Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a ramâne anonim

Am luat de nenumărate ori coincidenţele ca... atât. Coincidenţe.

Poate este o etapă în maturizarea mea de care nu ştiam, poate că este o treaptă ascunsă de iniţiere, la fel cum, la jocurile pe calculator, când ai senzaţia că ai ajuns la nivelul maxim, ţi se oferă o nouă provocare nevăzută până atunci şi neaşteptată în dificultatea ei.

De ceva vreme, nu mai cred în coincidenţe. Nu sunt nici fatalistă în sensul deplin al termenului. Cred însă cu convingere că ceea ce mi se întâmplă are o logică prestabilită, sau este cumva parte dintr-un nivel superior, la care eu înca nu am acces şi înţelegere deplină.

Nivelul unu, cel al novicilor, când, paradoxal, crezi că eşti "the most valuable player" şi că vei bate toate recordurile de puncte: acceptam aşa-zisele coincidenţe în viaţa mea ca pe o cireaşă pe un tort de 20 de ani. Înfiorată, fericită, dar în nici un caz uimită. Mi se cuvenea, era o parte firească din viaţă, trebuia doar să o descopăr şi să mă bucur de ea.

Coincidenţele acestui nivel ţineau - îmi amintesc - de întâlniri cu fantasme din altă lume, în oraşe cu parcuri cu castani, pe străzi ce şerpuiau în sus, pe Cetăţuie, dar şi adânc, molatec, în sufletul meu de atunci. Mai ţineau de subiecte norocoase la examene mai mult sau mai puţin academice, de (in)compatibilităţi absurde, probate în dueluri mai mult sau mai puţin verbale, de îndrăgostiri fulgurante, mai mult sau mai putin reale. Adunam puncte după puncte, crezându-mă îndreptăţită să fac asta prin simpla mea prezenţă în joc. Şi, luând regulile drept coincidenţe, jucam jocul fără să fiu măcar conştientă de asta.

Nivelul doi a adus revolta, lupta, frustrarea, şi odată cu toate astea, ceea ce numeam revelaţia, o, atât de falsă, zic acum...: nu există reguli, coincidenţele se întâmplă pentru că eu le provoc să se întîmple, iar jocul merge în direcţia în care eu vreau. Au fost ani în care am scos din orice dicţionar resemnarea, ani în care m-am consumat, am obsedat provocând la nesfârşit vreo coincidenţă izbăvitoare care să-mi aducă iubire, împăcare sau, în fine, bani...

Şi de fapt, cu toată risipa şi arderea mea de atunci, nimic nu s-a întâmplat altfel decât trebuia să se întâmple. Acum ştiu asta.
Dar atunci, atunci credeam că aşa e jocul, că vine un moment în care tu devii eroul şi tu dictezi regulile.

Simt (iniţial am vrut să spun "ştiu", dar cred că nivelul la care sunt acum este în afara acestei epistemologii), simt deci că acum sunt in etapa aceea ascunsă, ca la Zuma, de exemplu, când ai terminat cele 12 niveluri şi, tocmai când eşti pe cale să-ţi savurezi succesul, coboară din cer nivelul ultim, de a cărui existenţă nu ştiai. Simt deci o logică a coincidenţelor din viaţa mea. Nu o pot explica, nu pot pune degetul (sau în unele locuri pot, dar doare)dar simt că e vorba, în esenţă, de acţiune şi reacţiune, de compensare şi de cauză-efect. Mai simt că, de cele mai multe ori, cauzele coincidenţelor nu îmi sunt deloc clare. Şi că, în loc să mă revolt şi să încerc să le elimin (cum ar face un neiniţiat...cum am făcut de multe şi dureroase ori)soluţia corectă este acceptarea lor. Şi aşteptarea clarificării motivului. Care vine întotdeauna, ca o revelaţie, ca un bonus de puncte care îţi umple ecranul de satisfacţie.
Legat de coincidenţe, ceea ce regret cel mai mult, reproşul meu cel mai dureros, este că nu am avut înţelepciunea de a ajunge să le înţeleg şi să le accept mai repede, înainte de a le nega, înainte de a mă nega pe mine însămi.
Dar, din nou, poate că acest fapt nu este decât o altă coincidenţă...

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 17

Seara, după băiţă, piticul dezbrăcat tremură de frig:
"Mami, ÎNCHILOŢEAZĂ-MĂ!!!"

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 16

"Cum se numeşte animalul acela mic, verde, rece, care se strecoară cu repeziciune prin iarbă?"
"O ŞOPÂRŢĂ"!

"Cum se numeşte planta aceea care te pişcă dacă pui mâna pe ea?"
"O Urzică", cu un accent pe "U" atât de puternic încât toţi îndepărtaţii lui strămoşi unguri se simt răzbunaţi.

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 15

Am revenit la una dintre primele noastre iubiri, dintr-o altă perspectivă: Peter Pan. Îl citim în fiecare seară, îl spunem "din cap" şi ne uităm şi la desene animate, unde mama musai trebuie să fie prezentă atunci când vine căpitanul Hook. Într-o seară, intrăm în detalii: "Peter Pan le-a spus copiilor că şi ei pot să zboare, dacă se gândesc la ceva care-i face pe ei fericiţi".
Mi s-a părut un bun context să îl intreb: "Tu la ce te-ai gândi, ca să poţi să zbori? Ce te face pe tine fericit?
Răspunsul a venit ca un duş rece:
"Fetiţele!".
Fără nici o ezitare. Sâsâit şi galeş, piticul ştie cu siguranţă ce vrea.
"Şi altceva?" insist, în speranţa obţinerii unui răspuns mai de trei anişori...
"Sunt fericit atunci când mă gândesc la tata meu".
Ce aproape e uneori fericirea.

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 14

Îmi este de-a dreptul imposibil să ţin pasul cu el...
Era la un moment dat o glumiţă care spunea că vorbirea se învaţă în primii doi ani, iar tăcutul... o viaţă întreagă. Începe să ni se potrivească a doua parte nouă. Diplomaţia este o calitate care-i lipseşte cu desăvârşire (oare este o chestie genetică...)
Pierdem vremea în faţa blocului, aruncând cu pietre în ce se nimereşte şi aşteptând să se răcoreacă aerul. Vine o vecină, o doamnă drăguţă foc, ne salutăm, piciul salută şi el. Şi ce-şi zice, hai să facem puţină conversaţie...
D: "Asta-i o tanti!"
Mama: "Da, puiuţ" (ok, adevărul e evident, dar să nu uităm că tata-i poliţist şi mama-i blondă)
Tanti: "Hi, hi, hi"... râde flatată doamna. "Daa, sigur ca sunt o tanti!"
D: "Dar numai că ... e cam GRĂSANĂ".
Îngheţ, în ciuda caniculei. Şi, cu toate pretenţiile mele de filolog mânuitor de cuvinte, nu găsesc nimic de zis să dreg cumva busuiocul. Tanti zâmbeşte din nou, parcă ceva mai forţat, arătându-şi dinţii, şi probabil că o lăsase şi pe ea inspiraţia, pentru că dispare rapid în bloc.
Acuma... stând strâmb şi judecând drept... copilul are dreptate. Şi nu insistă toată lumea să spună mereu adevărul? Ei, iaca, l-a spus!
Încerc totuşi să îi explic că "nu se face" aşa ceva, deşi mi-e tare greu să găsesc un motiv care să-l convingă că adevărul nu trebuie spus în orice situaţie, şi cu atât mai mult femeilor (puiul mamei, şi ăsta e doar începutul...)
Ce m-a frapat e că, în ziua următoare, ne urcăm noi amândoi în maxi-taxi, să mergem să facem înscrierea la grădiniţă. Odată urcaţi, D. se instalează pe o banchetă cu un loc liber. La staţia următoare, se urcă o altă tanti, mai în vârstă, şi vizibil supraponderală. Se aşează fix pe scaunul de lângă el! Am simţit că mă iau transpiraţiile, în anticiparea unei alte manifestări a adevărului. Mă uit la D: se uită când la tanti care ocupă trei sferturi din bancheta intreagă, când la mine. După câteva priviri din astea, îmi bagă un zâmbet cu un clar subânţeles, uitându-se din nou la tanti. Mă apucă un râs isteric, lumea se uită la mine... D. se uită în continuare la tanti şi la mine pe sub genele lui kilometrice, cu acelaşi surâs complice pe feţişoara lui angelică.

NON habemus pipa

Doamne, cât am aşteptat postarea asta... Şi sincer, îmi imaginam că va veni doar după ce va merge băieţelul la şcoală.
Pipa cea plină de microbi şi de gândăcei a fost ridicată de la domiciliu de tanti doctor, care a dus-o la cabinet şi a ascuns-o în fundul unui sertar, împreună cu alte surate de-alea ei mult-hulite, ca nu cumva ca un copilaş să o atingă vreodată şi să se îmbolnăvească.
Şi, la fel ca celelalte succese ale piticului, a venit atât de natural şi atât de fără chinuri încât mă întreb când voi învăţa, în sfârşit, să îi acord încrederea pe care o merită. Şi să nu forţez nimic, pentru că e inutil, pentru că se va întâmpla atunci când vine vremea.
De o săptămână, băieţelul meu cel bun şi curajos adoarme căscând de zeci de ori în gol, făcând gesturi reflexe cu buziţele, inerţie explicabilă după atâta timp,asaltul ultimei redute a stării de bebeluş...

Răspuns

"Cum a plecat bebeluşul la Doamne Doamne? Pe unde a plecat? Eu de ce nu l-am văzut? Era întuneric? Era noapte?"

Da, iubirea mea. Era intuneric. Era noapte.
Dar acum se luminează de ziuă.