miercuri, 31 decembrie 2008

Despre povestea lui D.

Nu pot să înţeleg de ce îmi este aşa de greu să scriu despre D. De fapt scopul nedeclarat al prezenţei mele aici era ăsta. Să pot să îi (sau ÎMI, încă nu m-am lămurit) ofer o dovadă a schimbării pe care a adus-o cu el. Şi zău ca nu pot să gasesc cuvintele pentru asta.
Las vremea să treacă, complice, în ideea că totul e subînţeles, natural, şi se desfăşoară de la sine, şi că nu este nevoie să mai şi scriu despre asta.

Dar poate ca este nevoie, aşa cum orice poveste îşi pierde orice sens dacă nu o fixezi în cuvinte, sau în imagini, sau în urme pe hârtie. Iar provocarea din faţa tastaturii e, cred, cea mai mare de până acum: să (îmi - îi)arăt că povestea asta există, şi, în irealitatea ei, e adevărată, autentică şi schimbătoare de vieţi.

D. a intrat în vieţile pe care urma să le schimbe atât de profund. Cred că, pentru cineva care nu are chef, timp sau disponibilitate să citească despre sentimentalismele (până la urmă...) unei mame despre fiul ei, cuvântul acesta este definitoriu şi suficient. Şi din acelaşi motiv, de dragul poveştii şi al magiei, nu voi scrie aici niciodată despre naştere. Asta e aşa... o chestiune iritantă, trivială şi necesară care acompaniază - inerent - începutul.

Intrarea lui D., şi începutul lumii, se suprapun in memoria mea afectivă culorii negre şi uimirii. Şi e pentru prima oară când negrul - ciudat! - e pozitiv, e sclipire, e gheaţă, e puritatea în definiţia ei absolută.
Zic medicii că, la naştere (brrr... urât cuvânt!!!), copilaşii au o culoare a ochilor care dispare după doar câteva minute. Eu pot zice ca ei... că se acomodează retina cu lumina naturală... blabla, sau pot spune cum cred eu... Că încă reflectă privirea lui Dumnezeu care îi trimite pe Pământ. Ce privilegiu unic, nu? L-am privit pe Dumnezeu în ochi...

Intrarea lui D., şi începutul poveştii, e începutul unui proces de conştientizare pe care îl ţin pentru mine de teama de a nu-mi vedea facultăţile mentale puse sub semnul întrebării. Iar faptul că scriu aici înseamnă că am ajuns, în fine, la momentul când catalogările de orice tip mă lasă rece. Mai concret, D. şi-a însuşit caracteristicile poveştii şi a devenit (de fapt a fost întotdeauna) magie. Ireal.
Mi-a fost mereu greu să cred că există. Părinţii ştiu, în primele nopţi, momentele când stai lângă pătuţ, te uiţi la ghemotocul de fericire care doarme acolo ghemuit şi ţi-e greu să conştientizezi faptul că e acolo, că e al tău, că există.

Eu mai am des asemenea momente cînd realitatea devine relativă, ca un joc pe care-l inventează D. după bunul său plac. Deseori mă trezesc uimită, înfiorată, incredulă. Deseori îl văd pe D. ca pe o fiinţă eterică, venită doar în gândul meu, ca răspuns la propriile mele dorinţe, prea inocent să fie o parte a lumii şi prea curat ca să se confunde cu ea.

Mă surprind pe mine uimită de câte un eveniment puştesc atât de banal cum ar fi un colţ de dinţişor sau o zgârietură pe picioruş. Firicelul de sânge care curge e ceva la care nu mă aştept, aşa cum nu mă aştept, de exemplu, ca îngerilor să le iasă caninii sau să se le apară vânătăi pe gambe. Îmi ascund reacţia de uimire şi învăţ că uneori aripile îngerului sau tatuajele piraţilor sunt menite să ascundă un plasture.

Nu ştiu... poate că şi meseria de părinte e una la care contează vechimea şi experienţa, ca şi în sectorul bugetar. Poate că, în timp, voi învăţa să fac diferenţa, poate poveştile se vor întrepătrunde firesc cu realitatea. Poate voi reuşi să oblojesc rana făcută de căzătura cu bicicleta cu muuultă îndemânare, mângâind în acelaşi timp aripioarele tremurânde. Dar deocamdată, e timpul poveştii, al uimirii aduse de ea. Deocamdată D. rămâne mesagerul basmelor în viaţa noastră, care ar fi goală, lipsită de orice noimă, tristă şi însingurată fără poveştile lui.

Şi hai să spun un secret: medicii, cu toată ştiinţa lor, sunt nişte bieţi ignoranţi. Nu durează doar câteva minute. Dimineaţa devreme, dacă privesc cu atenţie, Dumnezeu e încă acolo câteva clipe, în ochii lui, ca la început. Cum aş putea atunci să nu cred în poveşti?!

Turcoaz

Cum o să scriu despre asta?  Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, ...