Demult, într-o vreme în care viaţa era mult mai simplă şi eu o percepeam ca fiind mult mai complexă, l-am întâlnit. Printr-o poveste care mi-a confirmat că dragostea la prima vedere există. Am trăit-o eu. Am ajuns la limita nebuniei, incredulă că aşa ceva poate vreodată simţi un muritor, incapabilă să imi articulez mie însămi cel puţin povestea care mi se întâmpla. În termenii cei mai realişti posibil, mi-aş fi tăiat o mână pentru el. Am avut atunci certitudinea că îl voi iubi pe el o viaţă întreagă. Am ştiut, pur şi simplu, că voi fi întotdeauna alături de el. Întotdeauna.
...Dar m-am căsătorit cu T :). De care nu m-am îndrăgostit la prima vedere. Nici la a doua. Nici măcar la a treia. Lângă care, atunci, nu mi-aş fi imaginat nicidecum scene idilice proiectate în viitor. Care avea - şi are - un talent ieşit din comun de a spune cel mai nepotrivit lucru într-o situaţie delicată, asta dacă nu începe să râdă. Care - na, te pârăsc! - a venit la prima noastră întâlnire direct de la antrenament, transpirat, cu un trening jerpelit, pe bicicletă. Şi m-a lăsat pe mine să-mi plătesc sucul.
Între timp, bicicleta a fost furată şi, din spirit de economie, suc cumpărăm la PET de 2 litri cu bonurile mele de masă. Încă este omul cel mai lipsit de diplomaţie pe care îl cunosc. Nu dau exemple: este, totuşi, ziua lui. Am stabilit, de comun acord, într-un acces de modestie al lui, că singurul motivul pentru care m-am măritat cu el sunt "banii lui".
Şi totuşi:
El este cel cu care, demult de tot, am făcut schimb de degete. Am vrut ceva fizic unul de la altul, ceva de care să dispunem ca şi cum ar fi al nostru. El a ales un deget mai tupeist al meu. Eu am ales inelarul de la mâna lui stângă. Aşa, în glumă, fără nici o aluzie. Şi el a promis că, dacă se va căsători vreodată (nu cu mine, evident, asta era exclus) nu va purta niciodată acolo verigheta.Pentru că degetul nu-i aparţinea.
De la el am primit un colet care conţinea o casetă înregistrată, cu declaraţii, explicaţii şi dovezi înregistrate, ca răspuns la o scrisoare extrem de acidă şi scurtă pe care o primise de la mine. Îi reproşam o pauză în comunicare (ah, oare câte sute de scrisori am de la el...)şi ultima lui şansă era un buchet de trandafiri înmânaţi personal cu ocazia cursului meu festiv. El era în spital, accident de paraşută, dublă fractură...
De la el am primit în dar, cu mulţi ani în urmă (deci cred că s-a prescris...) ziua lui de naştere. Şi am primit de 10 iulie, pe lângă felicitări şi pupici, un superb medalion de aur. Hm... până în ianuarie uitasem în mod convenabil de toată tărăşenia.
Vorbind de inelare, cadouri şi zile... Eu am trei inele de logodnă. Pentru că n-am zis din prima "da". Dar nici "nu".
O să mă bată bărbatu', dar trebuie să imi imaginez scena şi aici. Coridorul unei clinici, în faţa cabinetului de planificare familială. Un cârd de femei de toate vârstele. Şi T, întrând în cabinet impreună cu ele pentru a-mi reface provizia de anticoncepţionale, răspunzând la întrebări absolut jenante legate de ciclu & comp. în timp ce cârdul stuchea în sân arătându-şi dantura a rânjet.
...Dar m-am căsătorit cu T :). De care nu m-am îndrăgostit la prima vedere. Nici la a doua. Nici măcar la a treia. Lângă care, atunci, nu mi-aş fi imaginat nicidecum scene idilice proiectate în viitor. Care avea - şi are - un talent ieşit din comun de a spune cel mai nepotrivit lucru într-o situaţie delicată, asta dacă nu începe să râdă. Care - na, te pârăsc! - a venit la prima noastră întâlnire direct de la antrenament, transpirat, cu un trening jerpelit, pe bicicletă. Şi m-a lăsat pe mine să-mi plătesc sucul.
Între timp, bicicleta a fost furată şi, din spirit de economie, suc cumpărăm la PET de 2 litri cu bonurile mele de masă. Încă este omul cel mai lipsit de diplomaţie pe care îl cunosc. Nu dau exemple: este, totuşi, ziua lui. Am stabilit, de comun acord, într-un acces de modestie al lui, că singurul motivul pentru care m-am măritat cu el sunt "banii lui".
Şi totuşi:
El este cel cu care, demult de tot, am făcut schimb de degete. Am vrut ceva fizic unul de la altul, ceva de care să dispunem ca şi cum ar fi al nostru. El a ales un deget mai tupeist al meu. Eu am ales inelarul de la mâna lui stângă. Aşa, în glumă, fără nici o aluzie. Şi el a promis că, dacă se va căsători vreodată (nu cu mine, evident, asta era exclus) nu va purta niciodată acolo verigheta.Pentru că degetul nu-i aparţinea.
De la el am primit un colet care conţinea o casetă înregistrată, cu declaraţii, explicaţii şi dovezi înregistrate, ca răspuns la o scrisoare extrem de acidă şi scurtă pe care o primise de la mine. Îi reproşam o pauză în comunicare (ah, oare câte sute de scrisori am de la el...)şi ultima lui şansă era un buchet de trandafiri înmânaţi personal cu ocazia cursului meu festiv. El era în spital, accident de paraşută, dublă fractură...
De la el am primit în dar, cu mulţi ani în urmă (deci cred că s-a prescris...) ziua lui de naştere. Şi am primit de 10 iulie, pe lângă felicitări şi pupici, un superb medalion de aur. Hm... până în ianuarie uitasem în mod convenabil de toată tărăşenia.
Vorbind de inelare, cadouri şi zile... Eu am trei inele de logodnă. Pentru că n-am zis din prima "da". Dar nici "nu".
O să mă bată bărbatu', dar trebuie să imi imaginez scena şi aici. Coridorul unei clinici, în faţa cabinetului de planificare familială. Un cârd de femei de toate vârstele. Şi T, întrând în cabinet impreună cu ele pentru a-mi reface provizia de anticoncepţionale, răspunzând la întrebări absolut jenante legate de ciclu & comp. în timp ce cârdul stuchea în sân arătându-şi dantura a rânjet.
Lui i-am spus, cu două săptămâni înainte de susţinerea unui examen oarecum important, că renunţ, că o las baltă, că nu avem bani să plătesc taxele enorme şi nejustificate. Şi el este cel care a zis "sună şi spune că te prezinţi, îţi promit că în două săptămâni ai banii". Nu, nu a spart nici o bancă, după cum mă temeam eu. A făcut figuraţie la teatru, a fost bandit, haiduc şi cavaler ca să distreze gloata de afacerişti plătitori de distracţie. După două săptămâni, o parte din bani a venit de acolo, alta din partea părinţilor mei.
Tot de el îmi spunea eterna vecină de la parterul blocului părinţilor mei, căreia nu-i scapă nimic, că ori de câte ori venea la mine, se uita în sus căutându-mă cu privirea, "lucindu-i ochii" (citat vecina). Cum şi posibilii viitori socri erau de faţă la destăinuirile de genul ăsta, replica lui T: "păi mă îmbăt şi eu să-mi fac curaj!"
Parcă mai rar se "îmbată" T în genul ăsta, şi nu pot spune că nu mi-e dor. Dar, în pofida tuturor perioadelor "sober" pe care le traversăm, mi-am format cel puţin două convingeri solide:
1. Niciodată nu mi-aş tăia o mână pentru T, cum aş fi făcut-o pentru altcineva. Pentru că un deget de acolo este al lui.
2. Întotdeauna nu mai este doar o noţiune relativă. Acum dă sens interiorului a două inele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu