duminică, 25 iulie 2021

Despre viață. Pur. Și simplu

 Demult, în copilărie, când citeam mult și orice, mi-a căzut în mână o carte despre care nu mai știu absolut nimic în afara unei fraze de pe coperta din spate. Într-o recenzie a acelei cărți, cineva spunea despre autor că vine ”din ținutul viforos și nobil al Maramureșului”. 

Nu știu prin ce jocuri ale memoriei mi-a rămas în minte această sintagmă, și de ce am uitat orice altceva în legătură cu acea carte în afară de asta. Mi s-a părut o alăturare interesantă, deși pentru vârsta mea de atunci, care nu depășea școala primară, nu trecusem prin prea multe viforuri și nici noblețea care poate fi asociată locurilor nu-mi era o metaforă la îndemână. 

Mai mult decât atât, nu fusesem niciodată în Maramureș. Atunci era, așa... un Mureș mai (de la) mare, cam până aici mergea imaginația mea. Prima vizită în Maramureș a fost la câțiva ani după acea carte și recunosc că nici atunci n-am simțit niciun vifor și n-am simțit nimic mai nobil decât în locurile familiare mie. A fost un fel de venit-văzut-plecat, o tabără de vară comunistă din care mai rețin doar mirarea-n fața porților mari de lemn sculptat, ascunzând - ce oare? - și un ciudat cimitir colorat în albastru și inscripții cu prea multe - după părerea mea - greșeli de ortografie. 

Am revenit în Maramureș într-un context de împrejurări în care am reconfigurat traseul inițial care ar fi dus în Apusenii care-mi sunt mult mai aproape, geografic și spiritual (dar asta este o altă madlenă, poate altă dată). Și am ajuns pe nepusă-masă la Săpânța, unde-agăți harta-n cui, într-un pretext de socializare adolescentină și de tihnă pentru adulți.

Așa că am ajuns la Româneasa, un loc în buza cimitirului din Săpânța, pentru trei zile scoase din lumea de-afară și trăite acolo, în alt ritm, pe alte coordonate, cu un albastru-n priviri scurs poate de pe cruci, sau poate puțin din cerul de sus. 

Acest text nu este despre cum ”am descoperit miracolul maramureșean”, sau despre cum ”aici tradiția e la ea acasă”; nu este nici măcar despre ”întoarcerea la origini”. Deși este, poate despre toate astea într-o cheie de lectură diferită. Nu m-am îmbolnăvit de entuziasmul citadinului care ajunge la țară și dezvoltă un orb al găinilor spoit cu nostalgie, începând să vadă lucrurile cum ar dori el să fie, și nu cum sunt ele de fapt. Am văzut puzderia de tarabe din preajma bisericii, cu inevitabilele tentații consumeriste care n-au nimic, dar absolut nimic de-a face cu veșnicia care, nu-i așa, s-a născut la sat. Am văzut toate frumusețile de ii, catrințe și basmale, locale sută la sută, cu motivele specifice, cărora, dacă le întorci discret eticheta, le vezi continentul de origine, foarte departe de Săpânța. Nu, nu este nici despre asta acest text. 

Cred că este de fapt despre bucuria de a fi surprins. Iar asta nu mi se întâmplă niciodată în excursiile planificate cu mult timp înainte, cu recenzii citite în prealabil, cu hoteluri cu clasificări care nu lasă loc niciunei îndoieli. Cu atât mai puțin vreunei revelații.

Asta a fost, da. O revelație. 

Că îți imaginezi că ajungi într-un loc turistic oarecare, fără nimic special de spus, un loc unde să se joace copiii și să iei un mic-dejun continental regulamentar; un loc steril, tras la indigo după celelalte sute și mii de locuri asemănătoare. Și să te trezești brusc, fără nicio avertizare, acasă. Un ”acasă” de-al tău pe care poate-l ai în realitate, dar de cele mai multe ori îl visezi doar, sau, dacă ești foarte norocos, ți l-au dezvăluit - ca pe-un secret - bunicii. În verile în care stăteai la ei și aerul mirosea a fân proaspăt cosit. Și ascultai povești.

Româneasa este un ”acasă” cu cerdac în care intri - eu am făcut-o - ca în muzeul bunicilor. Cu lavițe, cu paturi înalte, cu război de țesut, cu ii autentice, cu covoare țărănești în care te afunzi, cu vase pe pereții care palpită a trecut. Un trecut care poate fi al tău, pe care ți-l poți inventa, dacă nu l-ai avut. Și să-l trăiești, să-l guști fizic, odată cu dudele din curte, odată cu răcoarea tihnită a umbrarului, cu legănarea hamacelor din fundul livezii.



Româneasa este un ”acasă” de unde vezi, peste gard, biserica înaltă cu culori vii a ”cimitirului fericit”, cum l-au botezat copiii. O simbioză dătătoare de bine. De firesc. De acceptare - a faptelor, a oamenilor, dar poate mai presus de toate, a ta insăți. Care este și cel mai greu de realizat. Nu și la Româneasa, nu. 

Un ”acasă” unde poți lenevi o după-amiază întreagă în livada care merge cât vezi cu ochii, să citești, să dormi, să te minunezi de apusul acela ireal. De lumina roșie care inundă tot; casă, iarbă, copaci, cer, oameni, iubiri, dureri, într-o pâclă egalizatoare, dătătoare de pace. 



Un ”acasă” unde ești în centrul pământului, că nimic nu există afară de satul ăsta din capătul lumii cu biserica lui albastră la mijloc. La care mergi dimineața devreme, și ești singur, ca să te poți minuna de unul singur de cum viața și moartea sunt una, într-o naturalețe de-un umor pe care-l știai, dar care te surprinde din nou. Și pe urmă vin localnicii la parastas, e sâmbătă; două femei în binecunoscutele fuste rotunde fâlfâind către biserică, cu pomana în mână, și un bătrân boscorodind în urma lor. ”Da' cu cine vorbești, tată?” întreabă femeia din față. ”Cu cine... cu morții ăștia”. Și nimic pe lume să nu pară mai firesc și mai previzibil decât acest răspuns. 



Un ”acasă” unde-ți devii propria reflexie și te-mpaci cu tine și cu lumea. Unde intri în apa caldă a ciubărului cu un pahar de vin în mână și privești stelele, noaptea. Cu prieteni, cu tumult și râs în hohote, cu muzică în surdină din boxele mașinii. Ori singur, tu cu tine, pe tăcute, să plângi pe întuneric fără să te vadă decât morții cei veseli, cărora oricum nu le pasă de tine. Și să te bucuri că ești viu, indiferent, oricum, că ești înconjurat de albastru, că totul e bine cu lumea.

Un ”acasă” unde pornești în expediții nebune pe drumuri nesemnalizate - dar ce mai contează, o surpriză în plus - când te arunci în cascadă ca o aruncare în gol, când urci în turle de mănăstiri și-ți ții respirația de uimire. Și-ți pierzi floarea din păr la coborâre, dar rămâne acolo, ofrandă. 






Un ”acasă” unde te bucuri de bucuria copiilor care devin adolescenți. Și-și au spațiul lor în curte, în livadă, în casa ”din față”, pun stăpânire pe hamace și pe ciubăr, cu o siguranță de sine și o dezinvoltură pe care nu le-o știai. Și ți se și strânge sufletul un pic când stai o vacanță întreagă fără ca ei să te solicite. Sunt ocupați: cresc. Și le vezi viața din ochi și din suflet, și-atunci zâmbești. 

Demult nu mai cred în coincidențe, demult nu mai cred în întâmplări. 

Întîmplarea asta de la Româneasa de la Săpânța, cu tot ce-a cuprins ea, cu iarbă, povești, oale cu sarmale, băi la miezul nopții, copii fericiți, nopți cu miros de copilărie și stele prinse-n turla bisericii albastre din vecini a fost, așa, ca o clipire din ochi de visare. 

Și tot nu știu dacă Maramureșul este viforos și nobil, cum zicea cartea copilăriei mele peste care s-a așternut uitarea. Știu însă că îngroapă iubiri apuse în cimitire vesele și le pune cruce cu picturi naive. Știu că aduce oameni laolaltă și le leagănă visurile, orice vârstă și orice formă ar avea. 

Și-atunci, poate că este. Viforos. Și nobil.



Turcoaz

Cum o să scriu despre asta?  Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, ...