”Dovedește
că nu ești un robot”.
Prima mea
reacție a fost un hohot de râs. Hă, hă, auzi, că nu-s robot... Pe urmă m-a
lovit paradoxul situației și m-am (semi)enervat: I, robot? Păi tu știi cine
sunt eu? Eu, the mastermind, eu, creatorul universului tău, eu, singurul motiv
pentru care tu (blogule care ești) exiști? TU îmi ceri mie asta? What about
you, stupid machine?
No bun.
Acestea fiind zise, după ce am încetat să-mi încordez virtual mușchii, am stat
să cuget la substratul filosofic al cerinței absurde a blogului meu. Și m-a lovit
un gând, un gând care, de când am avut experiența asta, se tot insinuează
perfid în mintea mea: dar dacă are dreptate? Dar dacă nu pot dovedi? Dar dacă
SUNT? Și așa, în cele mai banale – sau nu – momente ale zilei, cum ar fi de
pildă sub duș, sau când fac dimineața cafea, cu ochii lipiți în fața
aragazului, sau când verific statusuri pe Facebook, sau când zâmbesc forțat,
îmi revine obsesiv, incontrolabil, solicitarea asta: ”Dovedește că nu ești un
robot”.
Am avut
timp, de atunci, să fac și puțină analiză pe text. Și m-a frapat la un moment
dat, la a „n”- a citire, logica asta de programare care nu îmi cere să dovedesc
ce sunt, ci ce NU sunt, ca o condamnare precedând orice judecată și posibilă
achitare, în contradicție cu clasicul ”innocent until proven guilty”. Mergând
și mai departe cu interpretările, lăsând mult în urmă amărâta de amenințare de
spam pe care blogul meu dorea să o prevină, am ajuns la o imagine din asta
postmodernă a unei clase de mijloc robotizate, cu creierele spălate de un Big
Brother adunător de taxe, cu viețile programate de la început și până la
sfârșit, cu fiecare etapă identificată, bifată, clasată... Era și o caricatură
pe temă. O mulțime cu cranii în loc de capete era adusă într-o transă colectivă
de către un vorbitor nevăzut: ”Get a job. Go to work. Get married. Have children.
Follow fashion. Act normal. Walk on the pavement. Watch TV. Obey the law. Save
for your old age. Now repeat after me: ”I AM FREE”.
Pfuai,
mi-am zis. Nu pot dovedi nimic, blogule. Am un loc de muncă, bun-rău, îl am.
Măritată sunt, copil am. Merg pe trotuar că am o mare frică de mașini, mă uit
la Dr. House în fiecare seară și, cu excepția cazurilor când nu găsesc loc de parcare,
respect legea. Asigurare de viață cu acumulare de capital pentru bătrânețe am
avut, nu mai am, a fost primul lucru la care am renunțat când a venit criza. Robot
scrie pe mine. Mă mai scapă faza cu moda – nu voi purta niciodată, dar niciodată
Uggs, oricît ar fi de la modă, iar (puținii) oameni care chiar mă cunosc m-ar
scăpa și cu partea cu comportatul normal. Făcând un bilanț rapid, scorul e 7 la
2. 70% robot, 20 la sută liberă. 10% în deliberări. Nasol.
Când am constatat
că sunt pe cale să intru într-o semi-depresie, să scot toate distopiile de pe
rafturi pentru documentare și să fac abdomene cu mișcări sacadate specifice, am
hotărât să pun punct. Uite ce e. Eu ador să stau în ploaie torențială. Nici un
robot sănătos la circuite n-ar face asta, pentru că ar rugini cât ai spune
”comandă numerică”. Da, merg la serviciu, dar o fac pentru a putea să încalc
legea cu ”act normal” în afara orelor de program. Și mda... trebuie să
recunosc, s-ar putea spune și așa, copilul mă transformă într-un fel de robot,
dar niciodată un robot n-a simțit mai mult și mai adevărat. M-aș mai mărita
încă o dată, în aceleași condiții (ok, recunosc, aș schimba fotograful). N-o să
economisesc pentru bătrânețe, că încă e criză, dar sper să câștig la loto. Dar
la Dr. House tot mă uit, că în seara asta îi revine durerea de picior și presimt
un cinism reînnoit. Uite, îmi promit în schimb să cobor mai des de pe trotuar
și, în caz de forță majoră, cred că aș putea rezolva o întoarcere pe linia
continuă.
Cu satisfacție, deschid pagina blogului meu
și mesajul zeflemitor apare din nou: ”Dovedește că nu ești un robot”.
”Ia d-aici”,
îi spun cu voce tare. ”XTR32f”.
I’m
free.
