Ochelari, stereotipuri și cofeină

Fiecare profesie are stereotipurile proprii, nu-i așa?

Avocații sunt înalți, îmbrăcați în costume Armani și lasă în urmă o dâră de parfum de calitate.

Sudorii au salopete albastre, perciuni transpirați și mâini cu bătături.

Actorii sunt cu capu'n nori și poartă la gât o veșnică eșarfă fâlfâind în vânt.

Și noi? Profesoarele? Păi conform stereotipurilor aferente, profesoarele ar trebui să aibă neapărat ochelari, un deux-piece anost ce provoca furori la ceaiurile dansante ale bunicii, privire severă și constipație cronică, motiv pentru care se plimbă pe coridoarele lungi cu hârtii sub braț și cu o ceașcă cu ceai aburind în cealaltă mână.

Să vedem. 

Am bifat ochelarii recent, după ce multă vreme m-am ferit de ei precum vampirii de usturoi. Cred că, mai degrabă decât cu profesia, i-am asociat cu ramoleala și blegeala adusă de decrepitudine. Când, însă, am început să mijesc ochii ca un liliac chior încercând fără succes să bat până în fundul clasei, unde se ascund timizii și pasionații de jocuri pe telefon, i-am scos (ochelarii) la purtare. Ochelari - checked. 

Deux piece? Rar, extrem de rar. Se mai întâmplă uneori, atunci când e un eveniment ieșit din comun sau mai ales atunci când toți pantalonii mei obișnuiți sunt la spălat. Sau când trebuie să confirm, totuși, așteptările stereotipice atașate situațiilor protocolare. Momentul preferat al zilei, după o astfel de întâmplare? Când ajung acasă, ies din pantofii cu toc (yeeeeey) și din cămașa de forță sacou-fustă-ciorapi ca dintr-o piele de șarpe luată de împrumut. 

Ceai? Dacă mă vezi vreodată bând ceai, sunt două explicații posibile:

1. Beau ceai verde cu eforturi eroice, pentru că așa cere dieta.

2. Sunt bolnavă rău, boală de-aia cu friguri și dureri la lingurică.

Nu beau ceai. Motivul pentru care identitatea mea digitală este ”tea-cher” nu are de-a face cu nicio imposibilă pasiune pentru băutură. De altfel, unul dintre momentele sociale cele mai penibile cu care m-am confruntat a avut loc în casa unui bonom și tradițional profesor britanic care m-a servit - evident - cu ceai negru în care a aruncat, înainte ca eu să pot schița un gest de refuz, o doză generoasă de lapte. Brrrrr... Tea-cher vine de aici, pentru că iubesc poezia asta și mi se pare (stereotipic) sugestivă și naiv-emoționantă.

Eu beau cafea. Mereu. De nenumărate ori pe zi și în multiple combinații.

Cu lapte, cu zahăr, cu îndulcitor (în perioadele când beau și ceai verde, ghici de ce), lungă, tare ca o esență de trinitrotoluen, cu frișcă, cu scorțișoară. Sigur, am preferințe, dar nu le discut aici. Când nu mi le pot îndeplini, orice cafea e bună. De aia-mi sticlesc ochii și-mi zvâcnesc uneori mâinile când intru la voi în clasă. Jur. De la cafea.

Partea bună în adicția asta a mea de cofeină este că m-a scăpat de celălalt stereotip pe care l-am menționat, ăla cu constipația cronică. Serios acum...