luni, 19 martie 2018

Dragoș


Piciule,

E o figură de stil, relax. Știu că ești mare atunci când măsori cu latul palmei cât mai ai de crescut până să mă ajungi, când probezi ghete numărul 42 și mai ales când îmi spui cine pe cine mai place în clasa ta, schimbând dibaci vorba când te aduc pe tine în discuție.

Profit de faptul că încă nu ai cont pe feisbuc (sper) și deci încă nu poți plescăi din limbă iritato-plictisit când citești ce-a mai scris maică-ta despre tine. Va veni și momentul acela, nu-mi fac iluzii; dar până atunci, tinere, în timp ce dormi tu neștiutor și cuminte în camera mea (da, voi plăti și pentru asta, știu) lasă-mă să dau drumul efuziunilor. Iac-așa. Payback. Pentru că în seara asta, înainte de culcare, m-ai avertizat, conturând ironic a zâmbet gropița din obrazul tău drept, ca nu cumva să încep cu siropul după ce ne așezăm în pat, cu ”lamulțiaaaaanidraaaagoooș”. 

La mulți ani, Dragos. 
In your face. Ce-o să-mi faci? Asta e, stai și-ndură până mă blochezi fain-frumos să nu mai vadă nimeni dulcegăriile astea aniversare. 

La mulți ani, Dragoș. Te enervez, știu. Ca atunci când nu mă îmbrățișezi în curtea școlii, ci aștepți până dăm colțul în spatele mașinii. Iar în văzul tuturor mimezi salutul cu palmele în aer și treci la un milimetru pe lângă palma mea deschisă. Am învățat și eu salutul ăsta. Îmi vine uneori să-l folosesc la serviciu. Țeapă. Îi zice cumva, începe cu ”d”, promit să te întreb dimineață și să editez. 

La mulți ani, Dragoș. Am dreptul să-ți spun de câte ori vreau, n-ai ce face. Așa cum nici eu n-am ce face când îmi povestești și tu cu lux de amănunte ce-a mai făcut Max Infinite (or something) și Tequila și toți vloggerii vieții la orice oră din zi și din noapte, cum au probat ei un nou laptop / scaun de gaming / iubit / banc prost / prosop de bucătărie etc. 

La mulți ani, Dragoș. Îți spuneam în urmă cu câteva minute că e și ziua mea puțin, că și eu m-am născut ca mamă a ta în urmă cu 11 ani (nu chiar, m-ai corectat tu, 10 ani, 364 de zile și nu-știu-câte-ore, deșteptule care ești) și că aniversăm împreună. Da, și atunci când îți vei serba ziua de naștere nu în patul meu (bine, exagerez, tac) ci poate că în paturi de iubite sau în cluburi de noapte, și atunci va fi puțin și ziua mea. Și-mi voi aminti, din ce în ce mai lăcrimos și mai sentimental, toate momentele nașterii noastre comune. Până în momentul ăla, dea Domnul să fie cât mai îndepărtat, când voi cerceta calendarul în data de 20 martie și-mi voi spune ”Ce era cu ziua de azi? era ceva.... Ah, da! trebuie să vină factura de gaz...” Dar și atunci, în senilitatea mea, tot voi simți, cred, instinctul de a lua în brațe un ciuf cafeniu (e drept, s-ar putea să fie vreun strănepot de-al lui Zorro). 

La mulți ani, Dragoș. Asta îți scriam, în alte cuvinte, în cărticica ta de un an de zile. Ziceam așa atunci: ”Mi-e teamă de momentul în care uimirea se va transforma în cunoaștere. Mi-e teamă de momentul în care nu vei mai avea aceeași nevoie de mine ca și acum. De ziua în care nu mă vei mai lăsa să-mi învărt degetele prin cîrlionții tăi. De cea în care nu vei mai mirosi  lapte și a copilărie, ci a after-shave și a experiență”.

Ei, a cam venit momentul ăla, nu-i așa? Cîrlionții s-au transformat într-o coamă rebelă ce iese jmeker de sub pălăria luată să facă senzație și să întoarcă priviri feminine. A lapte nu mai miroși demult, demult de tot... cam de săptămâna trecută, când ai vărsat cana atât pe hoodie-ul tău cel nou cât și pe fața mea de masă cea veche. A after-shave... da, miroși uneori, când pui în scenă imaginea clasică din ”Home alone 1” și ieși din duș cu halatul lui taică-tău atârnând pe parchet în urma ta și trăznind de la o poștă a diverse lichide masculine găsite în raftul din baie. 

Copilăria e încă acolo. O văd zilnic. E drept, din ce în ce mai mică, din ce în ce mai anacronică în comparație cu dimensiunile corpului, interesele, expresiile, gândurile rostite și nerostite, problemele, dramele care-mi sfâșie sufletul, dar shhh, e ziua ta, dilemele pe care le trăiești cotidian. Știi unde e copilăria? În vocea ta, când mă chemi mereu să te gâdil pe tot corpul (”dar nu ai voie pe picioare, sub brațul stâng și pe gât, pornești când zic ”stop” și te oprești când zic ”start”). În întrebările tale, din ce în ce mai rare: ”Mama, mă mai poți ridica în brațe? Până când?” În fuga nebună după și departe de Zorro. În vânătăile din genunchi care nu vor trece niciodată, sunt convinsă; când nu vei mai cădea, te vei picta intenționat cu mov, din obișnuință. În arogarea firească a unui drept câștigat în urmă cu 11 ani (scuze, 10 ani, 364...): ”Mama, îmbrățișează-mă. Acum”. 

La mulți ani, Dragoș. Suntem o echipă grozavă noi doi. Ne completăm din priviri, ne terminăm unul altuia replicile - asta dacă nu e vorba de genealogia întortocheată din ”Flash” care l-ar face gelos chiar și pe G.G. Marquez (nu, ăsta nu e un vlogger. Discutăm peste câțiva ani). Cântăm cât ne ține gura în pat, înainte de culcare, dar mai ales în mașină, dimineața, spre școală, mașina care merge cu muzică rock (”hey, mother, leave this kid alone”). Avem pasul nostru patentat, prietenii știu, dar nu ne pot copia niciodată, relax. Suntem unici. Ești unic. 

Te iubesc, piciule. 


Turcoaz

Cum o să scriu despre asta?  Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, ...