Despre povestea lui D.

Nu pot să înţeleg de ce îmi este aşa de greu să scriu despre D. De fapt scopul nedeclarat al prezenţei mele aici era ăsta. Să pot să îi (sau ÎMI, încă nu m-am lămurit) ofer o dovadă a schimbării pe care a adus-o cu el. Şi zău ca nu pot să gasesc cuvintele pentru asta.
Las vremea să treacă, complice, în ideea că totul e subînţeles, natural, şi se desfăşoară de la sine, şi că nu este nevoie să mai şi scriu despre asta.

Dar poate ca este nevoie, aşa cum orice poveste îşi pierde orice sens dacă nu o fixezi în cuvinte, sau în imagini, sau în urme pe hârtie. Iar provocarea din faţa tastaturii e, cred, cea mai mare de până acum: să (îmi - îi)arăt că povestea asta există, şi, în irealitatea ei, e adevărată, autentică şi schimbătoare de vieţi.

D. a intrat în vieţile pe care urma să le schimbe atât de profund. Cred că, pentru cineva care nu are chef, timp sau disponibilitate să citească despre sentimentalismele (până la urmă...) unei mame despre fiul ei, cuvântul acesta este definitoriu şi suficient. Şi din acelaşi motiv, de dragul poveştii şi al magiei, nu voi scrie aici niciodată despre naştere. Asta e aşa... o chestiune iritantă, trivială şi necesară care acompaniază - inerent - începutul.

Intrarea lui D., şi începutul lumii, se suprapun in memoria mea afectivă culorii negre şi uimirii. Şi e pentru prima oară când negrul - ciudat! - e pozitiv, e sclipire, e gheaţă, e puritatea în definiţia ei absolută.
Zic medicii că, la naştere (brrr... urât cuvânt!!!), copilaşii au o culoare a ochilor care dispare după doar câteva minute. Eu pot zice ca ei... că se acomodează retina cu lumina naturală... blabla, sau pot spune cum cred eu... Că încă reflectă privirea lui Dumnezeu care îi trimite pe Pământ. Ce privilegiu unic, nu? L-am privit pe Dumnezeu în ochi...

Intrarea lui D., şi începutul poveştii, e începutul unui proces de conştientizare pe care îl ţin pentru mine de teama de a nu-mi vedea facultăţile mentale puse sub semnul întrebării. Iar faptul că scriu aici înseamnă că am ajuns, în fine, la momentul când catalogările de orice tip mă lasă rece. Mai concret, D. şi-a însuşit caracteristicile poveştii şi a devenit (de fapt a fost întotdeauna) magie. Ireal.
Mi-a fost mereu greu să cred că există. Părinţii ştiu, în primele nopţi, momentele când stai lângă pătuţ, te uiţi la ghemotocul de fericire care doarme acolo ghemuit şi ţi-e greu să conştientizezi faptul că e acolo, că e al tău, că există.

Eu mai am des asemenea momente cînd realitatea devine relativă, ca un joc pe care-l inventează D. după bunul său plac. Deseori mă trezesc uimită, înfiorată, incredulă. Deseori îl văd pe D. ca pe o fiinţă eterică, venită doar în gândul meu, ca răspuns la propriile mele dorinţe, prea inocent să fie o parte a lumii şi prea curat ca să se confunde cu ea.

Mă surprind pe mine uimită de câte un eveniment puştesc atât de banal cum ar fi un colţ de dinţişor sau o zgârietură pe picioruş. Firicelul de sânge care curge e ceva la care nu mă aştept, aşa cum nu mă aştept, de exemplu, ca îngerilor să le iasă caninii sau să se le apară vânătăi pe gambe. Îmi ascund reacţia de uimire şi învăţ că uneori aripile îngerului sau tatuajele piraţilor sunt menite să ascundă un plasture.

Nu ştiu... poate că şi meseria de părinte e una la care contează vechimea şi experienţa, ca şi în sectorul bugetar. Poate că, în timp, voi învăţa să fac diferenţa, poate poveştile se vor întrepătrunde firesc cu realitatea. Poate voi reuşi să oblojesc rana făcută de căzătura cu bicicleta cu muuultă îndemânare, mângâind în acelaşi timp aripioarele tremurânde. Dar deocamdată, e timpul poveştii, al uimirii aduse de ea. Deocamdată D. rămâne mesagerul basmelor în viaţa noastră, care ar fi goală, lipsită de orice noimă, tristă şi însingurată fără poveştile lui.

Şi hai să spun un secret: medicii, cu toată ştiinţa lor, sunt nişte bieţi ignoranţi. Nu durează doar câteva minute. Dimineaţa devreme, dacă privesc cu atenţie, Dumnezeu e încă acolo câteva clipe, în ochii lui, ca la început. Cum aş putea atunci să nu cred în poveşti?!

Două romburi

Riscul, asumat de mine, este de a primi eticheta de "siropos". Whatever. În fond fac asta pentru mine, în primul rând...

Rombul este, pentru noi, simbolul iubirii. A apărut în viaţa noastră într-un moment... of, ce indepărtat... în care toate cuvintele erau uzate deja, toate declaraţiile consumate şi exprimate în toate nuanţele. Tu erai undeva în sud, eu eram în caminul ăla de pe altă lume, cocoţată în vârful unui pat care, vai, ce bine ca nu poate vorbi, în camera pe uşa căreia scria - mai ţii minte?

"Cine mă caută, mă găseşte
Cine mă găseşte, mă cunoaşte;
Cine mă cunoaşte, ma iubeşte;
Pe cine mă iubeşte, îl ucid"
(Între timp am trecut prin toate etapele, mai puţin ultima, sau... cine ştie?! )

Era după unul dintre ultimele examene, năucitor de grele, halucinant de solicitante, pentru care pierdusem nopţi - numai nopţi - învăţând cuvinte vechi, cu rezonanţe stranii, care sunau ciudat în mintea mea şi în urechile musafirilor - mai vechi, mai noi - ai acelei camere din altă vreme.
Ţi-am scris după ce mă întorsesem de la examen, cu un rezultat prea mediocru ca sa mă mai intereseze ceva, într-o stare de cumplită oboseală şi dulce uşurare. Recunosc că îmi era greu atunci să mai inventez altceva. Alte cuvinte. Alte metafore. Un alt "te iubesc". Şi l-am desenat atunci, copilăreşte, un romb lunguieţ cu câte o suliţă pornind din mjlocul fiecărei laturi, suliţă terminată cu un guguloi rotund. Atâta inspiraţie am avut... La langue d'oc şi sora ei d'oeil mă secaseră de orice urmă de fantezie.

...N-am numărat, de atunci, de câte ori a apărut rombul acesta ori de câte ori simţeam - tu sau eu - nevoia de o confirmare sau pur şi simplu, de o declaraţie înţeleasă doar de noi. Ca semn de despărţire, în loc de fluturatul mâinii, când tu plecai seara, şi eu te urmăream de la geam. Pe bileţele lăsate prin casă. Format din cuţite şi furculiţe, să-l găsesc când mă trezesc. Pe torturile aniversare. În forma pietricelei unuia din inelele mele de logodnă. Pe felicitările "scrise" de tine :). În faţa uşii de la intrare, format din patru papucei ai lui D. Ca dedicaţie, pe casete, CD-uri şi cărţi. Şi sunt convinsă că am lăsat multe nespuse.

Dar nici o altă apariţie a rombului nu m-a impresionat mai mult, şi nu a fost mai plină de semnificaţii, ca episodul din urmă cu câteva săptămâni. Exact când aveam mai multă nevoie de el, exact în mijlocul perioadelor mele albastre, când tu ieşiseşi cu D. la plimbare ca să mă laşi să-mi lămuresc diferitele stări, apare rombul nostru binecunoscut. Era pe eticheta unui superb buchet de trandafiri portocalii, adus de un curier anonim. Şi nu era singur... ci insoţit de un rombuleţ micuţ.

Uneori doar de atât am nevoie ca să plâng de fericire. De două figuri geometrice.

Eu sunt Peter Pan

"Cine-i aici, mamă?"
"Titiţa".
"Ce face fetiţa?"
"Nani".
"Şi băieţii ce fac, iubitule?"
"Nani".
Şi pisica, şi căţelul?"
"Naaaani".
"Şi sus, pe fereastră, lângă Tinkerbell, cine e?"
"Dadu".

Pe pagina următoare, degeţelul nerăbdător trasează traiectoria copiilor zburători, prin văzduh, de-a lungul filei, până în Ţara de Nicăieri.
"Cine e băiatul, puiule?"
"Daaaadu!" şi ochişorii cu gene arcuite se ridică a mirare: "ce, n-ai înţeles de prima dată?"

Stupid, şi în straniu dezacord cu cea dintâi experienţă iniţiatică a băieţelului, mama îşi aminteşte de "stadiul oglinzii", teorie conform căreia momentul îm care copilul îşi recunoaşte propria reflexie în oglindă e un prim pas în maturizarea lui psihologică.

Faptul că băieţelul se recunoaşte în Peter Pan i se pare mult mai important. În fond, e mult mai uşor să-ţi recunoşti propriul chip în oglindă. Şi deodată mama priveşte cu infinit mai mult respect mogâldeaţa care explică, pe limba lui, lupta lui Dadu cu Căpitanul Hook.

Băieţelul tocmai i-a predat mamei o lecţie incomparabil mai valoroasă decât toate acele teorii care la un moment dat păreau să aibă, în ochii mamei, o certă valoare. Să poti să te îmbraci la costum cu cravată şi totuşi să te vezi în pantaloni scurţi şi mâneci bufante. Să ţii prelegeri pe teme savante dar să poţi să imiţi, la orice oră, cântecul cocoşului. Să fii prins în trafic, la oră de vârf, dar sa poţi zbura la simpla idee a unui gând fericit. Să ştii pe de rost legile fizicii şi, în acelaşi timp, să crezi cu convingere în zâne, ca şi cum credinţa ta le ţine în viaţă. Să-ţi schimbi anual numărul la cămaşă şi să adaugi o nouă gaură curelei de la pantaloni, dar să refuzi cu obstinaţie să creşti cu adevărat. Să porţi la încheietura mâinii stângi ultimul model de ceas elveţian, dar tic-tacul lui să-ţi aducă aminte de piraţi. Să treci cu stoicism prin platitudinea pe care timpul o împrumută iubirii, şi în acelaşi timp să fii în continuare îndrăgostit până peste urechi de fata care-ţi spunea odată poveşti.

Băieţelul e Peter Pan. La fel ca toţi copiii, dar el nu ştie încă asta, se lasă doar în voia unui instinct. Mai târziu, va fi poate o alegere studiată. Dar acum e înduiosător şi unic pentru mamă să vadă cum el ia frâiele poveştii, că devine povestea, magia, în cel mai firesc mod cu putinţă.

Băieţelul îşi trăieşte povestea. Cu zâna Tinkerbell, cu crocodilul, cu Wendy şi cu băieţii pierduţi.

"Unde zboară copiii, puiul mamii drag?"
"Tolo. Mama..."

Mama zâmbeşte. Şi devine iar Neverland pentru micul Peter Pan, exact la timp pentru ora lui de somn.

Cadou - 10 iulie 2008

Se pare că din nou, şi anul ăsta, e anotimpul cadourilor simbolice. Sunt convinsă că nu va avea acelaşi impact ca şi în urmă cu doi ani, de exemplu. Şi totuşi... nu ştiu ce ar fi mai adecvat decât rândurile astea. Da, într-unul din anii care vor urma, vei primi de ziua ta bilete la concerte rock. Şi, culmea îndrăznelii, un chopper.

Asta, în viitor. Acum e încă vremea darurilor din suflet, şi nu din buzunar. Din simplul, eternul parcă motiv că unul e prea plin, iar altul e prea gol. Dincolo de frustrarea inerentă, mă bucur în mod masochist că e aşa. Aşa că ia scrisoarea asta ca o expunere a sufletului meu către sufletul tău, singurele pline, şi singurele care contează, la urma urmei.

Adevărul e că am cam epuizat gama tradiţională a cadourilor. Cămăşi (multe). Tricouri. Săbii. Cuţite (fără aluzii). Chiloţi cu inimioare (cu aluzii). Truse de bărbierit. D. A...... da. Am evoluat, trebuie să recunoşti. Am stabilit un standard la care n-aş putea spera sa ajung cu o biată pereche de ochelari de soare. Fie ei şi Puma.

Dar eu nu pot să ţi-l fac cadou pe D. la fiecare 10 iulie (deşi fac asta constant, în fiecare minut...) Ar trebui să reinventez, anual, întreaga lume ca să se apropie măcar de miracolul de atunci. Aşa că, ştii ce o să fac? O să las lumea în pace să-şi vadă de mersul ei şi n-o să pretind că se opreşte în mirare pentru că e ziua ta.

În schimb, o să fac eu asta, şi o să-ţi dăruiesc ceea ce a rămas frumos despre mine. Oricum, ţie ţi se datorează, ştii. Hai să-ţi mărturisesc ceva. Hai aproape, apleacă-te, să nu audă nimeni: mi-e teamă de momentul când nu mi-aş mai permite să-ţi ofer o foaie de hârtie de ziua ta, ci doar un amărât de chopper luat cu banii jos.

Declaraţie de dragoste 10 iulie 2007

Pentru felul în care mă ţii în braţe când e furtună. Pentru că îmi aduci mereu câte un "mic dulce". Pentru că mă suni zilnic, de mai multe ori, doar aşa, "de control". Pentru eternul romb din patru cuţite pe care îl găsesc complice în bucătărie. Pentru că îmi laşi, zilnic, bani de rezervă, aşa, să fie. Pentru că te trezeşti în fiecare noapte înainte de a face eu vreun gest. Pentru că nu îţi e jenă şi ştii ce fel de tampoane să îmi cumperi (nu se scrie asta într-o declaraţie, dar e una dintre cotidienele dovezi...) Pentru că îmi spui "mulţumesc pentru masă" chiar şi când găteşti tu. Pentru că nu uiţi niciodată să îmi laşi jumătate - sau mai mult - din orice. Pentru că oriunde, în faţa oricui, te mândreşti cu mine. Pentru că îmi numeri la ureche fluturaşi ori de cîte ori le fâlfâie aripile. Pentru că, de ani de zile, accepţi cu stoicism să te uiţi la "Tânăr şi neliniştit" în fiecare zi de la patru la cinci.

...Dar, în principal, pentru că mi-ai oferit fericirea pământeană de a fi soţia ta şi pe cea nepământeană, divină, de a fi mama fiului tău,

Te iubesc.

Cărticica lui D.

Uimire. În ochii tăi de început de lume, într-ai mei, ca reflexie a ta, în oglindă. O uimire de culoare neagră, strălucitoare, tăioasă, curată, pură.

Dacă gheaţa ar fi neagră, aşa ar arăta, ca o uimire care te pătrunde până în cele mai îndepărtate părţi ale corpului, părţi de care nici nu ştiam că există, până în suflet, de exemplu. Pe care îl simt infiorat, iremediabil atins, iremediabil viu. Datorită acestei uimiri de început care prelungeşte, ca un alt cordon ombilical, corpul meu cu o altă bucată de suflet. Care lipsea fără să-mi dau seama. Şi care, printr-un straniu proces de inversiune, a început să pompeze invers, înspre mine: viaţă, cu miros de uimire proaspătă.

Asta, la început, ca uvertură a spectacolului în care mi-ai transformat viaţa. Ca o condiţie imperioasă a fiecărui început, ca o carte de vizită a ta. Pe urmă, uimirea se metamorfozează în descoperiri, cu fiecare nouă etapă. Fiecare zi, fiecare nouă cucerire, fiecare baricadă doborâtă sunt tot atâtea tărâmuri ale făgăduinţei pe care ţi le însuşeşti firesc, consecinţă a unei promisiuni vechi de când lumea.

Ca in basmul de demult, povestea era cu tinereţe fără bătrâneţe. Dar tu, cu uimirea ta cea pătrunzătoare, ai transformat povestea în cea mai concretă, firească şi umană realitate. TU mi-ai dăruit mie acest dar, TU ai indeplinit promisiunea mea. TU eşti cea mai palpabilă dovadă a faptului că poveştile sunt reale, că ele se îndeplinesc dacă crezi suficient în ele, că tinereţea veşnică şi viaţa fără de moarte sunt realizabile fără să fii nevoit să treci pe celălalt tărâm. Ele se află doar la depărtare de o bătaie de inimă.

A ta.

Ştii, uneori mi-e teamă de timp, de trecerea lui prea rapidă, de momentele când nu voi mai putea, atât de firesc ca acum, să fac lucrurile care acum mă umplu încă de acea uimire de început: să te iau în braţe şi tu să te încolăceşti de gâtul meu ca un ultim refugiu. Să îţi sărut ochii, cu patimă, într-o dorinţă nestăpânită de a săruta universul tău tot şi de a mă îmbăta de atâta puritate.

Să te strâng la pieptul meu şi tu să te cuibăreşti cu căpşorul în pliul cotului meu, cu cea mai nevinovată, sfântă încredere că nimic rău nu se poate întâmpla atât timp cât eu iţi mângâi părul şi visele. Să mă trezesc dimineaţa cu faţa ta lipită de faţa mea, ca şi cum şi ţie ţi s-ar părea ciudat că suntem doi, şi nu acelaşi suflet. Să plângi cu disperare că lumea pare de neînţeles şi e plină de ciudăţenii înfricosătoare, şi să adormi apoi suspinând, împăcat, cald, lângă inima mea. Să îţi descopăr a şaptea minune a lumii ascunsă într-o cutie cu creioane colorate şi să văd toate culorile înflorind apoi pe chipul tău într-un zâmbet de învingător.

Să pot să te ridic deaupra capului, ca pe un trofeu, aşa cum împăraţii de demult îşi arătau moştenitorii poporului lor, şi să strig: "Priviţi minunea lumii!"

Da, mi-e teamă de timp, şi de momentul în care uimirea se va transforma în cunoaştere. Mi-e teamă de momentul în care nu vei mai avea aceeaşi nevoie de mine ca şi acum. De ziua în care nu mă vei mai lăsa să-mi învârt degetele prin cârlionţii tăi. De cea în care nu vei mai mirosi a lapte şi a copilărie, ci a after-shave şi a experienţă.

Poate mă înşel. Poate, cum se intâmplă în toate poveştile, nu vei uita. Aşa cum promit solemn toţi copiii, pentru ca promisiunea să se risipească instantaneu atunci când suflă un număr de lumânări de tort din două cifre. Cred că ăsta e scopul cărticelei ăsteia, să aducă aminte. Mie, ţie.... Şi să ştii că, indiferent de noile uimiri ce vor apărea în viaţa ta, tu vei mirosi mereu a iubire. Şi să mai ştii că iubirea asta se află doar la depărtare de o bătaie de inimă.

A mea.

Pentru T, demult...

Obiectul singurătăţii mele, de totdeauna şi de acum. Iubire încercând să-şi recapete forma, ură zbătându-se să nu se nască. Cea mai dureroasă naştere, cu siguranţă, şi cea mai tristă. Tăcerile care se izbesc sonor de pereţă şi mă asurzesc sunt, şi ele, complotul acestei naşteri.

Obiectul singurătăţii mele: un drum cu două sensuri. Unul spre rai iar altul, nemilos, înspre iad. Iar eu, împotmolită într-un purgatoriu nepământean, însă, ciudat, familiar.

Obiectul singurătăţii mele: cameră rotundă în colţurile căreia mai atârnă speranţe. Steaguri albe ridicate în numele unei capitulări înaintea oricărei lupte. Zdrenţe de vise şi fantome de fluturi morţi.

Obiectul singurătăţii mele: matematică elementară. Unu plus unu egal doi, trist, patetic, nedrept. Reguli de care nu obişnuiam să ţinem seama ne spun acum că un copac plus o floare nu pot nicidecum să aibă ca rezultat o buburuză.

Obiectul singurătăţii mele: privirea în gol, dincolo de orice limită a visării, către o lume cibernetică şi "pseudo", unde ţurţurii nu îngheaţă niciodată. Nici măcar iarna.

Mi-e dor de o iarnă polară şi veşnică. Mi-e dor de ger. Mi-e dor de obiectul singurătăţii mele: de tine. De noi.

(Cred că e cea mai corectă definiţie a ceea ce simt).