Despre efectele donării de sânge

Am ezitat să scriu un titlu pentru postarea asta, pentru că nu ştiu exact ce i-ar surprinde esenţa. Despre remuşcare, poate. Sau despre eforturi de ţinere a capului deasupra apei. Sau despre gesturi care te menţin viu, care te obligă să rămâi, care te obligă să fii.
Oricare dintre astea (sau poate nici unul în esenţă) pot fi ataşate faptului de a fi donat sânge, ceea ce s-a întâmplat în urmă cu vreo două săptămâni.
A venit ca o confirmare a faptului că nici o convingere nu este pentru totdeauna, că viaţa în general, şi a mea în particular, este atât de imprevizibilă şi realmente mindblowing încât nu ne permitem luxul să ne formăm principii, îndrumare, concepte. Pentru că mult prea repede ne vor fi dovedite greşite. Şi mereu, mereu, învăţăm lucruri noi despre noi înşine.
Ceea ce am învăţat eu din toată experienţa asta e să nu mai zic niciodata "niciodată", pentru că îmi refuz o experienţă. Bună sau rea.
OK, toată vorbăria asta are probabil sens doar pentru mine, este vârful unui aisberg acumulat în timp, care urla să iasă la suprafaţă. Şi chiar nu mai contează prin ce modalitate a ales să izbucnească.
Eu am donat sânge. Pentru că dacă n-aş fi făcut-o, aş fi explodat de presiune.

Şi, dacă o singură persoană care citeşte asta decide la rândul ei că ar putea, la un moment dat, să facă acelaşi lucru, se cheamă că deja am donat de două ori. N-am de gând să redau ceea ce se regăseşte în fiecare campanie de sensibilizare pro-donare. Despre accidentaţi cărora li se amână operaţiile sau despre copii care aşteaptă sângele tău aşa cum aşteaptă fiul meu bucata de ciocolată zilnică. În schimb, am să fiu egoistă şi am să scriu despre două beneficii personale.

Primul dintre ele ţine de ceva ce este, cred, specific oamenilor şi egoului lor în eternă căutare de confirmări. Cred că are de-a face cu esenţa provocărilor, cu depăşirea barierelor, cu adrenalină, în cele din urmă. Să-ţi dovedeşti că poţi: să ţii discursuri în faţa unei săli arhipline. Să ridici ştacheta mai sus cu un centimetru decât limita capacităţilor fizice. Să sari cu paraşuta.
Pentru mine, provocarea supremă au fost acele. De când îmi aduc aminte, am leşinat mereu, cu conştiinciozitate, la orice analiză de sânge, la orice injecţie. Acum îmi vine să râd, dar după naşterea lui D, după experienţe pe care am promis că n-o să le scriu niciodată, i-am zis asistentei care venise sa-mi facă un calmant că eu leşin la injecţii... Faptul că am donat sânge a fost o categorie bifată în lista de "must-do" pe care o are probabil fiecare de îndeplinit în viaţă.

A doua motivaţie, mult mai importantă probabil, şi cea care a determinat de fapt întâmplarea, a fost o disperată nevoie de compensare, de reintrare în firesc, de normalizare. De împăcare cu mine însămi, de ispăşire, de plată... De dat jos bolovani de pe conştiinţă, de şters praful de pe suflet. Nu ştiu, ţine de legea compensării? Că atunci când primeşti, trebuie să dai, sau atunci când dai, va veni o vreme când vei primi, sau atunci când greşeşti, o faptă bună te va face nu absolvit de vină, dar îţi va da oarecum capacitatea de a-ţi accepta tarele, şi de a merge mai departe cu ele? Eu, una, ştiu: fiecare mililitru de sânge din cei patru sute s-au scurs nu doar din braţul meu stâng, ci şi din greutatea de pe tîmple şi din inimă. Şi le-a lăsat, poate, un pic mai curate.

Asta sigur n-ar putea face obiectul unei campanii publice de sensibilizare. Pentru că, deşi e demonstrat că donarea are un efect benefic asupra organelor, prin regenerarea fluxului sanguin, nu e încă foarte clar efectul asupra sufletului, datorită imposibilităţii localizării acestuia. În cazul în care experienţa mea privind efectul donării de sânge asupra sufletului nu a convins pe nimeni, primiţi şi şapte bonuri de masă şi o zi liberă de la serviciu.