Lecția de sâmbătă

Dragilor,

În lecția de astăzi vreau să vă comunic că și profele e oameni, chiar dacă nu vă vine să credeți. Profii nu dorm în formol pe raftul din laboratorul de chimie, de unde dimineața se târăsc înapoi la catedră pentru a născoci noi și mereu perfecționate metode de tortură.

În virtutea acestui fapt, aș dori să vă aduc la cunoștință, respectiv să vă solicit, pentru fixarea (sau achiziția?) informațiilor, următoarele chestiuni:

- Nu sunt inamicul tău. Nu sunt aici ca să-ți fac ție viața amară, chiar dacă (mai ales în perioada examenelor) ai putea avea această senzație. Nu ridica bariere: eu nu o fac. Scopul pentru care ne întâlnim este acela de a crește împreună. Cu accent pe ”împreună”. Nu-mi pierde timpul, așadar, și nu ți-l pierde în primul rând ție. Patru ani zboară repede, mai ales când ai doar douăzeci, toate drumurile în față și senzația că mereu va fi la fel. Profită de locul în care ești și de timpul pe care îl ai.

- Dacă mă întrebi cine e inamicul, dacă există unul, atunci, ți-aș răspunde că e lipsa de implicare, autosuficiența, blazarea, inactivitatea, șabloanele, prejudecățile, influențele proaste, lipsa motivației personale. Cât despre prieteni? Curiozitatea, energia, spiritul critic, participarea, pozitivismul, încăpățânarea. Da, încăpățânarea e o calitate, dacă știi s-o folosești.

- Vorbește cu mine. Nu fi doar învățăcel; mă vei sili să-ți fiu doar profă. Vreau să știu de ce ești aici, ce aștepți de la mine, ce te face să te deschizi, ce te frustrează, ce-ți face să-ți sclipească ochii (și nu mă refer la sortimente de bere) și ce te plictisește de moarte. Comunică, e cea mai bună cale de a învăța. Odată, o să-ți povestesc mai pe larg cum văd eu rolul școlii și pe al tău acolo.

- Nu, nu sunt profă nici pentru bani (really?? :) și nici pentru așa-zisul ”program lejer” (really???? reloaded). Am devenit profă dintr-o întâmplare, demult, una dintre cele câteva întâmplări fericite care mi-au dat direcție. Sunt profă acum pentru că e rolul care mi se potrivește, fără de care n-aș mai ști cine sunt cu adevărat, pentru că aici, cu tine, mă regăsesc și aici mă umplu de sens. Într-o explicație mai prozaică, e relativ greu să te mai faci notar public / medic chirurg / arhitect la 40 de ani.

- Sunt cuvinte pe care nu le știu. Da, pur și simplu. Dar serios acum, tu știi toate cuvintele din limba ta? Știi, de exemplu, ce înseamnă pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză?  Atunci îmi dai voie, te rog, să-l caut în dicționar și să-ți spun pe urmă fără să dai ochii peste cap? Mulțumesc frumos. Pun pariu că-i la fel, doar cu ”osis” la sfârșit, dar vreau să verific.

- Nu lucrez patru ore pe zi, conform unei răspândite credințe populare. Crede-mă, nu o fac. Uneori lucrez două :) Dar, în compensație, ar trebui să știi, de asemenea, că am nenumărate zile (și nopți) în care muncesc zece. Că weekendurile îmi sunt ocupate cu chestii la care n-ai vrea să te gândești. Că în lungile vacanțe mari și așa-zis libere scriu lucrări, cursuri, proiecte, teste și multe alte lucruri adiacente. Poate o să-ți povestesc odată.

- Câteodată, în timp ce-ți vorbesc, mă gândesc la ce va trebui să gătesc după-amiază. Dacă ar fi să auzi stereo, atât vorbele ce-mi ies din gură cât și cele care-mi umblă prin cap, ar ieși un combo de toată frumusețea, ceva de genul ”Passive voice is used when the focus is on sper să mai am cartofi în cămară.  It is not important cum naiba se face musacaua who or what is performing the action să nu uit să cumpăr smântână”. Asta-mi iese acum, după mulți ani. Again, poate-ți povestesc odată cum era la început, când mă durea-n cot de  toate musacalele din lume în comparație cu marea provocare de a preda diateza pasivă.

- Uneori se întâmplă să nu am chef de ore. Ups. Am zis-o. De cele mai multe ori însă, indiferent dacă m-ar strânge pantoful în ziua respectivă, m-aș fi trezit cu fața la cearșaf sau aș avea o astenie de primăvară, în momentul în care intru la voi, parcă mi-ar arunca cineva o găleată cu adrenalină în față. Și mă trezesc instantaneu după care totul e bine. Dar, pentru că și profele e oameni, mărturisesc că în anumite zile în care se suspendă - din diferite motive - o oră de curs, îmi compun o față de poker cu care te anunț că hm, nu-i bine deloc, aveam ceva esențial de discutat, după care intru în birou și dansez dansul bucuriei.

- ”Dr” ăla din fața numelui nu-i numele de dinaintea căsătoriei. Nici să dau injecții nu știu, iar tratamente nu pot prescrie. ”Dr.” vine de la ”dragoste”. Iaca, am zis-o.

Și profele e oameni

Să mă identific cu ceva sau cineva a fost, de când mă știu, un proces anevoios. Mă obișnuiesc greu, mă acomodez eventual - dar nu sigur - și îmi asum locuri, stări, fapte și oameni cam cu frecvența cu care-mi schimb culoarea părului. Adică foarte rar. 

Printre statuturile care, în timp, s-au lipit de mine ca niște piei de șarpe recondiționate periodic au fost, într-o ordine absolut întâmplătoare:

• Mamă. Clar, mamă. Maternitatea m-a lovit în moalele capului, indiferent de cât aș fi putut citi pentru a mă pregăti, vezi doamne, pentru ea. M-a lovit de-am amețit de-atâta iubire, amețeală de care sufăr și azi și-o voi face, probabil, și la vârsta senectuții când nu voi mai identifica exact cauza. Maternitatea e singura amețeală care nu-mi va trece niciodată. Dacă toate celelalte amețeli din viața mea își vor găsi antidotul, iubirea pentru puștache îmi va provoca un permanent vertij.
• Blondă. Cu excepția rarissimelor cazuri (vezi două rânduri mai sus) când fac experiențe extreme în culori brunete, șatene sau roșcate, sunt blondă. Și nu mi-e frică să o arăt. 
• Om de nădejde al societății. Plătesc (multiple) impozite, nu sunt restantă la întreținere, strîng resturile rămase după un picnic, nu ascult muzică în orele de liniște, nu depășesc viteza legală și sunt, în general, un element pozitiv. Trăiască clasa de mijloc și-ale ei clișee. 
• Femeie. Femeie până-n ultima moleculă de ADN, femeie venită de pe Venus, orice-ar însemna asta în șabloanele contemporane. Femeie cu veleități cameleonice, cu secrete și exhibiții, cu rujuri și sutiene colorate, cu sensibilități ciclice, cu sindrom premenstrual, cu sensibilitate, cu duritate. Cu gheață. Dar și cu topiri primăvăratice.
• Profesoară. 
• Profesoară.
• Profesoară.

Au trecut 20 (douăzeci) de ani în care aș  fi avut timp să mă acomodez cu statutul, să mi-l asum, să-l tratez în consecință. Însă, în continuare, când cineva mă apelează cu ”doamna profesoară”, îmi reprim un instinct rudimentar și tocit care mă determină încă să mă uit în spate, peste umărul drept, să văd cine este chemat.

După douăzeci de ani, încă tot nu mi-e clar unde e catedra și unde încep băncile. Încă tot nu m-am lămurit cine pe cine învață.

După douăzeci de ani, încă n-am reușit să intru pentru prima oară în sala cu boboci și să nu am emoții.

Încă tot am un impuls să fug în spate și să mă așez în ultima bancă.

Încă tot simt fiorul pe care ți-l dă tabu-ul de a scrie ceva într-un catalog.

Sau de a semna o diplomă.

Așa că nu știu dacă a fi profă este pentru mine un statut complet asumat, sau mai degrabă o întâmplare care m-a prins involuntar în mijlocul unui sistem labirintic și plin de minotauri. Sau poate că este o greșeală, așa cum simțeam în primele zile în care am semnat condica. Sau poate că este o vocație. Sau toate cele de mai sus, ca în exercițiile de tip multiple choice. 

Simt însă să scriu, pentru că oratoria nu a fost niciodată o armă de-a mea, iar cutia asta e un cadru bun. Simt să scriu despre cum e să fii profă - și despre alți gagavaiți, desigur - și să nu te simți una, sau cel puțin nu în accepțiunea clasică a termenului.

”Arăți exact ca o profă”, mi-a zis cu tentă apreciativă o colegă zilele trecute , văzându-mă cu ochelari nou-puși pe nas, taior negru și păr proaspăt tăiat radical la linia urechilor. M-a lovit drept în inimă. Mâine îmi voi ciufuli părul și voi scoate din fundul dulapului pantalonii de piele.

În esență, de asta scriu. Pentru că nu vreau să fiu o profă, vreau să fiu cea care face ceaiul. 

Vreau să mă uit mereu în urmă când cineva mă interpelează cu ”doamnă profesoară”. Vreau să transform clasa într-un lan de secară și eu să stau în ultima bancă și să mă uit mereu la copiii ăștia mari și, atât cât pot, să-i păzesc să nu cadă.

Și mai vreau să scriu pentru că am fost și eu acolo, în bancă, și-mi amintesc emoțiile dinaintea examenelor și fețele grave ale propriilor mei profesori, și coșmarurile cumplite că nu voi ști lecția și toate astea care cred că sunt la fel acum. Frica de a te adresa profului, teroarea prezentărilor în fața comisiilor. Durerile de burtă dinaintea testelor. Sentimentul că ești mic, mic, și nu știi nimic, iar omul ăla de la catedră e un zeu bun sau rău care-ți va decide soarta. 

Înaintea oricărui examen oral, așteptarea înfrigurată din fața sălii era condimentată de eternul sfat pentru calmarea emoțiilor: ”Imaginează-ți-i pe profii ăștia în altă ipostază. Imaginează-ți că sunt la ei în bucătărie (cu varianta extremă ”la ei în toaletă”). Funny, nu? Și profii sunt oameni”. 

Și profele sunt oameni, așadar. Iar bucătăria mea e o cutie cu gagavaiți.

Cutia cu gagavaiți

Am năpârlit de vechea blană și mi-a crescut puf nou pe pixeli. Și-un nume nou mi-a crescut, fără să-l caut prea mult.
Dacă nu știi ce sunt gagavaiții, trebuie să-ți spun o poveste veche de vreo douăzeci de ani, când o fetiță mică inventa cuvinte. Nu știu la ce se gândea ea când îi modela după bunul ei plac, îi mângâia înainte de somn, se juca cu ei de-a v-ați ascunselea sau îi certa când făceau boacăne. Nu știu ce formă luau în mintea ei - și forma putea fi oricare, de la cea a unei stele de mare până la cea a unei acadele pe băț sau a unui vălătuc de vată de zahăr.
Știu însă la ce mă gândeam eu când o vedeam pe ea înfiorându-se de emoția descoperirii gagavaiților de după dulap sau în întunericul de sub pat.
Gagavaiții sunt plăsmuirile pe care le-am cunoscut odată cu toții și pe care, cu vârsta, am ales să le ignorăm. Sunt prietenii imaginari cu care ne jucam într-o altă lume și pe care i-am omorât atunci când vârsta nu ne mai permitea să ne hrănim fanteziile. Sunt magia credințelor naive în, of Doamne, zâne și spiriduși. Sunt poveștile cu final vesel sau trist.
Sunt, în același timp, monștrii de sub pat, de sub casă și mai ales de sub cortex.  Sunt declarațiile spontane de dragoste, sunt primul sărut, sunt plimbări în ploi torențiale, sunt băi în mare noaptea. Și petrecerile surpriză, și îndrăgostirile la prima vedere, și licuricii, și prima zăpadă, și omul din Lună - tot gagavaiți sunt și ei.
Gagavaiții sunt, în aceeași măsură, scheletele pe care le ținem bine ascunse în dulapuri prăfuite și încuiate cu cheia. Sunt dinozaurii dispăruți din cauza cataclismului planetar de a fi crescut.
 Sunt cârligele căpitanului Hook, bântuite de orologii care ticăie. Sunt dramele de care nimeni dintre noi nu este scutit în continua creștere prin care trecem. Sunt spaimele noastre de toate felurile, de la gândacii de bucătărie până la cele mai adânci, cele-al-căror-nume-nu-va-fi-rostit.
Gagavaiții sunt spițele de la umbrela magică a lui Mary Poppins, indiferent dacă o deschidem pentru a zbura deasupra Aleii Cireșilor într-o zi de aprilie sau pentru a o răsuci masochist în răni deschise.
Gagavaiții sunt toate emoțiile noastre nespuse, adunate maniac în cutia formată din sinapsele creierului nostru. Emoții îngropate la infinit, neeliberate, necomunicate, negate din prea mult trac, prea multă prețiozitate și prea multe probleme nerezolvate la timp. Emoții care răzbat uneori, noaptea, în vis sau poate într-un coșmar, ca o nostalgie insuportabil de trăit pe viu, ca o durere ascuțită, ca o fulguire a unui univers pierdut. Și te trezești brusc și buimac, te așezi pe marginea patului așteptând ca toți gagavaiții să năvălească trop-trop năvalnic la loc în cutia peste care să pui grijuliu capacul. Pentru că altfel n-ai putea suporta. Pentru că altfel n-ai ști cum să le faci față.
Cea mai scurtă poveste din lume sună așa:
”Când se trezi, dinozaurul era încă acolo” (Augusto Monterrosso).
Dinozaurul este un gagavaiț. Și vreau să-l scot la lumină din fiecare cutie, din fiecare noapte, din fiecare coșmar și din fiecare vis frumos.