Obiectul singurătăţii mele, de totdeauna şi de acum. Iubire încercând să-şi recapete forma, ură zbătându-se să nu se nască. Cea mai dureroasă naştere, cu siguranţă, şi cea mai tristă. Tăcerile care se izbesc sonor de pereţă şi mă asurzesc sunt, şi ele, complotul acestei naşteri.
Obiectul singurătăţii mele: un drum cu două sensuri. Unul spre rai iar altul, nemilos, înspre iad. Iar eu, împotmolită într-un purgatoriu nepământean, însă, ciudat, familiar.
Obiectul singurătăţii mele: cameră rotundă în colţurile căreia mai atârnă speranţe. Steaguri albe ridicate în numele unei capitulări înaintea oricărei lupte. Zdrenţe de vise şi fantome de fluturi morţi.
Obiectul singurătăţii mele: matematică elementară. Unu plus unu egal doi, trist, patetic, nedrept. Reguli de care nu obişnuiam să ţinem seama ne spun acum că un copac plus o floare nu pot nicidecum să aibă ca rezultat o buburuză.
Obiectul singurătăţii mele: privirea în gol, dincolo de orice limită a visării, către o lume cibernetică şi "pseudo", unde ţurţurii nu îngheaţă niciodată. Nici măcar iarna.
Mi-e dor de o iarnă polară şi veşnică. Mi-e dor de ger. Mi-e dor de obiectul singurătăţii mele: de tine. De noi.
(Cred că e cea mai corectă definiţie a ceea ce simt).
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Turcoaz
Cum o să scriu despre asta? Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu