2017

Un an scos din toate calendarele lumii, 2017. Un an greu, greu ca o piatră a lui Sisif pe care am cărat-o tâmp, știind că efortul e ciclic, anticipând prăbușirea, bucurându-mă infantil de trecătoarele momente de respiro. Un an în care am trăit, în formă concentrată, depășind deseori nivelul saturației, toate evenimentele în mod normal distribuite chibzuit de-a lungul unei vieți. Naștere, moarte, iubire, ură, pierdere, regăsire. Am ratat ceva?

Viața, da. Nimic ieșit din comun. Doar viața. 

Un an în care mi-am testat limitele până dincolo de cea a suportabilului, până ce am spus ”uite, domle, pot”. Sau ”știi, asta nu era în plan”. Sau ”nu, asta nu pot”. Dar am putut. Pentru că putem, nu-i așa? Pentru că suntem puternici, nu-i așa?

Un an în care m-am transformat cameleonic, pe dinăuntru și pe dinafară. Un an în care am probat haine, perspective, principii, oameni și emoții noi. Pentru că cele vechi expiră, rămân largi sau rămân, pur și simplu, în albume foto din era pre-digitală. 

Un an în care mi-am regăsit vechii prieteni într-un mod în care, cu toată istoria noastră comună din secolul trecut, nu îl bănuiam. Prieteni vechi ca vinul. Fără de care aș fi rămas poate crud de trează, ireal de trează, nepermis de trează. Prieteni care m-au smuls din concretul acestui an și mi-au pus în față oglinzi. Și alți prieteni noi, nu mai puțin dragi, prieteni pe care i-am invitat în viața mea în momente în care nu credeam că mai e posibil acest lucru. Și de la care am învățat ce era de învățat. Am trecut de perioada în care credeam că lucrurile sunt întâmplătoare; nu sunt.

Un an în care mi-au murit prieteni: nu, nu vorbesc de morțile concrete, nu mai puțin dureroase. Vorbesc de prieteni care mi-au murit și au rămas, în alte dimensiuni, vii. Zombi. 

Un an în care au murit amintiri, reflexe de-o viață, priviri complice și comunicări fără cuvinte. Au murit așa cum mor toți morții, ilogic și lăsând în urmă vid.
Un an în care am învățat cum să revii la starea de străin cu cineva care ți-a ținut sufletul în palme. Și cum să ai încredere să-ți pui sufletul în palmele unui străin.

Dar, în același timp, un an în care s-au născut, sau doar s-au reactivat, prin neștiute resorturi, artere și aorte uitate. Și-au început să pulseze a viață, stângaci după îndelungata amorțire, sincopat uneori. 

Un an în care am trecut de la ”nu mai pot” la ”eu pot orice” și invers, amețind uneori de brusca trecere, în căutarea unui echilibru precar. Un an în care am învățat mersul pe sârmă fără plasă de siguranță. Un an în care am experimentat fiorul căderii în gol dar și pe acela protector al prinderii în brațe. 

Un an în care am învățat când și cu cine să vorbesc, când și cu cine să tac. Și cum e posibil ca ”cine” să fie același. 

Un an în care am obosit să fac bilanțuri și hotărâri pentru cel care urmează.  Un an în care am obosit, pur și simplu. Să zâmbesc convențional, să explic, să-mi explic. Unele lucruri sunt ilogice. Ca moartea. 

Și da, un final de an în care nu simt nevoia, ca la Hollywood, să prezint felicitări, urări și mulțumiri publice. N-o să fiu politically correct și n-o să fiu pătrunsă de bunătatea spiritului sărbătorilor. N-o să dau nimănui tag și nu aștept niciun ”like” din partea nimănui. Cei care contează sunt ”tagged” demult în inima mea. Pentru toti ceilalți, pentru fasoane, blazoane, plocoane, trădări, imagini fără fond, minciuni în care ne prefacem că credem, zâmbete trase chinuit de colțul buzelor există facebook. 

Despre vârtejuri și alți demoni

Dacă vreodată, din întâmplare sau din sfidarea limitelor, în pofida oricăror posibile temeri, te regăsești în mijlocul unui vârtej pe mare, știi care e șansa ta la viață? Știi cum poți să revii? Să nu mori, să nu te sufoci?

Nu te lupta, spuneau el și ea în cuvinte diferite, dar cu aceleași înțelesuri. Lasă-te. Închide ochii și nu opune rezistență: nu ai șanse de izbândă și niciun posibil folos. Lasă-te luată de curenți, rostogolită până la amorțire, simte-te lovită de stânci, dusă înspre mal a amăgire și retrasă cinic înapoi, trântită cu tâmpla dreaptă de fundul pietros. Ia o gură zdravănă de nisip aspru, simte-l cum îți inundă abraziv căile respiratorii și-ți zgârie sărat cerul gurii.

Se va sfârși. Pentru că asta e binecuvântarea – și uneori, drama – pe care orice fapt de viață o presupune: se termină. Iar finalul te va regăsi odată, la un apus de soare, făcând pluta lin pe valurile acum liniștite. Iar inacțiunea nu e renunțare, nu e eșec, nu e resemnare, nu e nimic din toate astea. E înțelepciune.

Vârtejul pe mare și senzația de sufocare erau coșmarul meu nocturn predilect, inexplicabil în comparație cu iubirea mea conștientă pentru scufundare și albastru. Premoniție? Hm. Nu cred în premoniții. Poate doar o coincidență, deși nici în coincidențe nu mai cred demult. Ce m-a învățat vârtejul, în afară de această lecție, cea mai grea, a nimicului, a așteptării?

Că valurile, împreună cu frații lor mai mari, vârtejurile, sunt un fenomen natural, iar o mare fără valuri e stearpă și inutilă, oricât ar putea ea părea de comodă. Că înțepenirea anesteziază, că e morfină ce-ți curge prin vene, că oricât ai dori să avansezi, vei rămâne înțepenită într-o nemișcare care omoară. Că da, nu riști niciodată să-ți uzi părul când tangajul este inexistent; însă amorțirea îți va adormi reflexele și riști să naufragiezi. Că valurile, furtunile și mareele te țin vie, te țin alertă, iar apa aceea care-ți udă ocazional părul îți ține, în același timp, spiritul viu.

Că lovirea cu capul de fund e obligatorie pentru orice ridicare autentică. Pentru că doar așa poți sonda nu adâncimea mării (ca să renunț totuși la metafore) ci pe aceea a propriilor limite, a propriei tale ființe, a hăului dinăuntrul tău. Tu știi ce porți în tine? Cum ai putea ști, dacă nu te-ai testat vreodată? Lecția aceasta nu e deloc teoretică, este practică pură, o practică dureros de introspectivă, crud de personală. Așa cum sunt, de altfel, toate lecțiile autentice.

Că liniștea de după furtună nu se compară cu nicio proverbială (și mincinoasă, dacă mă întrebi pe mine) liniște de dinaintea ei. Că experiența vârtejului care-ți inundă cu apă sărată arterele și, în final, întreaga ființă te lasă definitiv transfigurată, definitiv alta. O ”alta” pe care nu o bănuiai, ci poate o intuiai doar, uneori, în existența ta de până atunci; o ”alta” născută, sau doar redefinită din spuma apelor clocotind ca un modern și purificator potop.

Că experiența oricărui vârtej e o experiență absolut solitară. Că trebuie să-i faci față – sau să i te dai, mai degrabă – singur și dezgolit, mereu singur, așa cum sunt toate experiențele esențiale. Așa cum te naști singur, mori singur și-ți petreci tot intervalul dintre cele două încercând să-ți amăgești singurătatea cu surogate purtând diverse nume: iubiri mai mult sau mai puțin mimate, credințe mai mult sau mai puțin reale sau repetabilul film de duminică seara. Și așa cum te dezbraci rareori în viață, rămânând gol de imagini false, de duplicități, de măști.

...Și mai ales că, în pofida celor de mai sus, sau poate mai degrabă ca o subliniere a lor, treci prin vârtejuri și pe lângă demoni de tot felul nu doar pentru experiența ultimă a plutei pe spate în decorul seren al soarelui care apune. Nu. O faci și pentru că știi, sau doar intuiești inexplicabil că vei găsi lângă tine niște mâini care-ți vor șterge apa sărată de pe obraji și-ți vor scutura nisipul din păr.  

Cluj

Despre Clujul meu pot vorbi doar în șoaptă, și cu greutate, de preferință după un pahar de vin roșu. Așa cum ți-e greu să vorbești despre lucrurile esențiale care te definesc, care spun despre structura ta internă, care și-au amestecat locurile, străduțele, oamenii și stările cu ADN-ul tău și sunt acum parte din tine. Oriunde merg, duc în mine o bucată de Cluj. Și, desigur, alte bucăți de viață, și alți oameni, și alte amintiri, și alte madlene.

Dar astăzi și în perioada asta madlena mea e Clujul. Clujul în care m-am pierdut pe străzi din cartiere îndepărtate, unde am trăit în patru ani cât pentru o viață întreagă, pe care l-am urât uneori, atunci când mai copilăream încă, așa ca pe un amant pe care îl respingi doar la ideea împăcării din seara care va urma. Clujul care mi-a devenit casă mai mult decât orice loc din lumea asta, Clujul care s-a lipit de mine ca o piele. Clujul în care am crescut, dar am și învățat să rămân adolescentă pentru toată viața. Clujul în care m-am îndrăgostit definitiv, sau doar pentru o vreme. În care am iubit, am fost iubită, am trădat și am fost, la rândul meu, trădată. Clujul care respira în ritm cu mine a tinerețe.  A fericire. A viață.

Știi, când îți vorbesc de Cluj, am reflexul de a-ți spune, anacronic și sentimental, que je vous parle d’un temps que les moins de vingt ans ne peuvent pas connaître, cu lirismul și boemia lui Aznavour curgând în surdină din boxele hi-fi ale mașinii care rulează în sus, pe Feleac, și în același timp, înapoi, pe rewind, cu viteza a cincea, până la vremurile când viața era frumoasă și sensibilă ca un puf de păpădie gata să se risipească.

Clujul în întregimea sa mă primește mereu acasă ca pe o perpetuă fiică risipitoare cocoțată în vârful Feleacului. Și de ani de zile, înainte de a coborî marele hău ce duce-n neverlandul studenției mele, mă opresc doar o secundă, de fiecare dată, îmi deschid brațele larg ca o variantă mult prea pământeană și păcătoasă a Isusului din Rio, sau din alte orașe ale imaginației, de la ultimele clădiri ale Mărăștiului până hăt, departe, dincolo de Mănăștur, către Florești, și plonjez în gol, mă arunc pe Calea Turzii și-mi țin respirația o secundă la fiecare curbă a unui rollercoster amețitor ce mă oprește, incredulă și buimacă, în fața Operei.

Clujul meu e Filologia de pe Horea ca un ciudat și misterios conac Manderley, cu copacii săi seculari, cu grădinile sale umbroase și neumblate, cu cotloanele sale ascunse, cu bibliotecile cu miros de vechi și de povești, cu băncile măzgălite în diferite și ciudate limbi.

E Cetățuia pe care am urcat de atâtea ori, la orice oră din zi, la răsăritul soarelui și mult după miezul nopții. E liniștea de sus, e căldura diferitelor mâini care mă cuprind, e geografia atât de familiară în care îmi identific căminul dintr-o aruncare de ochi, și facultatea, și teatrul, și parcul mare, și observatorul, și intersecțiile unde am ezitat vreodată, și luminile de la Matei Corvin, și pe mine mă identific întreagă, și ascult jurăminte, și fac promisiuni pe care doar la douăzeci de ani le poți faci. Și le încalc apoi, pe toate.

E Hașdeul, poate e în primul rând Hașdeul, cu căminele sale ascunse printre copaci, cu veverițele pe care le văd dimineața de la geamul meu, cu forfota de tinerețe, cu întâlniri din întâmplare sau atent planificate, cu chefuri spontane, cu un mini-woodstock improvizat în camera de cămin, cu viața sa de univers închis, suficient sieși și un puls sincronizat la secundă cu cel al locuitorilor săi.

E examenul acela halucinant de greu, în cele mai ciudate limbi ale pământului, pentru care înveți în nopțile grele de vară, încărcate de o senzualitate cu miros de tei, sunt cuvintele care încep să-și piardă sensul pentru a se așterne dimineața, cuminte, pe hârtie.

E partida de whist care s-a terminat dimineața la 6, e uimirea privirii la ceas, e graba înspre facultate cu părul încă îmbâcsit de fum de țigară și cu picioarele tremurând de nesomn, e fâlfâitul din stomac – de provocare, nu de teamă  (sau poate pentru că n-ai mai apucat să-ți cumperi eternul corn de-un leu), e examenul la care iei zece fără să fi citit romanul.

E întâlnirea din spatele lui Matei Corvin, tu cu ochii încă umflați de prea multă tinerețe, el incredul, e acea întâlnire pentru care s-a inventat realismul magic și pentru care s-au rescris regulile coincidențelor. E toată fericirea aceea ireală de o zi, o zi cât o viață. Nici n-aș fi putut duce mai mult.

Clujul e poezie, poezie de diverse facturi și cu autori mai mult sau mai puțin consacrați. Plutește în aer, la nivelul genunchilor în zona centrală pentru a se ridica până spre inimă și creier odată ce urci pe lângă BCU, pe Babeș. E Nichita, în felicitări trimise spre nicăieri. E Zamolxe, al lui Lucian Blaga, lipit pe o foaie A4 lângă patul meu din Hașdeu. E artistul boem și necunoscut care a umplut pereții camerei mele cu profiluri de îndrăgostiți și versuri albe de filolog în formare. ”Tu ce mai faci, iubite?” e tot ce-mi aduc aminte. E barul acela sordid de atunci, din zona muzeului, unde regula casei spunea că trebuie să scrijelești o poveste, o poezie, o fărâmă de viață pe mesele din lemn care sunt acum depozitarele istoriei unor generații.

Sunt castanii din Parcul Mare și fiorul de nestăpânit pe care și-l dau fructele coapte care-ți cad implacabil pe umeri și pe suflet.

Sunt leagănele de lângă stadion, de mult dispărute, care au văzut mulți nebuni înălțându-se spre stele noaptea târziu. Pretexte. Oricum aveam cu toții stelele-n ochi.

E strada Piezisă, draga mea stradă Piezișă, ca o miraculoasă stradă 34 hollywoodiană transbordată din imaginar în concretul cel mai palpabil. Și nu mai pot spune altceva despre ea. Ça ne veut plus rien dire de tout.

E metamorfoza uimitoare pe care mi-o produc străduțele înguste din centru, alea pe care mai găsești încă firme antediluviene pe care scrie, de exemplu, ”ceaprăzărie” și te întrebi oare ce-o fi aia. Și cofetăria Carpați cu o savarină pe care, de asemenea, n-am mâncat-o. Dar care mi-a văzut deseori, mult prea deseori blugii și mărgelele hippie (erau la modă, înțelegi) precum și cursurile de literatură franceză veche așezate cuminți lângă o cafea aromată.

Sunt merele înfipte-n lumânări și minciunile în care te prefaci convenabil că crezi. ”Te iubesc”. ”Și eu”. Sunt plimbările de mână, sunt săruturile din Chios, din cofetăria Mozart, din gara și de la Matei, filmele de cinemateca de la Casa studenților, sunt despărțirile care dor un pic, doar un pic, atât cât e permis la douăzeci de ani.

E banchetul acela la care nu am fost, e serenada mediciniștilor din Hașdeu la care AM FOST, e noapte aceea nebună și ireală în care două boxe scoase pe geam între două cămine erau suficiente să te facă fericit, nebun de fericire, dureros de fericit în anticiparea sfârșitului iminent de care nu vorbeam, nu pomeneam, să nu-l provocăm, să nu vină mai repede, să ne uite în starea aia de grație, starea aia de student, de viu... E răsăritul soarelui care ne-a prins încă acolo, zâmbind și dansând, îți amintești, F? Deși probabil că în sufletul meu îmi luam așa adio, așa cum știam să o fac. E drumul înapoi spre căminul șase, prin rouă, prin ceața care ne cuprindea gleznele (sau era nostalgia?) în surdina muzicii care se auzea încă de acolo, de jos. E melodia aceea, n-am s-o uit niciodată: C’est la vie, Emerson, Lake & Palmer. Privitul în ochi, adânc. Lacrimile. (nu știu dacă le-am arătat atunci). Și tăcerea complicității, reacția instinctivă, fără un cuvânt, de a ne întoarce în fugă înapoi, prin iarba udă, cu sufletele tremurânde (l-am ținut atunci în palme o clipă) până la căminele alea scorojite unde se adunaseră deja femeile de serviciu să măture, am năvălit acolo cu disperare, cred. Era adio. A fost adio. Acela a fost banchetul meu.

Cam atât... ce-ar mai fi de spus, când toate poveștile Clujului au fost spuse, când toate iubirile trăite, când nu mai ai restanțe și nici în reexaminări nu te mai poți prezenta, deși ar fi poate una dintre cele mai intime dorințe ale tale?

Aveam o listă demult, în altă lume, a lucrurilor pe care ”să le fac în viața asta”. Copilării. Tinereți. Unele le-am făcut între timp, altele mi le-am scos din minte. Printre ele, îmi amintesc că, probabil după vreun examen greu sau cine mai știe ce dificultăți, am scris că, o dată în viața asta, voi arunca o piatră și voi sparge un geam de la facultate. De la Manderley. Ceea ce nu mi-am imaginat atunci era că Manderley-ul, și Piezișa, și camera 56, și iubirile, și castanele, și Cetățuile, și tot orașul ăsta care mai trăiește în mintea mea la fel ca în trecut, urma să-mi spargă el sufletul când l-am părăsit, așa cum ai părăsi un amant. Și că va trebui să revin aici mereu ca să-l pun la loc.

Dorință de întâi iunie

Un fel de ”cine m-a făcut om mare” de întâi iunie. Pentru că toți, oricât de mari, mici sau enervant de comuni am fi, cu toții ascundem un copil sub zecile de piei pe care ni le-au adăugat anii și o serie de experiențe fastidioase cunoscute sub numele comun de ”maturizare”. Un copil vesel sau trist, frustrat sau răsfățat, interiorizat sau asertiv.

Dar, vorba povestitorului, hai mai bine despre copilărie să vorbim, că ea singură este veselă și nevinovată.

Starea de copil, starea de cocon învăluit într-un nor moale și cald de siguranță a fost cea care mi s-a potrivit mai mult decât toate celelalte stări care au urmat. Am anticipat încă de atunci că stratul acela etanș care-mi învelea protector creșterea ca un vălătuc de vată de zahăr era un mediu dintre cele mai prielnice. Iar toate celelalte straturi care urmau să mi se depună, în timp, peste creier și alte organe mai mult sau mai puțin vitale erau doar o încercare înconștientă și stângace de re-creere a unui univers de-acum ascuns în colțurile memoriei.

N-am fost niciodată un copil care să-și forțeze creșterea. N-am probat pantofii cu toc ai mamei și nici nu i-am încercat prematur fardurile. Am adorat să fiu copil și, dacă cineva - o zână, ceva - mi-ar fi îndeplinit o dorință, cred că aș fi ales să rămân în acea vârstă a miracolelor pentru totdeauna. Mai ales că, la acea vârstă, „totdeauna” nu avea dată de expirare. 

Ghinion, n-a venit nicio zână să-mi îndeplinească dorința. Am crescut, așadar, așa cum tinde să facă orice copil când îi rămân mici rochițele, ursuleții și candoarea. Mi-a rămas, însă, ca un reflex din ce în ce mai estompat, vocația de copil. O vocație pe care mi-am jurat atunci să n-o trădez niciodată și pe care, evident, am trădat-o de nenumărate ori. 

Nu știu exact unde e granița. Nu pot să identific un moment în care am zis ”gata, nu mai sunt copil, am crescut”. Poate că a fost primul ruj cumpărat? Poate primul sărut? Sau prima falsitate, prima disimulare, primul control conștient al impulsurilor? Oricum ar fi, am crescut grăbită să văd ce-i cu viața asta și m-am trezit prinsă pe nepregătite într-un iureș pe care nimic din experiența mea de copil nu l-a anticipat și pentru care nu m-a pregătit. 

Școli, examene, emoții, iubiri, mariaje, joburi, maternitate, planificări, agende, șefi, promovări, credite, termene limită, migrene, liste ”de făcut”, obiective, sarcini, eșecuri, trădări, convenții, zâmbete din colțurile buzelor crispate, strângeri de mână corecte, nopți albe, insomnii, pastile. 

Așa, și ce s-a ales de promisiunea de a nu uita? Am trădat-o. Evident.

N-am mai ieșit în stradă în ploaia de vară să sar în bălți și să-mi intre apa până la piele.

N-am mai fost în parc la miezul nopții să mă dau în leagăn.

Nu mi-am mai cumpărat o acadea de zeci de ani de zile. Are multe calorii. 

Am uitat cum e să te cațeri în copaci în luna iunie să culegi flori de tei din care să-ți faci iarna ceai cu miere.

Mi s-ar strepezi gura dacă aș mai mușca dintr-o corcodușă verde smulsă de pe-o creangă.

Salcia bătrână din fața blocului, unde mă cocoțam cu o carte și mă ascundeam să citesc după crengile ca niște liane din junglă a fost tăiată demult și locul e acum transformat într-o parcare din beton.

Desenele animate îmi crează brusc creșteri de tensiune. N-am văzut un episod cu Chip și Dale de când i i-am prezentat fiului meu, cu ani în urmă.

Am momente când strigătele copiilor care se joacă în parc sub geamul meu mă irită. Și închid geamul termopan soundproof. De siguranță, trag și perdelele. 

N-am mai spus spontan ”te iubesc”.

Am uitat cum se joacă elastic. Și am fost campioană odată.

La ștrand, mă poziționez departe de bazinul celor mici. Strigă tare și stropesc. Se joacă cu mingea și-mi pot deranja plaja. Aleargă bezmetic lângă cearșaful meu și plâng când se rătăcesc.

Ultima oară când am mâncat orez cu lapte și scorțișoară, am pus îndulcitor în loc de zahăr. Și m-am simțit teribil de prost oricum.

Când merg cu fiu-meu la filme pentru copii, dorm. De îndată ce se termină reclamele și până mă înghiontește puștache la final să mă întrebe dacă mi-a plăcut.

Prima ninsoare mă enervează. Trebuie să scot cizmele și toate străzile vor fi pline de mocirlă.

Când merg la mare, primul impuls e să mă arunc în patul confortabil din hotel și să dorm. Nicidecum să-mi vâr picioarele în apa mării și să mă întind pe linia unde se sparg valurile.

Nu merg cu bicicleta pentru că nu sunt piste, n-am echipament, ochi de pisică și oglindă retrovizoare.

Îi citesc mecanic lui puștache seara înainte de culcare fără să știu ce spun, în timp ce în minte îmi trec lucruri importante de oameni mari.

De ani de zile n-am mai mâncat înghețată până m-a durut burta. 

Nici cireșe. 

Și nici la urechi nu mi le pun - ce inepție. 

Fiu-meu nu mă mai cheamă afară să jucăm fotbal - ”Știu că n-ai chef”.

Și nici să construim oameni de zăpadă. ”Lasă, știu că ți-e frig”.

Mă întreb: fetița aia care jura cu mâna pe inimă că n-o să uite niciodată. Că va rămâne copil. Fetița aia, ce-ar spune despre mine? M-ar plăcea? Cred că m-ar saluta politicos și-ar fugi apoi rapid în salcia aceea bătrână să se ascundă. 

N-a venit nicio zână atunci, demult, să mă lase să rămân copil. Eh... am ridicat din umeri și-am crescut, ce era să fac. Acum, de întâi iunie, îmi doresc - dacă mai am dreptul - o scară lungă care să ajungă la toate sălciile din lumea asta. 

Ce mi-a trebuit ca să fiu fericită

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit mereu oameni, lucruri și stări.  Câteodată numai oameni, câteodată numai lucruri. Dar întotdeauna mi-a trebuit o anumită stare, aia pe care, din lipsă de alte cuvinte mai adecvate, o numim ”fericire”.  Era indiciul, știi? Dacă aveam lângă mine un om sau un lucru, dar ei nu-mi induceau starea ”aia”, ceva lipsea. Adică putea foarte bine să fie confort, sau pace, sau liniște, sau satisfacție. Dar fericirea? Fericirea era furnicătura aia în vârful degetelor, în fundul stomacului sau în capul pieptului. As simple as that. Și când zic ”fericire”, mărturisesc că nu mă gândesc la aia metafizică, transcendentală, spiritualizată, aia pe care-o preaslăvesc poeții în cele mai filosofice creații ale lor și preoții la slujba de duminică. Pentru mine, fericirea are cele mai concrete moduri de manifestare pe care le poate crea viața. 

Ca să fiu fericită, mi-a trebuit, la început, căldură și dragoste. Probabil că nu-mi mai amintesc formele concrete pe care le luau atunci, demult, primele două fețe ale fericirii pe care nu mi le amintesc, ci mai degrabă le intuiesc, ca într-un vis. Cred că mi-a trebuit un pătuț de lemn din care am gonit, cu un gest de aroganță și-un proaspăt achiziționat instinct al proprietății, vechea locatară. Și sunt absolut convinsă că mi-au trebuit niște mâini să mă țină în brațe. 

Ca să fiu fericită, mi-a trebuit o rochiță roșie cu o fundiță albă aplicată.

Am primit-o și am murdărit-o în aceeași zi cu cărbune negru - era prea interesantă combinația ca să n-o încerc. În singurele mele poze color din acea perioadă antediluviană apar - în toate patru - cu rochița care mă făcea fericită. Și cu câțiva oameni și păpuși în jur, pentru completarea tabloului.

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit mai târziu patine. Patine albe, patine cu care alunecam nu pe gheața patinoarului - ce patinoar? ci pe gheața care învelea toate iernile acelor vremuri. După ce le-am primit, am pus stăpânire pe izvorul din apropiere, revărsat și înghețat în niște dantele de gheață care l-au precedat în mintea mea de atunci pe Andersen.

Dantele care cuprindeau nu doar izvorul și imediata lui apropiere, ci împânzeau dealul de lângă, trotuarele și treptele care duceau la el. Zăpezile de altădată sunt asortate cu ghețuri care nu se topesc până-n mai și cu o pereche de patine albe. 

Ca să fiu fericită, mi-a trebuit apoi o bicicletă Pegas Robusta, ultima generație, alb cu roșu, pe care am găsit-o-ntr-un balcon la sfârșitul unui an școlar și-am exploatat-o metodic, cu rândul, până ce și-a dat obștescul sfârșit pentru a face loc altor fericiri.

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit prietene noi, întâlnite în fața blocului, complicități, secrete și povești împărțite în aceeași bancă, bilețele ascunse-n scorburi de copaci. Prietene care-au rămas până-n ziua de azi.

Ca să fiu fericită mi-au trebuit confirmări, succese, note, premii, reușite. Liste cu rezultate. Începuturi, responsabilități, soluții. Eforturi terminate cu zâmbete, dar și lacrimi, uneori. 

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit pe urmă orașe noi, colege noi, materii noi și trăiri noi.

Mi-au trebuit drumuri pe Cetățuie la miezul nopții, mi-au trebuit castanii înfloriți în Parcul Mare, o stradă Piezisă care-a văzut multe la viața ei, examene la literatura franceză (nu, nu am greșit), banchete la care nu am fost, excursii la mare, iubiri de vulnerabilitatea pufului de păpădie, iubiri care trăiesc cât un fluture. 

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit iubiri imposibile, scrisori, dedicații și minciuni ageabile, coincidențe fatidice, versuri scrise pe pereți de cămin, nopți nedormite, pulsuri crescute, the whole catastrophe. 

Ca să fiu fericită, am avut nevoie de multe romburi, multe buchete de liliac furate din grădini, zeci de scrisori, patru (cred) inele de logodnă, o verigă simplă din aur și o rochie de mireasă cumpărată de la raionul de copii de la Macy's.

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit cărți. Cărți pe care le-am citit uitând să mai respir, închisă între patru pereți și două coperți întărite, cărți pe care le-am iubit așa cum iubești un amant, cărți care păreau să știe despre mine mai mult decât oameni în carne și oase. Cărți prețioase cărora le răsfoiam paginile așa cum aș fi mângâiat fruntea unui copil.

Ca să fiu fericită am avut nevoie de bilete de călătorie scrise în diverse limbi, mi-a trebuit să mă cațăr pe Empire State Building, să mă rătăcesc în Cartierul Roșu din Amsterdam, să mă sărut în Turnul Eiffel, să mă scufund în apele turcoaz ale Mării Egee și să mă lipesc incredulă de zidurile Sagradei Familia. 

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit copii mari pe care să-i veghez să nu cadă, copii de (aproape) o vârstă cu mine, copii pe care i-am iubit infinit mai mult decât prevedea fișa postului și împreună cu care am făcut baie în fântâna arteziană din centrul orașului (asta ca să ne păstrăm în zona lucrurilor mărturisibile). 

Ca să fiu fericită, mi-a trebuit pe urmă mai mult, așa că am primit un test cu două linii. Și-un copil cu ochi de uimire neagră, un copil poznaș cu ciufu-n vânt, un copil care mi-a vindecat viața de frici și mi-a umplut-o de albastru.

Ca să fiu fericită, am revenit pe urmă la lucrurile mici. Mi-a trebuit o cafea aromată savurată cu o prietenă pe-o terasă alb-albastră, duminica dimineața. Mi-a trebuit o seară cu lumânări, un pahar de vin și-un film bun descărcat de pe net. Mi-a trebuit un parfum pe care să scrie numele meu și care să se lipească de mine ca o a doua piele. Mi-au trebuit cine ”fine dining” gătite de mine. Mi-a trebuit cremeșul mamei de sărbătoare. 

Ca să fiu fericită, am avut nevoie de o casă care să respire odată cu mine. O casă în care să am locul meu cald, în vârful patului din dormitor sau în fotoliul-balansoar din bucătărie. O casă decorată cu tablouri cumpărate în luna de miere de pe malurile Senei, cu lumânări albe și fotografii de familie. 

Mi-am bifat fericirile, aș spune. N-aș vrea și n-aș putea să fac un clasament. Însă acum, pe măsură ce - se spune - lucrurile esențiale s-au petrecut deja, tind ca, într-un instinct de cocon ce caută un fel de fericire atemporală, sau poate că se caută doar pe sine, să revin la prima mea definiție a fericirii. 

Fericirea e căldură și dragoste. Și niște mâini care să te țină în brațe. 

Ochelari, stereotipuri și cofeină

Fiecare profesie are stereotipurile proprii, nu-i așa?

Avocații sunt înalți, îmbrăcați în costume Armani și lasă în urmă o dâră de parfum de calitate.

Sudorii au salopete albastre, perciuni transpirați și mâini cu bătături.

Actorii sunt cu capu'n nori și poartă la gât o veșnică eșarfă fâlfâind în vânt.

Și noi? Profesoarele? Păi conform stereotipurilor aferente, profesoarele ar trebui să aibă neapărat ochelari, un deux-piece anost ce provoca furori la ceaiurile dansante ale bunicii, privire severă și constipație cronică, motiv pentru care se plimbă pe coridoarele lungi cu hârtii sub braț și cu o ceașcă cu ceai aburind în cealaltă mână.

Să vedem. 

Am bifat ochelarii recent, după ce multă vreme m-am ferit de ei precum vampirii de usturoi. Cred că, mai degrabă decât cu profesia, i-am asociat cu ramoleala și blegeala adusă de decrepitudine. Când, însă, am început să mijesc ochii ca un liliac chior încercând fără succes să bat până în fundul clasei, unde se ascund timizii și pasionații de jocuri pe telefon, i-am scos (ochelarii) la purtare. Ochelari - checked. 

Deux piece? Rar, extrem de rar. Se mai întâmplă uneori, atunci când e un eveniment ieșit din comun sau mai ales atunci când toți pantalonii mei obișnuiți sunt la spălat. Sau când trebuie să confirm, totuși, așteptările stereotipice atașate situațiilor protocolare. Momentul preferat al zilei, după o astfel de întâmplare? Când ajung acasă, ies din pantofii cu toc (yeeeeey) și din cămașa de forță sacou-fustă-ciorapi ca dintr-o piele de șarpe luată de împrumut. 

Ceai? Dacă mă vezi vreodată bând ceai, sunt două explicații posibile:

1. Beau ceai verde cu eforturi eroice, pentru că așa cere dieta.

2. Sunt bolnavă rău, boală de-aia cu friguri și dureri la lingurică.

Nu beau ceai. Motivul pentru care identitatea mea digitală este ”tea-cher” nu are de-a face cu nicio imposibilă pasiune pentru băutură. De altfel, unul dintre momentele sociale cele mai penibile cu care m-am confruntat a avut loc în casa unui bonom și tradițional profesor britanic care m-a servit - evident - cu ceai negru în care a aruncat, înainte ca eu să pot schița un gest de refuz, o doză generoasă de lapte. Brrrrr... Tea-cher vine de aici, pentru că iubesc poezia asta și mi se pare (stereotipic) sugestivă și naiv-emoționantă.

Eu beau cafea. Mereu. De nenumărate ori pe zi și în multiple combinații.

Cu lapte, cu zahăr, cu îndulcitor (în perioadele când beau și ceai verde, ghici de ce), lungă, tare ca o esență de trinitrotoluen, cu frișcă, cu scorțișoară. Sigur, am preferințe, dar nu le discut aici. Când nu mi le pot îndeplini, orice cafea e bună. De aia-mi sticlesc ochii și-mi zvâcnesc uneori mâinile când intru la voi în clasă. Jur. De la cafea.

Partea bună în adicția asta a mea de cofeină este că m-a scăpat de celălalt stereotip pe care l-am menționat, ăla cu constipația cronică. Serios acum...

Lecția de sâmbătă

Dragilor,

În lecția de astăzi vreau să vă comunic că și profele e oameni, chiar dacă nu vă vine să credeți. Profii nu dorm în formol pe raftul din laboratorul de chimie, de unde dimineața se târăsc înapoi la catedră pentru a născoci noi și mereu perfecționate metode de tortură.

În virtutea acestui fapt, aș dori să vă aduc la cunoștință, respectiv să vă solicit, pentru fixarea (sau achiziția?) informațiilor, următoarele chestiuni:

- Nu sunt inamicul tău. Nu sunt aici ca să-ți fac ție viața amară, chiar dacă (mai ales în perioada examenelor) ai putea avea această senzație. Nu ridica bariere: eu nu o fac. Scopul pentru care ne întâlnim este acela de a crește împreună. Cu accent pe ”împreună”. Nu-mi pierde timpul, așadar, și nu ți-l pierde în primul rând ție. Patru ani zboară repede, mai ales când ai doar douăzeci, toate drumurile în față și senzația că mereu va fi la fel. Profită de locul în care ești și de timpul pe care îl ai.

- Dacă mă întrebi cine e inamicul, dacă există unul, atunci, ți-aș răspunde că e lipsa de implicare, autosuficiența, blazarea, inactivitatea, șabloanele, prejudecățile, influențele proaste, lipsa motivației personale. Cât despre prieteni? Curiozitatea, energia, spiritul critic, participarea, pozitivismul, încăpățânarea. Da, încăpățânarea e o calitate, dacă știi s-o folosești.

- Vorbește cu mine. Nu fi doar învățăcel; mă vei sili să-ți fiu doar profă. Vreau să știu de ce ești aici, ce aștepți de la mine, ce te face să te deschizi, ce te frustrează, ce-ți face să-ți sclipească ochii (și nu mă refer la sortimente de bere) și ce te plictisește de moarte. Comunică, e cea mai bună cale de a învăța. Odată, o să-ți povestesc mai pe larg cum văd eu rolul școlii și pe al tău acolo.

- Nu, nu sunt profă nici pentru bani (really?? :) și nici pentru așa-zisul ”program lejer” (really???? reloaded). Am devenit profă dintr-o întâmplare, demult, una dintre cele câteva întâmplări fericite care mi-au dat direcție. Sunt profă acum pentru că e rolul care mi se potrivește, fără de care n-aș mai ști cine sunt cu adevărat, pentru că aici, cu tine, mă regăsesc și aici mă umplu de sens. Într-o explicație mai prozaică, e relativ greu să te mai faci notar public / medic chirurg / arhitect la 40 de ani.

- Sunt cuvinte pe care nu le știu. Da, pur și simplu. Dar serios acum, tu știi toate cuvintele din limba ta? Știi, de exemplu, ce înseamnă pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză?  Atunci îmi dai voie, te rog, să-l caut în dicționar și să-ți spun pe urmă fără să dai ochii peste cap? Mulțumesc frumos. Pun pariu că-i la fel, doar cu ”osis” la sfârșit, dar vreau să verific.

- Nu lucrez patru ore pe zi, conform unei răspândite credințe populare. Crede-mă, nu o fac. Uneori lucrez două :) Dar, în compensație, ar trebui să știi, de asemenea, că am nenumărate zile (și nopți) în care muncesc zece. Că weekendurile îmi sunt ocupate cu chestii la care n-ai vrea să te gândești. Că în lungile vacanțe mari și așa-zis libere scriu lucrări, cursuri, proiecte, teste și multe alte lucruri adiacente. Poate o să-ți povestesc odată.

- Câteodată, în timp ce-ți vorbesc, mă gândesc la ce va trebui să gătesc după-amiază. Dacă ar fi să auzi stereo, atât vorbele ce-mi ies din gură cât și cele care-mi umblă prin cap, ar ieși un combo de toată frumusețea, ceva de genul ”Passive voice is used when the focus is on sper să mai am cartofi în cămară.  It is not important cum naiba se face musacaua who or what is performing the action să nu uit să cumpăr smântână”. Asta-mi iese acum, după mulți ani. Again, poate-ți povestesc odată cum era la început, când mă durea-n cot de  toate musacalele din lume în comparație cu marea provocare de a preda diateza pasivă.

- Uneori se întâmplă să nu am chef de ore. Ups. Am zis-o. De cele mai multe ori însă, indiferent dacă m-ar strânge pantoful în ziua respectivă, m-aș fi trezit cu fața la cearșaf sau aș avea o astenie de primăvară, în momentul în care intru la voi, parcă mi-ar arunca cineva o găleată cu adrenalină în față. Și mă trezesc instantaneu după care totul e bine. Dar, pentru că și profele e oameni, mărturisesc că în anumite zile în care se suspendă - din diferite motive - o oră de curs, îmi compun o față de poker cu care te anunț că hm, nu-i bine deloc, aveam ceva esențial de discutat, după care intru în birou și dansez dansul bucuriei.

- ”Dr” ăla din fața numelui nu-i numele de dinaintea căsătoriei. Nici să dau injecții nu știu, iar tratamente nu pot prescrie. ”Dr.” vine de la ”dragoste”. Iaca, am zis-o.

Și profele e oameni

Să mă identific cu ceva sau cineva a fost, de când mă știu, un proces anevoios. Mă obișnuiesc greu, mă acomodez eventual - dar nu sigur - și îmi asum locuri, stări, fapte și oameni cam cu frecvența cu care-mi schimb culoarea părului. Adică foarte rar. 

Printre statuturile care, în timp, s-au lipit de mine ca niște piei de șarpe recondiționate periodic au fost, într-o ordine absolut întâmplătoare:

• Mamă. Clar, mamă. Maternitatea m-a lovit în moalele capului, indiferent de cât aș fi putut citi pentru a mă pregăti, vezi doamne, pentru ea. M-a lovit de-am amețit de-atâta iubire, amețeală de care sufăr și azi și-o voi face, probabil, și la vârsta senectuții când nu voi mai identifica exact cauza. Maternitatea e singura amețeală care nu-mi va trece niciodată. Dacă toate celelalte amețeli din viața mea își vor găsi antidotul, iubirea pentru puștache îmi va provoca un permanent vertij.
• Blondă. Cu excepția rarissimelor cazuri (vezi două rânduri mai sus) când fac experiențe extreme în culori brunete, șatene sau roșcate, sunt blondă. Și nu mi-e frică să o arăt. 
• Om de nădejde al societății. Plătesc (multiple) impozite, nu sunt restantă la întreținere, strîng resturile rămase după un picnic, nu ascult muzică în orele de liniște, nu depășesc viteza legală și sunt, în general, un element pozitiv. Trăiască clasa de mijloc și-ale ei clișee. 
• Femeie. Femeie până-n ultima moleculă de ADN, femeie venită de pe Venus, orice-ar însemna asta în șabloanele contemporane. Femeie cu veleități cameleonice, cu secrete și exhibiții, cu rujuri și sutiene colorate, cu sensibilități ciclice, cu sindrom premenstrual, cu sensibilitate, cu duritate. Cu gheață. Dar și cu topiri primăvăratice.
• Profesoară. 
• Profesoară.
• Profesoară.

Au trecut 20 (douăzeci) de ani în care aș  fi avut timp să mă acomodez cu statutul, să mi-l asum, să-l tratez în consecință. Însă, în continuare, când cineva mă apelează cu ”doamna profesoară”, îmi reprim un instinct rudimentar și tocit care mă determină încă să mă uit în spate, peste umărul drept, să văd cine este chemat.

După douăzeci de ani, încă tot nu mi-e clar unde e catedra și unde încep băncile. Încă tot nu m-am lămurit cine pe cine învață.

După douăzeci de ani, încă n-am reușit să intru pentru prima oară în sala cu boboci și să nu am emoții.

Încă tot am un impuls să fug în spate și să mă așez în ultima bancă.

Încă tot simt fiorul pe care ți-l dă tabu-ul de a scrie ceva într-un catalog.

Sau de a semna o diplomă.

Așa că nu știu dacă a fi profă este pentru mine un statut complet asumat, sau mai degrabă o întâmplare care m-a prins involuntar în mijlocul unui sistem labirintic și plin de minotauri. Sau poate că este o greșeală, așa cum simțeam în primele zile în care am semnat condica. Sau poate că este o vocație. Sau toate cele de mai sus, ca în exercițiile de tip multiple choice. 

Simt însă să scriu, pentru că oratoria nu a fost niciodată o armă de-a mea, iar cutia asta e un cadru bun. Simt să scriu despre cum e să fii profă - și despre alți gagavaiți, desigur - și să nu te simți una, sau cel puțin nu în accepțiunea clasică a termenului.

”Arăți exact ca o profă”, mi-a zis cu tentă apreciativă o colegă zilele trecute , văzându-mă cu ochelari nou-puși pe nas, taior negru și păr proaspăt tăiat radical la linia urechilor. M-a lovit drept în inimă. Mâine îmi voi ciufuli părul și voi scoate din fundul dulapului pantalonii de piele.

În esență, de asta scriu. Pentru că nu vreau să fiu o profă, vreau să fiu cea care face ceaiul. 

Vreau să mă uit mereu în urmă când cineva mă interpelează cu ”doamnă profesoară”. Vreau să transform clasa într-un lan de secară și eu să stau în ultima bancă și să mă uit mereu la copiii ăștia mari și, atât cât pot, să-i păzesc să nu cadă.

Și mai vreau să scriu pentru că am fost și eu acolo, în bancă, și-mi amintesc emoțiile dinaintea examenelor și fețele grave ale propriilor mei profesori, și coșmarurile cumplite că nu voi ști lecția și toate astea care cred că sunt la fel acum. Frica de a te adresa profului, teroarea prezentărilor în fața comisiilor. Durerile de burtă dinaintea testelor. Sentimentul că ești mic, mic, și nu știi nimic, iar omul ăla de la catedră e un zeu bun sau rău care-ți va decide soarta. 

Înaintea oricărui examen oral, așteptarea înfrigurată din fața sălii era condimentată de eternul sfat pentru calmarea emoțiilor: ”Imaginează-ți-i pe profii ăștia în altă ipostază. Imaginează-ți că sunt la ei în bucătărie (cu varianta extremă ”la ei în toaletă”). Funny, nu? Și profii sunt oameni”. 

Și profele sunt oameni, așadar. Iar bucătăria mea e o cutie cu gagavaiți.

Cutia cu gagavaiți

Am năpârlit de vechea blană și mi-a crescut puf nou pe pixeli. Și-un nume nou mi-a crescut, fără să-l caut prea mult.
Dacă nu știi ce sunt gagavaiții, trebuie să-ți spun o poveste veche de vreo douăzeci de ani, când o fetiță mică inventa cuvinte. Nu știu la ce se gândea ea când îi modela după bunul ei plac, îi mângâia înainte de somn, se juca cu ei de-a v-ați ascunselea sau îi certa când făceau boacăne. Nu știu ce formă luau în mintea ei - și forma putea fi oricare, de la cea a unei stele de mare până la cea a unei acadele pe băț sau a unui vălătuc de vată de zahăr.
Știu însă la ce mă gândeam eu când o vedeam pe ea înfiorându-se de emoția descoperirii gagavaiților de după dulap sau în întunericul de sub pat.
Gagavaiții sunt plăsmuirile pe care le-am cunoscut odată cu toții și pe care, cu vârsta, am ales să le ignorăm. Sunt prietenii imaginari cu care ne jucam într-o altă lume și pe care i-am omorât atunci când vârsta nu ne mai permitea să ne hrănim fanteziile. Sunt magia credințelor naive în, of Doamne, zâne și spiriduși. Sunt poveștile cu final vesel sau trist.
Sunt, în același timp, monștrii de sub pat, de sub casă și mai ales de sub cortex.  Sunt declarațiile spontane de dragoste, sunt primul sărut, sunt plimbări în ploi torențiale, sunt băi în mare noaptea. Și petrecerile surpriză, și îndrăgostirile la prima vedere, și licuricii, și prima zăpadă, și omul din Lună - tot gagavaiți sunt și ei.
Gagavaiții sunt, în aceeași măsură, scheletele pe care le ținem bine ascunse în dulapuri prăfuite și încuiate cu cheia. Sunt dinozaurii dispăruți din cauza cataclismului planetar de a fi crescut.
 Sunt cârligele căpitanului Hook, bântuite de orologii care ticăie. Sunt dramele de care nimeni dintre noi nu este scutit în continua creștere prin care trecem. Sunt spaimele noastre de toate felurile, de la gândacii de bucătărie până la cele mai adânci, cele-al-căror-nume-nu-va-fi-rostit.
Gagavaiții sunt spițele de la umbrela magică a lui Mary Poppins, indiferent dacă o deschidem pentru a zbura deasupra Aleii Cireșilor într-o zi de aprilie sau pentru a o răsuci masochist în răni deschise.
Gagavaiții sunt toate emoțiile noastre nespuse, adunate maniac în cutia formată din sinapsele creierului nostru. Emoții îngropate la infinit, neeliberate, necomunicate, negate din prea mult trac, prea multă prețiozitate și prea multe probleme nerezolvate la timp. Emoții care răzbat uneori, noaptea, în vis sau poate într-un coșmar, ca o nostalgie insuportabil de trăit pe viu, ca o durere ascuțită, ca o fulguire a unui univers pierdut. Și te trezești brusc și buimac, te așezi pe marginea patului așteptând ca toți gagavaiții să năvălească trop-trop năvalnic la loc în cutia peste care să pui grijuliu capacul. Pentru că altfel n-ai putea suporta. Pentru că altfel n-ai ști cum să le faci față.
Cea mai scurtă poveste din lume sună așa:
”Când se trezi, dinozaurul era încă acolo” (Augusto Monterrosso).
Dinozaurul este un gagavaiț. Și vreau să-l scot la lumină din fiecare cutie, din fiecare noapte, din fiecare coșmar și din fiecare vis frumos.