Cutia cu gagavaiți

Am năpârlit de vechea blană și mi-a crescut puf nou pe pixeli. Și-un nume nou mi-a crescut, fără să-l caut prea mult.
Dacă nu știi ce sunt gagavaiții, trebuie să-ți spun o poveste veche de vreo douăzeci de ani, când o fetiță mică inventa cuvinte. Nu știu la ce se gândea ea când îi modela după bunul ei plac, îi mângâia înainte de somn, se juca cu ei de-a v-ați ascunselea sau îi certa când făceau boacăne. Nu știu ce formă luau în mintea ei - și forma putea fi oricare, de la cea a unei stele de mare până la cea a unei acadele pe băț sau a unui vălătuc de vată de zahăr.
Știu însă la ce mă gândeam eu când o vedeam pe ea înfiorându-se de emoția descoperirii gagavaiților de după dulap sau în întunericul de sub pat.
Gagavaiții sunt plăsmuirile pe care le-am cunoscut odată cu toții și pe care, cu vârsta, am ales să le ignorăm. Sunt prietenii imaginari cu care ne jucam într-o altă lume și pe care i-am omorât atunci când vârsta nu ne mai permitea să ne hrănim fanteziile. Sunt magia credințelor naive în, of Doamne, zâne și spiriduși. Sunt poveștile cu final vesel sau trist.
Sunt, în același timp, monștrii de sub pat, de sub casă și mai ales de sub cortex.  Sunt declarațiile spontane de dragoste, sunt primul sărut, sunt plimbări în ploi torențiale, sunt băi în mare noaptea. Și petrecerile surpriză, și îndrăgostirile la prima vedere, și licuricii, și prima zăpadă, și omul din Lună - tot gagavaiți sunt și ei.
Gagavaiții sunt, în aceeași măsură, scheletele pe care le ținem bine ascunse în dulapuri prăfuite și încuiate cu cheia. Sunt dinozaurii dispăruți din cauza cataclismului planetar de a fi crescut.
 Sunt cârligele căpitanului Hook, bântuite de orologii care ticăie. Sunt dramele de care nimeni dintre noi nu este scutit în continua creștere prin care trecem. Sunt spaimele noastre de toate felurile, de la gândacii de bucătărie până la cele mai adânci, cele-al-căror-nume-nu-va-fi-rostit.
Gagavaiții sunt spițele de la umbrela magică a lui Mary Poppins, indiferent dacă o deschidem pentru a zbura deasupra Aleii Cireșilor într-o zi de aprilie sau pentru a o răsuci masochist în răni deschise.
Gagavaiții sunt toate emoțiile noastre nespuse, adunate maniac în cutia formată din sinapsele creierului nostru. Emoții îngropate la infinit, neeliberate, necomunicate, negate din prea mult trac, prea multă prețiozitate și prea multe probleme nerezolvate la timp. Emoții care răzbat uneori, noaptea, în vis sau poate într-un coșmar, ca o nostalgie insuportabil de trăit pe viu, ca o durere ascuțită, ca o fulguire a unui univers pierdut. Și te trezești brusc și buimac, te așezi pe marginea patului așteptând ca toți gagavaiții să năvălească trop-trop năvalnic la loc în cutia peste care să pui grijuliu capacul. Pentru că altfel n-ai putea suporta. Pentru că altfel n-ai ști cum să le faci față.
Cea mai scurtă poveste din lume sună așa:
”Când se trezi, dinozaurul era încă acolo” (Augusto Monterrosso).
Dinozaurul este un gagavaiț. Și vreau să-l scot la lumină din fiecare cutie, din fiecare noapte, din fiecare coșmar și din fiecare vis frumos.

Cărticica lui D.

Uimire. În ochii tăi de început de lume, într-ai mei, ca reflexie a ta, în oglindă. O uimire de culoare neagră, strălucitoare, tăioasă, curată, pură.

Dacă gheaţa ar fi neagră, aşa ar arăta, ca o uimire care te pătrunde până în cele mai îndepărtate părţi ale corpului, părţi de care nici nu ştiam că există, până în suflet, de exemplu. Pe care îl simt infiorat, iremediabil atins, iremediabil viu. Datorită acestei uimiri de început care prelungeşte, ca un alt cordon ombilical, corpul meu cu o altă bucată de suflet. Care lipsea fără să-mi dau seama. Şi care, printr-un straniu proces de inversiune, a început să pompeze invers, înspre mine: viaţă, cu miros de uimire proaspătă.

Asta, la început, ca uvertură a spectacolului în care mi-ai transformat viaţa. Ca o condiţie imperioasă a fiecărui început, ca o carte de vizită a ta. Pe urmă, uimirea se metamorfozează în descoperiri, cu fiecare nouă etapă. Fiecare zi, fiecare nouă cucerire, fiecare baricadă doborâtă sunt tot atâtea tărâmuri ale făgăduinţei pe care ţi le însuşeşti firesc, consecinţă a unei promisiuni vechi de când lumea.

Ca in basmul de demult, povestea era cu tinereţe fără bătrâneţe. Dar tu, cu uimirea ta cea pătrunzătoare, ai transformat povestea în cea mai concretă, firească şi umană realitate. TU mi-ai dăruit mie acest dar, TU ai indeplinit promisiunea mea. TU eşti cea mai palpabilă dovadă a faptului că poveştile sunt reale, că ele se îndeplinesc dacă crezi suficient în ele, că tinereţea veşnică şi viaţa fără de moarte sunt realizabile fără să fii nevoit să treci pe celălalt tărâm. Ele se află doar la depărtare de o bătaie de inimă.

A ta.

Ştii, uneori mi-e teamă de timp, de trecerea lui prea rapidă, de momentele când nu voi mai putea, atât de firesc ca acum, să fac lucrurile care acum mă umplu încă de acea uimire de început: să te iau în braţe şi tu să te încolăceşti de gâtul meu ca un ultim refugiu. Să îţi sărut ochii, cu patimă, într-o dorinţă nestăpânită de a săruta universul tău tot şi de a mă îmbăta de atâta puritate.

Să te strâng la pieptul meu şi tu să te cuibăreşti cu căpşorul în pliul cotului meu, cu cea mai nevinovată, sfântă încredere că nimic rău nu se poate întâmpla atât timp cât eu iţi mângâi părul şi visele. Să mă trezesc dimineaţa cu faţa ta lipită de faţa mea, ca şi cum şi ţie ţi s-ar părea ciudat că suntem doi, şi nu acelaşi suflet. Să plângi cu disperare că lumea pare de neînţeles şi e plină de ciudăţenii înfricosătoare, şi să adormi apoi suspinând, împăcat, cald, lângă inima mea. Să îţi descopăr a şaptea minune a lumii ascunsă într-o cutie cu creioane colorate şi să văd toate culorile înflorind apoi pe chipul tău într-un zâmbet de învingător.

Să pot să te ridic deaupra capului, ca pe un trofeu, aşa cum împăraţii de demult îşi arătau moştenitorii poporului lor, şi să strig: "Priviţi minunea lumii!"

Da, mi-e teamă de timp, şi de momentul în care uimirea se va transforma în cunoaştere. Mi-e teamă de momentul în care nu vei mai avea aceeaşi nevoie de mine ca şi acum. De ziua în care nu mă vei mai lăsa să-mi învârt degetele prin cârlionţii tăi. De cea în care nu vei mai mirosi a lapte şi a copilărie, ci a after-shave şi a experienţă.

Poate mă înşel. Poate, cum se intâmplă în toate poveştile, nu vei uita. Aşa cum promit solemn toţi copiii, pentru ca promisiunea să se risipească instantaneu atunci când suflă un număr de lumânări de tort din două cifre. Cred că ăsta e scopul cărticelei ăsteia, să aducă aminte. Mie, ţie.... Şi să ştii că, indiferent de noile uimiri ce vor apărea în viaţa ta, tu vei mirosi mereu a iubire. Şi să mai ştii că iubirea asta se află doar la depărtare de o bătaie de inimă.

A mea.