Rollercoasting through life

Azi m-am gândit toată ziua la tine. Şi iniţial am vrut să scriu altceva; am vrut să scriu despre trenuri, despre cuvinte şi alţi demoni. Tu ştii despre ce vorbesc. Şi n-am spus nimănui nimic - evident, dar am tot ascultat "I never promised you a rose garden" gândindu-mă la voi, la cât de greu trebuie să fie să împaci soarele şi ploaia, şi la ce eforturi trebuie să faci să păstrezi aparenţe de normalitate când toate prognozele meteo sunt date peste cap.

Şi pe urmă, sigur nu sunt lucrurile întâmplătoare, T. a ieşit din casă după ce mi-a lăsat să ascult pe youtube o melodie care mi-a schimbat oarecum percepţia. Şi mi-am dat seama că, da, dacă aş fi eu confruntată cu demonii cu care te lupţi tu, asta aş vrea să mi se spună:

You can't turn back the clock you can't turn back the tide
Ain't that a shame
I'd like to go back one time on a roller coaster ride
When life was just a game
No use in sitting and thinkin' on what you did
When you can lay back and enjoy it through your kids
Sometimes it seems like lately - I just don't know
Better sit back and go with the flow
Cred că te simţi ca într-un roller coaster, nu? Cred că te urci în el fremătând, cu emoţie, cu teamă, de ce nu, dar şi cu o nerăbdare care anticipează fiorul. Poate deveni o dependenţă, posibil. Ca orice lucru în viaţă. Pentru că este o experienţă incredibilă, să fii acolo sus, cu stomacul gâdilat de fluturi, să-ţi fie inima şi creierul întoarse pe dos într-o anulare a legilor gravitaţiei. Este, cu siguranţă, adrenalină în forma ei pură. Este zbor. Este eliberare. Şi bineînţeles că e bine. Un bine ca un drog, un bine pe care îl percepi ca fiind interzis, şi care te face să suferi şi să te simţi vinovată, pentru că stă în firea lucrurilor ca oamenii să stea pe pământ, nu să se ridice în nori şi nici să facă acrobaţii cu sufletul.
Mi-ar mai plăcea să mi se spună şi asta: faptul că mi-am permis un bilet pe roller coaster, cu dispensă, nu mă obligă să-mi fac abonament.
Şi cred că cel mai mult mi-ar plăcea să mi se spună aşa: că am hotărât să urc la înălţimi si să alunec periculos tocmai pentru ştiu că nu e nici un pericol. Că dacă centura nu ar fi bine strânsă sau mecanismul ar fi defect, nu aş urca niciodată. Că e ca la bungee jumping: ţipi de spaimă, dar ştii că eşti bine ancorat.
Ţi-aş mai descrie doar două imagini care mie îmi confirmă siguranţa legăturilor.
Prima imagine, virtuală, prezintă un bărbat şi o femeie noaptea, dansând în faţa blocului, încercând să prelungească un moment de romantism furat cu greu şi întârziind pe cât posibil reintrarea în atât de prozaica realitate.
Şi alta: văd un bărbat care îi cumpără unei femei haine cu două-trei numere mai mici, pentru că ochii şi mintea lui o percep imaterial, aşa cum era probabil cu ani în urmă.
Pentru mine, gesturile astea - şi probabil multe altele, pe care nu le ştiu, dar care sigur există - fac mai mult decât un milion de milioane de cuvinte care propulsează mecanismul roller coasterului. Ele sunt, cred, centura de siguranţă. În ele aş alege să am încredere atunci când prognoza meteo o ia razna şi încurcă anotimpurile.
Şi, ca să fiu sinceră până la capăt, noaptea târziu, în vis, aş mai face o tură. Doar atât cât să-mi dea un motiv să zâmbesc dimineaţa misterios când îl sărut.