Cărticica lui D.

Uimire. În ochii tăi de început de lume, într-ai mei, ca reflexie a ta, în oglindă. O uimire de culoare neagră, strălucitoare, tăioasă, curată, pură.

Dacă gheaţa ar fi neagră, aşa ar arăta, ca o uimire care te pătrunde până în cele mai îndepărtate părţi ale corpului, părţi de care nici nu ştiam că există, până în suflet, de exemplu. Pe care îl simt infiorat, iremediabil atins, iremediabil viu. Datorită acestei uimiri de început care prelungeşte, ca un alt cordon ombilical, corpul meu cu o altă bucată de suflet. Care lipsea fără să-mi dau seama. Şi care, printr-un straniu proces de inversiune, a început să pompeze invers, înspre mine: viaţă, cu miros de uimire proaspătă.

Asta, la început, ca uvertură a spectacolului în care mi-ai transformat viaţa. Ca o condiţie imperioasă a fiecărui început, ca o carte de vizită a ta. Pe urmă, uimirea se metamorfozează în descoperiri, cu fiecare nouă etapă. Fiecare zi, fiecare nouă cucerire, fiecare baricadă doborâtă sunt tot atâtea tărâmuri ale făgăduinţei pe care ţi le însuşeşti firesc, consecinţă a unei promisiuni vechi de când lumea.

Ca in basmul de demult, povestea era cu tinereţe fără bătrâneţe. Dar tu, cu uimirea ta cea pătrunzătoare, ai transformat povestea în cea mai concretă, firească şi umană realitate. TU mi-ai dăruit mie acest dar, TU ai indeplinit promisiunea mea. TU eşti cea mai palpabilă dovadă a faptului că poveştile sunt reale, că ele se îndeplinesc dacă crezi suficient în ele, că tinereţea veşnică şi viaţa fără de moarte sunt realizabile fără să fii nevoit să treci pe celălalt tărâm. Ele se află doar la depărtare de o bătaie de inimă.

A ta.

Ştii, uneori mi-e teamă de timp, de trecerea lui prea rapidă, de momentele când nu voi mai putea, atât de firesc ca acum, să fac lucrurile care acum mă umplu încă de acea uimire de început: să te iau în braţe şi tu să te încolăceşti de gâtul meu ca un ultim refugiu. Să îţi sărut ochii, cu patimă, într-o dorinţă nestăpânită de a săruta universul tău tot şi de a mă îmbăta de atâta puritate.

Să te strâng la pieptul meu şi tu să te cuibăreşti cu căpşorul în pliul cotului meu, cu cea mai nevinovată, sfântă încredere că nimic rău nu se poate întâmpla atât timp cât eu iţi mângâi părul şi visele. Să mă trezesc dimineaţa cu faţa ta lipită de faţa mea, ca şi cum şi ţie ţi s-ar părea ciudat că suntem doi, şi nu acelaşi suflet. Să plângi cu disperare că lumea pare de neînţeles şi e plină de ciudăţenii înfricosătoare, şi să adormi apoi suspinând, împăcat, cald, lângă inima mea. Să îţi descopăr a şaptea minune a lumii ascunsă într-o cutie cu creioane colorate şi să văd toate culorile înflorind apoi pe chipul tău într-un zâmbet de învingător.

Să pot să te ridic deaupra capului, ca pe un trofeu, aşa cum împăraţii de demult îşi arătau moştenitorii poporului lor, şi să strig: "Priviţi minunea lumii!"

Da, mi-e teamă de timp, şi de momentul în care uimirea se va transforma în cunoaştere. Mi-e teamă de momentul în care nu vei mai avea aceeaşi nevoie de mine ca şi acum. De ziua în care nu mă vei mai lăsa să-mi învârt degetele prin cârlionţii tăi. De cea în care nu vei mai mirosi a lapte şi a copilărie, ci a after-shave şi a experienţă.

Poate mă înşel. Poate, cum se intâmplă în toate poveştile, nu vei uita. Aşa cum promit solemn toţi copiii, pentru ca promisiunea să se risipească instantaneu atunci când suflă un număr de lumânări de tort din două cifre. Cred că ăsta e scopul cărticelei ăsteia, să aducă aminte. Mie, ţie.... Şi să ştii că, indiferent de noile uimiri ce vor apărea în viaţa ta, tu vei mirosi mereu a iubire. Şi să mai ştii că iubirea asta se află doar la depărtare de o bătaie de inimă.

A mea.