Gagavaiţi didactici

Se afișează postările cu eticheta Hole in my soul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Hole in my soul. Afișați toate postările

marți, 25 mai 2010

Poveste adevărată

A trecut o lună de când mimez normalitatea. Uneori îmi iese atât de bine încât mă surprinde şi pe mine. O lună în care mintea mea şi-a impus nişte limite stricte de gîndire, ca atunci când înveţi să mergi şi ţi-e teamă să ieşi din culoarele trasate de tine, ca să nu cazi. O lună în care mi-am surprins de multe ori mâna zburând, reflex, spre pântec, a protecţie. O lună în care am răspuns de "n" ori la întrebări infinit mai grele decât am întâlnit vreodată în 13 ani de învăţat copii, mai chinuitoare decît orice examen. "Unde e, mami?" "De ce?" Şi "Cum"?

Ceea ce voi scrie e parte din învăţarea unei lecţii. O lecţie pe care o ştiam în teorie, pe care am luat-o mereu ca pe un clişeu, ca pe un loc comun, şi am catalogat-o ca fiind- hm... "simplă" normalitate.

Părinţii mei au iubit mereu animalele. De când îmi aduc aminte, casa noastră a fost spital provizoriu pentru toate făpturile rănite şi găsite de copii. Inclusiv pentru cele mai puţin apreciate. Liliecii, spre exemplu.

Recent, în urmă cu vreo 10 zile, mama a văzut pe fereastră un pui de cioară care se plimba periculos în parcare, printre maşini. Căzuse cu siguranţă din nucul imens din apropiere. Şi l-a trimis pe tata să îl ia şi să îl pună undeva la adăpost, să nu-l lovească vreo maşină. Tata a coborât şi l-a luat în mână. Şi pe loc nucul cel mare s-a scuturat de ciori negre care, pur şi simplu, s-au năpustit asupra lui. Tata l-a lasat jos în iarba. A revenit pe urmă, încercând să pună puiul într-un copăcel, sau undeva mai ferit de ghearele vreunei pisici sau de colţii vreunui câine. Ciorile au atacat din nou. Picau razant în jurul lui, atingându-l cu aripile şi făcând un zgomot asurzitor. De data asta, l-au atacat aşa până a intrat în bloc. Mult timp după aceea, croncăneau cu disperare în jurul locului unde intrase tatăl meu, făcând cercuri largi deasupra.
La câteva ore după acest moment, tatăl meu a ieşit din bloc cu gândul să meargă la cumpărături. Ciorile l-au luat în primire de cum l-au zărit ieşind din bloc, cu o disperare si agresivitate de neimaginat - decât pentru un Hitchcock, probabil. Aplicau aceeaşi tactică de kamikaze, picând razant până în imediata lui apropiere, rupînd cu furie frunze şi crenguţe din copacii pe lângă care care trecea tata. Şi făcând acelaşi zgomot de coşmar. Aşa a mers tata la magazin, cu alaiul de ciori furioase deasupra lui, cu lumea mirată de scena asta tragi-comică, şi tot aşa s-a şi întors, cu ciorile după el, nescutindu-l nici o clipită de furia şi de plânsul lor negru.

A trecut mai mult de o săptămână de atunci. Şi tata încă nu poate să meargă nicăieri fără să fie acompaniat de alaiul funebru şi asurzitor. Îl iau în primire când iese din bloc, un vaiet vesteşte sosirea duşmanului, şi într-o clipită cerul se innegreşte de ţipete şi atacuri. Am văzut eu asta. Îl recunosc şi de la geam. Dacă deschide geamul dinspre nuc, efectul este acelaşi. Dacă altcineva e la fereastră, nu se întâmplă nimic.

Probabil că, în alte circumstanţe, aş fi râs cu lacrimi de toată întâmplarea.
Acum, după o lună în care viaţa mea s-a măsurat în bătăi de inimi ce nu mai vor să bată, le simt, dureros şi solidar, ca şi pe mine.
Mame.

Uneori aş putea şi eu să rup toate frunzele din toţi copacii din lume.

marți, 28 iulie 2009

Despre efectele donării de sânge

Am ezitat să scriu un titlu pentru postarea asta, pentru că nu ştiu exact ce i-ar surprinde esenţa. Despre remuşcare, poate. Sau despre eforturi de ţinere a capului deasupra apei. Sau despre gesturi care te menţin viu, care te obligă să rămâi, care te obligă să fii.
Oricare dintre astea (sau poate nici unul în esenţă) pot fi ataşate faptului de a fi donat sânge, ceea ce s-a întâmplat în urmă cu vreo două săptămâni.
A venit ca o confirmare a faptului că nici o convingere nu este pentru totdeauna, că viaţa în general, şi a mea în particular, este atât de imprevizibilă şi realmente mindblowing încât nu ne permitem luxul să ne formăm principii, îndrumare, concepte. Pentru că mult prea repede ne vor fi dovedite greşite. Şi mereu, mereu, învăţăm lucruri noi despre noi înşine.
Ceea ce am învăţat eu din toată experienţa asta e să nu mai zic niciodata "niciodată", pentru că îmi refuz o experienţă. Bună sau rea.
OK, toată vorbăria asta are probabil sens doar pentru mine, este vârful unui aisberg acumulat în timp, care urla să iasă la suprafaţă. Şi chiar nu mai contează prin ce modalitate a ales să izbucnească.
Eu am donat sânge. Pentru că dacă n-aş fi făcut-o, aş fi explodat de presiune.

Şi, dacă o singură persoană care citeşte asta decide la rândul ei că ar putea, la un moment dat, să facă acelaşi lucru, se cheamă că deja am donat de două ori. N-am de gând să redau ceea ce se regăseşte în fiecare campanie de sensibilizare pro-donare. Despre accidentaţi cărora li se amână operaţiile sau despre copii care aşteaptă sângele tău aşa cum aşteaptă fiul meu bucata de ciocolată zilnică. În schimb, am să fiu egoistă şi am să scriu despre două beneficii personale.

Primul dintre ele ţine de ceva ce este, cred, specific oamenilor şi egoului lor în eternă căutare de confirmări. Cred că are de-a face cu esenţa provocărilor, cu depăşirea barierelor, cu adrenalină, în cele din urmă. Să-ţi dovedeşti că poţi: să ţii discursuri în faţa unei săli arhipline. Să ridici ştacheta mai sus cu un centimetru decât limita capacităţilor fizice. Să sari cu paraşuta.
Pentru mine, provocarea supremă au fost acele. De când îmi aduc aminte, am leşinat mereu, cu conştiinciozitate, la orice analiză de sânge, la orice injecţie. Acum îmi vine să râd, dar după naşterea lui D, după experienţe pe care am promis că n-o să le scriu niciodată, i-am zis asistentei care venise sa-mi facă un calmant că eu leşin la injecţii... Faptul că am donat sânge a fost o categorie bifată în lista de "must-do" pe care o are probabil fiecare de îndeplinit în viaţă.

A doua motivaţie, mult mai importantă probabil, şi cea care a determinat de fapt întâmplarea, a fost o disperată nevoie de compensare, de reintrare în firesc, de normalizare. De împăcare cu mine însămi, de ispăşire, de plată... De dat jos bolovani de pe conştiinţă, de şters praful de pe suflet. Nu ştiu, ţine de legea compensării? Că atunci când primeşti, trebuie să dai, sau atunci când dai, va veni o vreme când vei primi, sau atunci când greşeşti, o faptă bună te va face nu absolvit de vină, dar îţi va da oarecum capacitatea de a-ţi accepta tarele, şi de a merge mai departe cu ele? Eu, una, ştiu: fiecare mililitru de sânge din cei patru sute s-au scurs nu doar din braţul meu stâng, ci şi din greutatea de pe tîmple şi din inimă. Şi le-a lăsat, poate, un pic mai curate.

Asta sigur n-ar putea face obiectul unei campanii publice de sensibilizare. Pentru că, deşi e demonstrat că donarea are un efect benefic asupra organelor, prin regenerarea fluxului sanguin, nu e încă foarte clar efectul asupra sufletului, datorită imposibilităţii localizării acestuia. În cazul în care experienţa mea privind efectul donării de sânge asupra sufletului nu a convins pe nimeni, primiţi şi şapte bonuri de masă şi o zi liberă de la serviciu.

vineri, 10 aprilie 2009

Emma

Poate că niciodată până în ziua de azi nu mi-am dorit cu mai multă disperare ca internetul - drogul meu zilnic - să fie doar asta. Un drog. O iluzie. Un fel de proteve mai mare de la care imi iau porţia zilnică de soapuri şi de showuri glamoroase. De filme mai bune sau mai proaste. De finaluri mai mult sau mai puţin fericite.
Marea fericire, şi marea siguranţă, şi marea relaxare e ca nu e real... De multe ori am senzaţia de pseudo atunci când vorbesc pe messenger sau când intru pe un chat room. Rar. Că e o poveste, că e divertisment, ca cei cu care vorbesc sunt personaje şi sunt acolo pentru a mă distra eu, pentru a-mi trece timpul. După care viaţa revine la normal. Viaţa reală, adică. Pentru că dincolo de ecran e plăsmuire.
Spuneam că asta îmi conferă un mare confort psihic. Nu trebuie să imi fac griji de ce e "pe net". E ca în copilărie, când părinţii îi potolesc pe copiii care plâng pentru că prinţesa a fost răpită, spunând "taci, mamă, ca e doar o poveste".

Nu mai pot să scriu.
N-am cunoscut-o niciodată. Nici pe ea, nici pe mama ei. Le citeam povestea însă, zilnic, câte un episod dintr-un serial dramatic. Erau la fel de ireale pentru mine ca orice alte "poveşti" de pe net.
Mi-aş dori din tot sufletul să vină mama si să mă asigure că e doar o poveste. Însă, din păcate, prinţesa a fost răpită.

Ştiu cu siguranţă că azi îmi voi strânge în braţe copilul mai tare ca oricând. Şi că voi plânge.

Turcoaz

Cum o să scriu despre asta?  Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, ...