Despre idoli şi alţi demoni

Nu am fost niciodată un fan Michael Jackson în accepţiunea devenită clişeu: adolescente leşinând.
Nu am fost niciodată la un concert al lui Michael Jackson. Şi nici nu cred că aş fi ales să merg, dacă aş fi avut această alegere: am preferat mereu să ascult muzică "second". Înregistrată.
N-am avut niciodată, spre deosebire de majoritatea prietenelor mele, nici un poster cu Michael Jackson.
Ca să fiu sinceră, nici nu cred că am cumpărat vreodată vreo casetă sau CD cu Michael.

Cu toate acestea...
Am ascultat "Thriller", şi "Bad", şi toate celelalte piratate, deşi nu ştiam că asta înseamnă să foloseşti un dublu casetofon pentru a înregistra o casetă.
Am încercat de nenumărate ori, pe ascuns, cu uşa închisă, să imit paşii de dans care au făcut istorie. Cine nu recunoaşte că a făcut asta, ori face parte dintr-o cu totul altă generaţie, ori are amnezie.
Am stat cu urechea lipită de boxele casetofonului, cu un creion şi o foaie în mână, chinuindu-mă să descifrez versurile de la "Beat It".
Am mers la întruniri cu colegii în sala de clasă, şi mai târziu la chefuri de sâmbătă seara a căror idee de bază ar fi devenit absurdă dacă n-ar fi fost "Dirty Diana" sau "Billie Jean" sau "Man in the Mirror".
Încă nu am uitat-o pe colega mea, Simona, cea cu părul scurt, iremediabil îndrăgostită de el, care venea la liceu cu o pălărie mare, neagră, de care lipise cu bandă o şuviţă brunetă şi cârlionţată oferită cu generozitate din părul negru şi bogat al Carlei.
Am tresărit, m-am înfiorat, m-am îndrăgostit, am sărutat, am oftat şi m-am despărţit, în discoteci dintr-o altă lume, toate de la începutul şi până la finalul lui "You are not alone".

Idolii mei sunt alţii, unii printre noi, alţii plecaţi la îngeri. Poate că nu a fost niciodată idolul meu, dar a fost cu siguranţă idolul multora. Şi de aceea... m-am întrebat deseori de ce nodul în gât, de ce senzaţia de sufocare, de ce toate astea ori de câte ori un idol - al meu sau al lumii - pleacă. Este pentru că devin deodată ciudat de umani, trist de umani? Sau pentru că ne amintesc de propria noastră mortalitate?
Asta, poate.... la care se adaugă tristeţea de a şti că fiul meu va trăi într-o lume cu tot mai puţini idoli şi tot mai mulţi demoni. Că, dacă toată generaţia mea recunoştea o simplă umbră, astăzi numele sutelor de "vedete" nu spun nimic. Asta e de fapt ceea ce mă împovărează. Tăcerea care a rămas.
Cât despre Michael Jackson... Aş fi suferit mai mult să-l fi văzut la 70 de ani, decrepit, cu pielea atârnând, libidinos şi trăind din amintiri. Adolescenţa mea ar fi murit o moarte şi mai dureroasă. El este cel care dansează cu Naomi Campbell în "In the Closet". Eu prefer să cred în continuare în povestea lui. Că a fost prea mare pentru lumea asta a noastră. Şi că avea nevoie de spaţiu.
Ştii, de când am auzit vestea despre el, nu-mi pot scoate din minte o povestire a lui Gabriel Garcia Marquez. Pentru mine, oricât de bizară ar fi comparaţia, Michael este un înger cu nişte aripi enorme care n-a suportat să devină "un domn foarte bătrân". Şi a preferat să îşi ia zborul.