cum stau lucrurile, nici nu cred ca va renunţa foarte repede la ea. Tentativa de a i-o scoate din program s-a soldat cu plâns coleric urmat de vărsat. Deci, nu e pregătit...
Îmi amintesc prima lui "pipă", cumpărată la repezeală şi în neştiinţă de tati, care era atât de în priză în primele săptămâni că i-ar fi cumpărat puiului şi haină de blană, daca i-ar fi spus cineva că îi e utilă. Prima lui pipă era în mod cert pentru copii mai mari, era albă în formă de fluturaş şi îi acoperea jumătate de faţă. S-a prins foarte repede cum stau lucrurile cu ea şi de atunci sunt nedespărţiţi.
Noaptea, în somn, o caută cu ochii închişi şi o roteşte în guriţă ca un expert. Şi nu ţine nici povestea cu bebeluşul mic care nu are suzetă şi plânge, nici cea cu căţelul şi nici măcar promisiunea mamei de a-i cumpăra o maşină mare de salvare daca doarme "ca băieţii mari", fără suzetă.
Şi da... sigur că îmi doresc să provoc vremea în care postarea să aibă titlul - oarecum utopic - de "NON habemus pipa". Dar acum, pipa asta amărâtă de cauciuc ros e ultima dovadă de bebeluş. Încet, încet, toate celelalte au devenit desuete, ca şi cum n-ar fi existat, ca şi cum ar fi fost dintr-o altă viaţă.
Pe nesimţite ...,

Sânii mei au încetat să mai fie sursa lui de hrană, de afecţiune şi de pace. Şi nu pot spune că nu am simţit un fior când am văzut mirarea din ochişorii lui când i-am povestit rolul lor în viaţa lui.

Sticluţa cu biberonul aferent, care era un decor nelipsit din bucătărie, căreia îi ştiam cantităţile şi temperatura necesară la orice oră din zi şi din noapte, cu ochii închişi, din care m-am luptat cu greu să îl învăţ să bea, a dispărut şi ea în vara asta.

Scutecele. Înainte de D, ştiam doar că există. În a doua noapte din viaţa lui, i-am pus primul scutecel. Pe dos. Am văzut dimineaţă eroarea. De atunci.... în medie câte 5 bucăţi să zicem în primii doi ani... se adună câteva mii. (Între timp învăţasem care e faţa şi cum se pun corect). S-au dus şi ele, tot în vara asta, sunt acum o amintire ce se va estompa curând. Nu mai foloseşte nici noaptea măcar.

Cărucior. Primit cadou încă dinainte de a se naşte, folosit şi răsfolosit, pe toate anotimpurile şi în toate condiţiile. Îl adormeam pe D. în el în perioadele lungi în care nu vroia să doarmă decât acolo. Îl puneam în cărucior şi îl plimbam prin casă cu zecile de minute. Până mă dureau mâinile. Până ameţeam. Până cînd - thank God - a inventat T un sistem de frânghii improvizate dintr-o faşă elastică pentru genunchiul lui şi lansam căruciorul ţinându-l de ele. Doamne, ce fericire, stăteam pe loc... Este acum în balcon, decolorat, zdrenţuit, obosit, ca un bătrân senil care şi-a făcut datoria şi-şi aşteaptă binemeritata odihnă.

Pătuţ de bebeluş. Cumpărat de ocazie cu tot cu salteluţă şi cu două răţuşte galbene legate de gratii. Pătuţ care părea imens la început, când D. ocupa un sfert doar, lăsând loc pentru hainuţe, jucării etc. Pătuţ care-mi formase un reflex de a mă trezi când auzeam sunetul ritmic de lemn înfundat: D., în patru labe, la câteva luni, nu avea suficient echilibru şi se sprijinea cu capul de tăblie. Printre gratiile lui m-am jucat de mii de ori "Cucu-bau" şi i-am întins mâna să mă simtă, şi am privit căpşorul chel pe ceafă întorcându-se către perete a somn. Stă acum împachetat în folie, făcând astfel loc pentru patul nostru comun pe jos, care se lăţeşte mai mult cu fiecare sezon.

Pipa asta e ultima redută ce-mi aminteşte de primele clipe. Aşa flendurită cum e, ea este mărturia multelor lupte duse în fiecare seară, a multor căutări neîncetate şi a multor lacrimi de neoprit în orice alt mod. Şi, cu riscul de a părea ciudată, indolentă, abuzivă, sau oricum altfel, mă predau şi nu mai lupt împotriva ei. Nu e ciudat, cum ne plângem că timpul trece prea repede, că etapele se succed înainte de a ne putea bucura de ele, şi în acelaşi timp, prin toate acţiunile noastre nu facem altceva decât să grăbim acest proces? Atât timp cât ceva din gesturile şi atitudinea lui D vor fi încă în stare să mi-l arate aşa cum era când l-am văzut pentru prima oară, el e încă bebeluşul meu cald, uimit şi ireal. Cu siguranţă că va veni şi vremea renunţării. Şi da, sigur că mă voi bucura. Dar în acelaşi timp voi resimţi şi nostalgia adăugată mândriei de a spune "Am băiat mare!", nostalgie pe care o anticipez ataşată fiecărei etape, mersului la grădiniţă, primei sale iubiri, absolvirii liceului, tuturor celorlalte.

Deocamdată... e încă vârsta bebeluşeniei. Dacă închid ochii şi mă concentrez doar la asta, s-ar putea să mai dureze puţin. Doar puţin. Atât cât să cauţi o suzetă care cade din guriţă la primul suspin în somn.

Unsolicited messages

Ar trebui să enerveze, cred. Ar trebui să le dai la o parte, iritat, să treci la esenţă, la aşa-zisa esenţă. Ar trebui să nici nu conteze, decât în măsura în care vrei să verifici dacă mai funcţionează tot sistemul de corespondenţă.

Pentru mine, mesajele nesolicitate sunt cele mai importante mesaje din lume. Le-am aşteptat timp de doi ani şi jumătate şi de fapt mai mult de atât, fără să ştiu. Cred de fapt că am aşteptat mesaje nesolicitate toată viaţa mea.

Când trimit, e oarecum normal - sau cel puţin logic - să primesc inapoi. Acţiune şi re-acţiune. Cauză şi efect.

Dar când nu trimit nimic, când îmi desfăşor aşa-zis normala activitate cotidiană, şi când rutina imi este neaşteptat întreruptă de un astfel de miraculos mesaj nesolicitat, ei bine, atunci sunt clipele mele de fericire. De normalitate, adică, cu siguranţă.

Mesajele aceaste vrăjite vin de la fiul meu. Şi sunt atât de copilăros de adevărate, şi de înduioşător de limpezi, încât îmi vin lacrimi în ochi într-un mod reflex. (Probabil, ca toti oamenii mari, am uitat ce simplu este să fii fericit). Mesajul nesolicitat poate veni într-una din cele mai banale situaţii, cum ar fi băutul cafelei de dimineaţă sau curăţarea legumelor pentru masa de prânz. Mesajul nesolicitat vine sub forma a două mânuţe care se strecoară peste umerii mei şi a unui căpşor cafeniu care se apropie de urechea mea: "Tu eşti iubilea mea male". "Mie-mi pace de tine". "Eu sunt felicit de tine".

Mesajele astea nesolicitate sunt supapa mea de oxigen, rezerva mea de normalitate. Sunt garanţia mea că "all's well with the world", la fiecare oră fixă din noapte, din fiecare noapte.

Nu voi avea niciodată ambiţia ca fiul meu să înveţe fizică cuantică sau operaţii pe creier. Dacă învaţă să trimită mesaje nesolicitate, se cheamă că mi-am făcut datoria.

Rollercoasting through life

Azi m-am gândit toată ziua la tine. Şi iniţial am vrut să scriu altceva; am vrut să scriu despre trenuri, despre cuvinte şi alţi demoni. Tu ştii despre ce vorbesc. Şi n-am spus nimănui nimic - evident, dar am tot ascultat "I never promised you a rose garden" gândindu-mă la voi, la cât de greu trebuie să fie să împaci soarele şi ploaia, şi la ce eforturi trebuie să faci să păstrezi aparenţe de normalitate când toate prognozele meteo sunt date peste cap.

Şi pe urmă, sigur nu sunt lucrurile întâmplătoare, T. a ieşit din casă după ce mi-a lăsat să ascult pe youtube o melodie care mi-a schimbat oarecum percepţia. Şi mi-am dat seama că, da, dacă aş fi eu confruntată cu demonii cu care te lupţi tu, asta aş vrea să mi se spună:

You can't turn back the clock you can't turn back the tide
Ain't that a shame
I'd like to go back one time on a roller coaster ride
When life was just a game
No use in sitting and thinkin' on what you did
When you can lay back and enjoy it through your kids
Sometimes it seems like lately - I just don't know
Better sit back and go with the flow
Cred că te simţi ca într-un roller coaster, nu? Cred că te urci în el fremătând, cu emoţie, cu teamă, de ce nu, dar şi cu o nerăbdare care anticipează fiorul. Poate deveni o dependenţă, posibil. Ca orice lucru în viaţă. Pentru că este o experienţă incredibilă, să fii acolo sus, cu stomacul gâdilat de fluturi, să-ţi fie inima şi creierul întoarse pe dos într-o anulare a legilor gravitaţiei. Este, cu siguranţă, adrenalină în forma ei pură. Este zbor. Este eliberare. Şi bineînţeles că e bine. Un bine ca un drog, un bine pe care îl percepi ca fiind interzis, şi care te face să suferi şi să te simţi vinovată, pentru că stă în firea lucrurilor ca oamenii să stea pe pământ, nu să se ridice în nori şi nici să facă acrobaţii cu sufletul.
Mi-ar mai plăcea să mi se spună şi asta: faptul că mi-am permis un bilet pe roller coaster, cu dispensă, nu mă obligă să-mi fac abonament.
Şi cred că cel mai mult mi-ar plăcea să mi se spună aşa: că am hotărât să urc la înălţimi si să alunec periculos tocmai pentru ştiu că nu e nici un pericol. Că dacă centura nu ar fi bine strânsă sau mecanismul ar fi defect, nu aş urca niciodată. Că e ca la bungee jumping: ţipi de spaimă, dar ştii că eşti bine ancorat.
Ţi-aş mai descrie doar două imagini care mie îmi confirmă siguranţa legăturilor.
Prima imagine, virtuală, prezintă un bărbat şi o femeie noaptea, dansând în faţa blocului, încercând să prelungească un moment de romantism furat cu greu şi întârziind pe cât posibil reintrarea în atât de prozaica realitate.
Şi alta: văd un bărbat care îi cumpără unei femei haine cu două-trei numere mai mici, pentru că ochii şi mintea lui o percep imaterial, aşa cum era probabil cu ani în urmă.
Pentru mine, gesturile astea - şi probabil multe altele, pe care nu le ştiu, dar care sigur există - fac mai mult decât un milion de milioane de cuvinte care propulsează mecanismul roller coasterului. Ele sunt, cred, centura de siguranţă. În ele aş alege să am încredere atunci când prognoza meteo o ia razna şi încurcă anotimpurile.
Şi, ca să fiu sinceră până la capăt, noaptea târziu, în vis, aş mai face o tură. Doar atât cât să-mi dea un motiv să zâmbesc dimineaţa misterios când îl sărut.

The mirror has two faces

Postarea asta are un dublu rol. Pe de o parte, ar fi frumos ca peste o vreme să pot să am o dovadă a transformărilor aduse de D. în totalitatea lor. Pentru că ştiu, din experienţa zilnică, ce uşor estompează timpul unele lucruri. Pe de altă parte, e şi o chestiune de oarecare responsabilitate să încerc să redau si părţile grele, părţile care nu se regăsesc in revista "Mami", şi care în general nu li se spun - sau nu sunt conştientizate pe deplin, în adevărata lor greutate - viitorilor părinţi. Deci o sa-mi iau jos ochelarii roz, oarecum pasibili de a provoca greaţă de atâta dulcegării, şi o să scriu şi ceea ce, la fel ca şi toate celelalte lucruri despre D, nu trebuie să le uit. Chiar şi numai pentru a râde de ele mai târziu...

1. Nu voi uita niciodată, contrar folclorului din acest domeniu, naşterea lui D. Dar am zis că nu voi scrie niciodată aici despre asta.

2. Încă nu am uitat - deşi probabil că o voi face - prima noapte acasă cu el, când stăteam în fund pe covor plângând de-mi săreau capacele, cu pompa de muls într-o mână şi cu biberonul în alta.

3. La fel de bine îmi amintesc de indescriptibila oboseală – şi zic oboseală pentru că nu cunosc un cuvânt adecvat – din primele luni, când somnul dulce, de o noapte întreagă, mi se părea cel mai mare lux din lume. Senzaţia extrem de puternică era că niciodată, dar NICIODATĂ nu mă voi mai simţi odihnită. Cel puţin, nu în următorii 18 ani.

4. Poate că ar fi trebuit să fie pe locul întâi, odată cu naşterea… pentru că există o legătură… nu o să uit sentimentul groaznic că nu am nici un sentiment, în nici un caz iubire, încercările de a simţi ce se spune prin cărţi şi ruşinosul rezultat de a nu simţi decât, în cel mai bun caz, responsabilitate.

5. Nu voi uita niciodată –nici nu s-ar putea, de altfel - consecinţele fizice de genul hemoroizi, dureri de spate paralizante care iată, după doi ani, sunt încă prezente, multe kilograme adunate peste cele deja existente şi taaaare greu de dat jos.

6. Serile – foarte multe la număr – când încă aveam pretenţia să îl creştem “ca la carte”, iar cartea zicea că bebeluşul trebuie să doarmă în pătuţul lui… Şi consecinţa: noi doi inghesuiţi în bucătărie sau pe hol, pe întuneric, D. urlând în pătuţul lui din cameră, eu făcând zeci de drumuri la el şi înapoi, muţeşte, să-i dau suzeta pe care şi-o scăpase.

7. Serile când practica de mai sus nu dădea rezultate în ciuda perseverenţei noastre, şi atunci îl luam într-o pătură, ne urcam toţi trei în maşină şi făceam turul cartierului cu ocolire pe centură, pentru că se pare că huruitul motorului îl adormea.

8. Momentele când, în aceeaşi idee a adormitului, cântam până la epuizare toate melodiile care-mi treceau prin cap, cu versuri improvizate pentru a comunica în acelaşi timp cu T, ceva de genul:
“Trăia odată-ntr-o pădure
Acoperă-l pe picioare
Trăiau săraci ca vai de lume
Uită-te daca nu a adormit”…

9. Ziua groaznică, poate cea mai grea, cu siguranţă cea mai înfricoşătoare când a fost operat D, când am avut revelaţia aproape mistică a păcatelor care se întorc împotriva copiilor, când m-am rugat – ca orice părinte cred – să fiu eu cea pedepsită, dacă de pedeapsă era vorba în tot ce se întâmplase.

10. Dimineţile multe la număr când, după ce lucrasem până spre ziuă, trebuia la ora 7 să fiu funcţională. Veselă, odihnită. Gata de joacă.

11. Momentul – hazliu acum – când l-am luat în braţe pe D. după ce îşi băuse lăpticul şi l-am făcut “avionul”, iar el a găsit de cuviinţă să vomite în gura mea larg deschisă…

12. Serile extreme de recente – aşa că scuze pentru patos – când nu adoarme indiferent de ce vrăji pun la cale, cînd îl cert şi el râde cu neruşinare, când mă loveşte “na-na” pentru te miri ce-o fi în mintea lui, când îmi face literalmente cratere pe faţă datorită obiceiului de a mă ciupi de obraz cu zecile de minute înainte de a adormi.

13. Promisiunea – sau ameninţarea – reciprocă de a nu mai avea niciodată, niciodată un alt copil, pentru că “nu mai pot”, “simt că înnebunesc”, “acum nu-mi zi nimic”, “mai vorbim mâine despre asta, dar mai spre seară…”

14. Sentimentul, uneori, de imbecilitate socială, de incapacitate de a scoate altceva pe gură în afară de “cucuriguuu” şi “ham ham”.

Lista rămâne, cu siguranţă, deschisă, dar acum se trezeşte D, here we go agaaaain…

Ala-bala pocalala

Puiul a început să vorbească. Îmi amintesc scena din Marry Poppins când gemenii au început să silabisească, brusc au uitat să vorbească cu păsărelele şi cu celelalte animale. Şi cum se jurau ei înainte de inevitabilul eveniment, că nu vor uita, că toată viaţa lor vor şti limbajul bebeluşilor, singurul adevărat - credea sturzul.... Şi deodată, într-o zi, o amnezie totală îi loveşte şi, spre marea tristeţe a sturzului - care credea că toate poveştile sunt eterne - au început o bolboroseală ciudată şi enervantă, un fel de blablabla şi ghighighi neinteligibil. Mda..... păcat.


Dadu vorbeşte ca la carte. Adică la propriu, ca la carte. Fără ardelenisme, fără "o fost" şi, mereu, cu "l" final.


"Talul" (încă tot nu zice "C" decât când vrea muşchii lui). "Patul". "Atul" (când ne innebuneşte pe youtube şi nici o melodie nu îl mai satisface). Maşinile sunt toate "titit-ul". El însuşi este, evident, "Dadul". Culmea corectitudinii: "Alul" în loc de "Alo", la telefon. Şi da, bineînţeles, trenul este "u-ul".


Învăţăm engleza fără să ştim, şi mai ales fără urmă de snobism. Păi spuneţi şi voi.... se compară "cat" (care face "miau - sau mă rog, miaow") cu "pisica" (ce face doar psss psss)? La fel, "monkey" e incomparabil mai uşor decât "maimuţa" şi "cow" decât "vaca". Să nu mai zicem nimic de faptul că vaca românească nu face nimic (o fi vreo molimă naţională...) pe când surata ei yankee face, conştiincioasă, "moo". Ceaiul este "tea", pentru că în româneşte sună "cai" şi încă nu am rezolvat dilema cu pluralul.


S-a săturat de cifra "doi" - că tot explică, de la vârsta de un an şi un pic, că are doi ani. Aşa că acum are "tei" ani. De regulă, "doi" înseamnă cantitate, orice e mai mult decât unu. Şi tot de plictiseală, de obicei, are "doi - ti" maşinuţe.

"Banana. Pocalala. Chiui (kiwi). Uou (ou). Una (biscuiţii în formă de lună... sau de orice, for that matter). Cucul (sucul). Apa". Cam astea sunt mâncărurile cărora le ştie numele. Restul e, invariabil, "papa" sau, alintat, "papi".

Zice poezia cu căţelul, adică ultimul cuvânt din fiecare vers, ceva de genul "Nu-i"... "goală".... "tu"..."nu"....."tot"....."bot". Cîntă "iiiii aaaaai iiiii aaaaaai ouuuu" pe diferite tonalităţi, de fericire, de plictiseală, la nervi, cu lacrimi de implorare să îi punem "lala" la calculator, sau pur şi simplu la derută... Popa cu botezul cîntă şi el tot "old macdonald", clopotul face "biii-bam" sau "too-too"... Are preferinţe clare la cîntece şi cere, imperativ, de cele mai multe ori, "iii aaaaai iiii aaaaai ooou"



"monkey"



sau "gaga" (care sunt de fapt raţe, dar ce mai contează)



sau "tiituuu"



sau, bineînţeles, pe "titiţa",care poate însemna asta:



sau asta:



Minte. Minte cu neruşinare. Şi nici măcar nu se jenează să recunoască asta. "Dadu, ai făcut caca?" "Nu, nu". "Mă minţi?" "Daa". Dar asta se compensează, din fericire, prin minciuni de genul: "Dăducule, mă iubeşti?" "Nu". "Nuuuuu? Mă minţi?" "Daa".

Dadu este, invaribil, "tititză", ceea ce crează premisele unor serioase discuţii pe marginea ideii de identitate, care-i provoacă lui taică-su fiori. Chiar dacă am stabilit clar diferenţele de ordin anatomic, încă nu este foarte clar de ce posesia unei chestii suplimentare îl include automat în categoria "boy". Hm.... poate că e mai deştept decât îi dăm noi credit.
Ceea ce este clar, spre uşurarea lui taică-su, e că îi plac "tititzele" şi le preferă clar compania în detrimentul băieţoilor. Fuge după ele prin parc, le zâmbeşte şăgalnic şi le prinde de mână. Le urmăreşte din cărucior, le vede de la distanţă, se agită disperat să le vadă şi mama şi vine ordinul categoric şi autoritar: "Tolo! Titiţa!" Şi căruciorul trebuie să se îndrepte neapărat în direcţia în care indică degeţelul arătător. Când "titiţa" intră într-o clădire, sau pur şi simplu nu ţine cont de manevrele lui disperate de a-i intra în graţii amorezului de ocazie, face botiiiiiic... şi, lovit în amorul propriu, zice un "bye - bye" leşinat.

La culcare, ritualul se respectă cu sfinţenie. Spalat la funduleţ sau băiţa. Fugărit prin casă cu hăinuţele pe fond sonor (vesel sau trist). Îmbrăcat în body plus pijama (într-un final...) Adus biberonul cu lăptic. Pupat tătic din dotare: "Noapte bună! Bye bye! Te iubesc!" Băut laptic. Făcut ghem şi lipit de mama. Scormonit cu mânuţa, cu spatele, obrajii, nasul, urechile, ochii şi altele ale mamei. Spus (de mama) povestea cu "Titiţa Roşie" încă şi încă o dată, din inerţie, aşa cum recita odată regulile de folosire a condiţionalelor. Acompaniat povestea cu toată gestica aferentă: arătat ochii, urechile, mâinile şi gura lupului (Dadu). Simţit dorinţa ca lupul s-o fi mâncat pe "titiţă" în pădure, rapid, fast food (mama). Ochi întredeschişi (Amândoi. One of us is lying...) Lăsat mânuţă moală pe faţa mamei (Dadu). Pupat năsuc (mama).
Suflat uşurat. It's just another day for you and me in paradise.

Despre povestea lui D.

Nu pot să înţeleg de ce îmi este aşa de greu să scriu despre D. De fapt scopul nedeclarat al prezenţei mele aici era ăsta. Să pot să îi (sau ÎMI, încă nu m-am lămurit) ofer o dovadă a schimbării pe care a adus-o cu el. Şi zău ca nu pot să gasesc cuvintele pentru asta.
Las vremea să treacă, complice, în ideea că totul e subînţeles, natural, şi se desfăşoară de la sine, şi că nu este nevoie să mai şi scriu despre asta.

Dar poate ca este nevoie, aşa cum orice poveste îşi pierde orice sens dacă nu o fixezi în cuvinte, sau în imagini, sau în urme pe hârtie. Iar provocarea din faţa tastaturii e, cred, cea mai mare de până acum: să (îmi - îi)arăt că povestea asta există, şi, în irealitatea ei, e adevărată, autentică şi schimbătoare de vieţi.

D. a intrat în vieţile pe care urma să le schimbe atât de profund. Cred că, pentru cineva care nu are chef, timp sau disponibilitate să citească despre sentimentalismele (până la urmă...) unei mame despre fiul ei, cuvântul acesta este definitoriu şi suficient. Şi din acelaşi motiv, de dragul poveştii şi al magiei, nu voi scrie aici niciodată despre naştere. Asta e aşa... o chestiune iritantă, trivială şi necesară care acompaniază - inerent - începutul.

Intrarea lui D., şi începutul lumii, se suprapun in memoria mea afectivă culorii negre şi uimirii. Şi e pentru prima oară când negrul - ciudat! - e pozitiv, e sclipire, e gheaţă, e puritatea în definiţia ei absolută.
Zic medicii că, la naştere (brrr... urât cuvânt!!!), copilaşii au o culoare a ochilor care dispare după doar câteva minute. Eu pot zice ca ei... că se acomodează retina cu lumina naturală... blabla, sau pot spune cum cred eu... Că încă reflectă privirea lui Dumnezeu care îi trimite pe Pământ. Ce privilegiu unic, nu? L-am privit pe Dumnezeu în ochi...

Intrarea lui D., şi începutul poveştii, e începutul unui proces de conştientizare pe care îl ţin pentru mine de teama de a nu-mi vedea facultăţile mentale puse sub semnul întrebării. Iar faptul că scriu aici înseamnă că am ajuns, în fine, la momentul când catalogările de orice tip mă lasă rece. Mai concret, D. şi-a însuşit caracteristicile poveştii şi a devenit (de fapt a fost întotdeauna) magie. Ireal.
Mi-a fost mereu greu să cred că există. Părinţii ştiu, în primele nopţi, momentele când stai lângă pătuţ, te uiţi la ghemotocul de fericire care doarme acolo ghemuit şi ţi-e greu să conştientizezi faptul că e acolo, că e al tău, că există.

Eu mai am des asemenea momente cînd realitatea devine relativă, ca un joc pe care-l inventează D. după bunul său plac. Deseori mă trezesc uimită, înfiorată, incredulă. Deseori îl văd pe D. ca pe o fiinţă eterică, venită doar în gândul meu, ca răspuns la propriile mele dorinţe, prea inocent să fie o parte a lumii şi prea curat ca să se confunde cu ea.

Mă surprind pe mine uimită de câte un eveniment puştesc atât de banal cum ar fi un colţ de dinţişor sau o zgârietură pe picioruş. Firicelul de sânge care curge e ceva la care nu mă aştept, aşa cum nu mă aştept, de exemplu, ca îngerilor să le iasă caninii sau să se le apară vânătăi pe gambe. Îmi ascund reacţia de uimire şi învăţ că uneori aripile îngerului sau tatuajele piraţilor sunt menite să ascundă un plasture.

Nu ştiu... poate că şi meseria de părinte e una la care contează vechimea şi experienţa, ca şi în sectorul bugetar. Poate că, în timp, voi învăţa să fac diferenţa, poate poveştile se vor întrepătrunde firesc cu realitatea. Poate voi reuşi să oblojesc rana făcută de căzătura cu bicicleta cu muuultă îndemânare, mângâind în acelaşi timp aripioarele tremurânde. Dar deocamdată, e timpul poveştii, al uimirii aduse de ea. Deocamdată D. rămâne mesagerul basmelor în viaţa noastră, care ar fi goală, lipsită de orice noimă, tristă şi însingurată fără poveştile lui.

Şi hai să spun un secret: medicii, cu toată ştiinţa lor, sunt nişte bieţi ignoranţi. Nu durează doar câteva minute. Dimineaţa devreme, dacă privesc cu atenţie, Dumnezeu e încă acolo câteva clipe, în ochii lui, ca la început. Cum aş putea atunci să nu cred în poveşti?!

Două romburi

Riscul, asumat de mine, este de a primi eticheta de "siropos". Whatever. În fond fac asta pentru mine, în primul rând...

Rombul este, pentru noi, simbolul iubirii. A apărut în viaţa noastră într-un moment... of, ce indepărtat... în care toate cuvintele erau uzate deja, toate declaraţiile consumate şi exprimate în toate nuanţele. Tu erai undeva în sud, eu eram în caminul ăla de pe altă lume, cocoţată în vârful unui pat care, vai, ce bine ca nu poate vorbi, în camera pe uşa căreia scria - mai ţii minte?

"Cine mă caută, mă găseşte
Cine mă găseşte, mă cunoaşte;
Cine mă cunoaşte, ma iubeşte;
Pe cine mă iubeşte, îl ucid"
(Între timp am trecut prin toate etapele, mai puţin ultima, sau... cine ştie?! )

Era după unul dintre ultimele examene, năucitor de grele, halucinant de solicitante, pentru care pierdusem nopţi - numai nopţi - învăţând cuvinte vechi, cu rezonanţe stranii, care sunau ciudat în mintea mea şi în urechile musafirilor - mai vechi, mai noi - ai acelei camere din altă vreme.
Ţi-am scris după ce mă întorsesem de la examen, cu un rezultat prea mediocru ca sa mă mai intereseze ceva, într-o stare de cumplită oboseală şi dulce uşurare. Recunosc că îmi era greu atunci să mai inventez altceva. Alte cuvinte. Alte metafore. Un alt "te iubesc". Şi l-am desenat atunci, copilăreşte, un romb lunguieţ cu câte o suliţă pornind din mjlocul fiecărei laturi, suliţă terminată cu un guguloi rotund. Atâta inspiraţie am avut... La langue d'oc şi sora ei d'oeil mă secaseră de orice urmă de fantezie.

...N-am numărat, de atunci, de câte ori a apărut rombul acesta ori de câte ori simţeam - tu sau eu - nevoia de o confirmare sau pur şi simplu, de o declaraţie înţeleasă doar de noi. Ca semn de despărţire, în loc de fluturatul mâinii, când tu plecai seara, şi eu te urmăream de la geam. Pe bileţele lăsate prin casă. Format din cuţite şi furculiţe, să-l găsesc când mă trezesc. Pe torturile aniversare. În forma pietricelei unuia din inelele mele de logodnă. Pe felicitările "scrise" de tine :). În faţa uşii de la intrare, format din patru papucei ai lui D. Ca dedicaţie, pe casete, CD-uri şi cărţi. Şi sunt convinsă că am lăsat multe nespuse.

Dar nici o altă apariţie a rombului nu m-a impresionat mai mult, şi nu a fost mai plină de semnificaţii, ca episodul din urmă cu câteva săptămâni. Exact când aveam mai multă nevoie de el, exact în mijlocul perioadelor mele albastre, când tu ieşiseşi cu D. la plimbare ca să mă laşi să-mi lămuresc diferitele stări, apare rombul nostru binecunoscut. Era pe eticheta unui superb buchet de trandafiri portocalii, adus de un curier anonim. Şi nu era singur... ci insoţit de un rombuleţ micuţ.

Uneori doar de atât am nevoie ca să plâng de fericire. De două figuri geometrice.

Eu sunt Peter Pan

"Cine-i aici, mamă?"
"Titiţa".
"Ce face fetiţa?"
"Nani".
"Şi băieţii ce fac, iubitule?"
"Nani".
Şi pisica, şi căţelul?"
"Naaaani".
"Şi sus, pe fereastră, lângă Tinkerbell, cine e?"
"Dadu".

Pe pagina următoare, degeţelul nerăbdător trasează traiectoria copiilor zburători, prin văzduh, de-a lungul filei, până în Ţara de Nicăieri.
"Cine e băiatul, puiule?"
"Daaaadu!" şi ochişorii cu gene arcuite se ridică a mirare: "ce, n-ai înţeles de prima dată?"

Stupid, şi în straniu dezacord cu cea dintâi experienţă iniţiatică a băieţelului, mama îşi aminteşte de "stadiul oglinzii", teorie conform căreia momentul îm care copilul îşi recunoaşte propria reflexie în oglindă e un prim pas în maturizarea lui psihologică.

Faptul că băieţelul se recunoaşte în Peter Pan i se pare mult mai important. În fond, e mult mai uşor să-ţi recunoşti propriul chip în oglindă. Şi deodată mama priveşte cu infinit mai mult respect mogâldeaţa care explică, pe limba lui, lupta lui Dadu cu Căpitanul Hook.

Băieţelul tocmai i-a predat mamei o lecţie incomparabil mai valoroasă decât toate acele teorii care la un moment dat păreau să aibă, în ochii mamei, o certă valoare. Să poti să te îmbraci la costum cu cravată şi totuşi să te vezi în pantaloni scurţi şi mâneci bufante. Să ţii prelegeri pe teme savante dar să poţi să imiţi, la orice oră, cântecul cocoşului. Să fii prins în trafic, la oră de vârf, dar sa poţi zbura la simpla idee a unui gând fericit. Să ştii pe de rost legile fizicii şi, în acelaşi timp, să crezi cu convingere în zâne, ca şi cum credinţa ta le ţine în viaţă. Să-ţi schimbi anual numărul la cămaşă şi să adaugi o nouă gaură curelei de la pantaloni, dar să refuzi cu obstinaţie să creşti cu adevărat. Să porţi la încheietura mâinii stângi ultimul model de ceas elveţian, dar tic-tacul lui să-ţi aducă aminte de piraţi. Să treci cu stoicism prin platitudinea pe care timpul o împrumută iubirii, şi în acelaşi timp să fii în continuare îndrăgostit până peste urechi de fata care-ţi spunea odată poveşti.

Băieţelul e Peter Pan. La fel ca toţi copiii, dar el nu ştie încă asta, se lasă doar în voia unui instinct. Mai târziu, va fi poate o alegere studiată. Dar acum e înduiosător şi unic pentru mamă să vadă cum el ia frâiele poveştii, că devine povestea, magia, în cel mai firesc mod cu putinţă.

Băieţelul îşi trăieşte povestea. Cu zâna Tinkerbell, cu crocodilul, cu Wendy şi cu băieţii pierduţi.

"Unde zboară copiii, puiul mamii drag?"
"Tolo. Mama..."

Mama zâmbeşte. Şi devine iar Neverland pentru micul Peter Pan, exact la timp pentru ora lui de somn.

Declaraţie de dragoste 10 iulie 2007

Pentru felul în care mă ţii în braţe când e furtună. Pentru că îmi aduci mereu câte un "mic dulce". Pentru că mă suni zilnic, de mai multe ori, doar aşa, "de control". Pentru eternul romb din patru cuţite pe care îl găsesc complice în bucătărie. Pentru că îmi laşi, zilnic, bani de rezervă, aşa, să fie. Pentru că te trezeşti în fiecare noapte înainte de a face eu vreun gest. Pentru că nu îţi e jenă şi ştii ce fel de tampoane să îmi cumperi (nu se scrie asta într-o declaraţie, dar e una dintre cotidienele dovezi...) Pentru că îmi spui "mulţumesc pentru masă" chiar şi când găteşti tu. Pentru că nu uiţi niciodată să îmi laşi jumătate - sau mai mult - din orice. Pentru că oriunde, în faţa oricui, te mândreşti cu mine. Pentru că îmi numeri la ureche fluturaşi ori de cîte ori le fâlfâie aripile. Pentru că, de ani de zile, accepţi cu stoicism să te uiţi la "Tânăr şi neliniştit" în fiecare zi de la patru la cinci.

...Dar, în principal, pentru că mi-ai oferit fericirea pământeană de a fi soţia ta şi pe cea nepământeană, divină, de a fi mama fiului tău,

Te iubesc.

Cărticica lui D.

Uimire. În ochii tăi de început de lume, într-ai mei, ca reflexie a ta, în oglindă. O uimire de culoare neagră, strălucitoare, tăioasă, curată, pură.

Dacă gheaţa ar fi neagră, aşa ar arăta, ca o uimire care te pătrunde până în cele mai îndepărtate părţi ale corpului, părţi de care nici nu ştiam că există, până în suflet, de exemplu. Pe care îl simt infiorat, iremediabil atins, iremediabil viu. Datorită acestei uimiri de început care prelungeşte, ca un alt cordon ombilical, corpul meu cu o altă bucată de suflet. Care lipsea fără să-mi dau seama. Şi care, printr-un straniu proces de inversiune, a început să pompeze invers, înspre mine: viaţă, cu miros de uimire proaspătă.

Asta, la început, ca uvertură a spectacolului în care mi-ai transformat viaţa. Ca o condiţie imperioasă a fiecărui început, ca o carte de vizită a ta. Pe urmă, uimirea se metamorfozează în descoperiri, cu fiecare nouă etapă. Fiecare zi, fiecare nouă cucerire, fiecare baricadă doborâtă sunt tot atâtea tărâmuri ale făgăduinţei pe care ţi le însuşeşti firesc, consecinţă a unei promisiuni vechi de când lumea.

Ca in basmul de demult, povestea era cu tinereţe fără bătrâneţe. Dar tu, cu uimirea ta cea pătrunzătoare, ai transformat povestea în cea mai concretă, firească şi umană realitate. TU mi-ai dăruit mie acest dar, TU ai indeplinit promisiunea mea. TU eşti cea mai palpabilă dovadă a faptului că poveştile sunt reale, că ele se îndeplinesc dacă crezi suficient în ele, că tinereţea veşnică şi viaţa fără de moarte sunt realizabile fără să fii nevoit să treci pe celălalt tărâm. Ele se află doar la depărtare de o bătaie de inimă.

A ta.

Ştii, uneori mi-e teamă de timp, de trecerea lui prea rapidă, de momentele când nu voi mai putea, atât de firesc ca acum, să fac lucrurile care acum mă umplu încă de acea uimire de început: să te iau în braţe şi tu să te încolăceşti de gâtul meu ca un ultim refugiu. Să îţi sărut ochii, cu patimă, într-o dorinţă nestăpânită de a săruta universul tău tot şi de a mă îmbăta de atâta puritate.

Să te strâng la pieptul meu şi tu să te cuibăreşti cu căpşorul în pliul cotului meu, cu cea mai nevinovată, sfântă încredere că nimic rău nu se poate întâmpla atât timp cât eu iţi mângâi părul şi visele. Să mă trezesc dimineaţa cu faţa ta lipită de faţa mea, ca şi cum şi ţie ţi s-ar părea ciudat că suntem doi, şi nu acelaşi suflet. Să plângi cu disperare că lumea pare de neînţeles şi e plină de ciudăţenii înfricosătoare, şi să adormi apoi suspinând, împăcat, cald, lângă inima mea. Să îţi descopăr a şaptea minune a lumii ascunsă într-o cutie cu creioane colorate şi să văd toate culorile înflorind apoi pe chipul tău într-un zâmbet de învingător.

Să pot să te ridic deaupra capului, ca pe un trofeu, aşa cum împăraţii de demult îşi arătau moştenitorii poporului lor, şi să strig: "Priviţi minunea lumii!"

Da, mi-e teamă de timp, şi de momentul în care uimirea se va transforma în cunoaştere. Mi-e teamă de momentul în care nu vei mai avea aceeaşi nevoie de mine ca şi acum. De ziua în care nu mă vei mai lăsa să-mi învârt degetele prin cârlionţii tăi. De cea în care nu vei mai mirosi a lapte şi a copilărie, ci a after-shave şi a experienţă.

Poate mă înşel. Poate, cum se intâmplă în toate poveştile, nu vei uita. Aşa cum promit solemn toţi copiii, pentru ca promisiunea să se risipească instantaneu atunci când suflă un număr de lumânări de tort din două cifre. Cred că ăsta e scopul cărticelei ăsteia, să aducă aminte. Mie, ţie.... Şi să ştii că, indiferent de noile uimiri ce vor apărea în viaţa ta, tu vei mirosi mereu a iubire. Şi să mai ştii că iubirea asta se află doar la depărtare de o bătaie de inimă.

A mea.