marți, 21 octombrie 2008

Cadou - 10 iulie 2008

Se pare că din nou, şi anul ăsta, e anotimpul cadourilor simbolice. Sunt convinsă că nu va avea acelaşi impact ca şi în urmă cu doi ani, de exemplu. Şi totuşi... nu ştiu ce ar fi mai adecvat decât rândurile astea. Da, într-unul din anii care vor urma, vei primi de ziua ta bilete la concerte rock. Şi, culmea îndrăznelii, un chopper.

Asta, în viitor. Acum e încă vremea darurilor din suflet, şi nu din buzunar. Din simplul, eternul parcă motiv că unul e prea plin, iar altul e prea gol. Dincolo de frustrarea inerentă, mă bucur în mod masochist că e aşa. Aşa că ia scrisoarea asta ca o expunere a sufletului meu către sufletul tău, singurele pline, şi singurele care contează, la urma urmei.

Adevărul e că am cam epuizat gama tradiţională a cadourilor. Cămăşi (multe). Tricouri. Săbii. Cuţite (fără aluzii). Chiloţi cu inimioare (cu aluzii). Truse de bărbierit. D. A...... da. Am evoluat, trebuie să recunoşti. Am stabilit un standard la care n-aş putea spera sa ajung cu o biată pereche de ochelari de soare. Fie ei şi Puma.

Dar eu nu pot să ţi-l fac cadou pe D. la fiecare 10 iulie (deşi fac asta constant, în fiecare minut...) Ar trebui să reinventez, anual, întreaga lume ca să se apropie măcar de miracolul de atunci. Aşa că, ştii ce o să fac? O să las lumea în pace să-şi vadă de mersul ei şi n-o să pretind că se opreşte în mirare pentru că e ziua ta.

În schimb, o să fac eu asta, şi o să-ţi dăruiesc ceea ce a rămas frumos despre mine. Oricum, ţie ţi se datorează, ştii. Hai să-ţi mărturisesc ceva. Hai aproape, apleacă-te, să nu audă nimeni: mi-e teamă de momentul când nu mi-aş mai permite să-ţi ofer o foaie de hârtie de ziua ta, ci doar un amărât de chopper luat cu banii jos.

Declaraţie de dragoste 10 iulie 2007

Pentru felul în care mă ţii în braţe când e furtună. Pentru că îmi aduci mereu câte un "mic dulce". Pentru că mă suni zilnic, de mai multe ori, doar aşa, "de control". Pentru eternul romb din patru cuţite pe care îl găsesc complice în bucătărie. Pentru că îmi laşi, zilnic, bani de rezervă, aşa, să fie. Pentru că te trezeşti în fiecare noapte înainte de a face eu vreun gest. Pentru că nu îţi e jenă şi ştii ce fel de tampoane să îmi cumperi (nu se scrie asta într-o declaraţie, dar e una dintre cotidienele dovezi...) Pentru că îmi spui "mulţumesc pentru masă" chiar şi când găteşti tu. Pentru că nu uiţi niciodată să îmi laşi jumătate - sau mai mult - din orice. Pentru că oriunde, în faţa oricui, te mândreşti cu mine. Pentru că îmi numeri la ureche fluturaşi ori de cîte ori le fâlfâie aripile. Pentru că, de ani de zile, accepţi cu stoicism să te uiţi la "Tânăr şi neliniştit" în fiecare zi de la patru la cinci.

...Dar, în principal, pentru că mi-ai oferit fericirea pământeană de a fi soţia ta şi pe cea nepământeană, divină, de a fi mama fiului tău,

Te iubesc.

Cărticica lui D.

Uimire. În ochii tăi de început de lume, într-ai mei, ca reflexie a ta, în oglindă. O uimire de culoare neagră, strălucitoare, tăioasă, curată, pură.

Dacă gheaţa ar fi neagră, aşa ar arăta, ca o uimire care te pătrunde până în cele mai îndepărtate părţi ale corpului, părţi de care nici nu ştiam că există, până în suflet, de exemplu. Pe care îl simt infiorat, iremediabil atins, iremediabil viu. Datorită acestei uimiri de început care prelungeşte, ca un alt cordon ombilical, corpul meu cu o altă bucată de suflet. Care lipsea fără să-mi dau seama. Şi care, printr-un straniu proces de inversiune, a început să pompeze invers, înspre mine: viaţă, cu miros de uimire proaspătă.

Asta, la început, ca uvertură a spectacolului în care mi-ai transformat viaţa. Ca o condiţie imperioasă a fiecărui început, ca o carte de vizită a ta. Pe urmă, uimirea se metamorfozează în descoperiri, cu fiecare nouă etapă. Fiecare zi, fiecare nouă cucerire, fiecare baricadă doborâtă sunt tot atâtea tărâmuri ale făgăduinţei pe care ţi le însuşeşti firesc, consecinţă a unei promisiuni vechi de când lumea.

Ca in basmul de demult, povestea era cu tinereţe fără bătrâneţe. Dar tu, cu uimirea ta cea pătrunzătoare, ai transformat povestea în cea mai concretă, firească şi umană realitate. TU mi-ai dăruit mie acest dar, TU ai indeplinit promisiunea mea. TU eşti cea mai palpabilă dovadă a faptului că poveştile sunt reale, că ele se îndeplinesc dacă crezi suficient în ele, că tinereţea veşnică şi viaţa fără de moarte sunt realizabile fără să fii nevoit să treci pe celălalt tărâm. Ele se află doar la depărtare de o bătaie de inimă.

A ta.

Ştii, uneori mi-e teamă de timp, de trecerea lui prea rapidă, de momentele când nu voi mai putea, atât de firesc ca acum, să fac lucrurile care acum mă umplu încă de acea uimire de început: să te iau în braţe şi tu să te încolăceşti de gâtul meu ca un ultim refugiu. Să îţi sărut ochii, cu patimă, într-o dorinţă nestăpânită de a săruta universul tău tot şi de a mă îmbăta de atâta puritate.

Să te strâng la pieptul meu şi tu să te cuibăreşti cu căpşorul în pliul cotului meu, cu cea mai nevinovată, sfântă încredere că nimic rău nu se poate întâmpla atât timp cât eu iţi mângâi părul şi visele. Să mă trezesc dimineaţa cu faţa ta lipită de faţa mea, ca şi cum şi ţie ţi s-ar părea ciudat că suntem doi, şi nu acelaşi suflet. Să plângi cu disperare că lumea pare de neînţeles şi e plină de ciudăţenii înfricosătoare, şi să adormi apoi suspinând, împăcat, cald, lângă inima mea. Să îţi descopăr a şaptea minune a lumii ascunsă într-o cutie cu creioane colorate şi să văd toate culorile înflorind apoi pe chipul tău într-un zâmbet de învingător.

Să pot să te ridic deaupra capului, ca pe un trofeu, aşa cum împăraţii de demult îşi arătau moştenitorii poporului lor, şi să strig: "Priviţi minunea lumii!"

Da, mi-e teamă de timp, şi de momentul în care uimirea se va transforma în cunoaştere. Mi-e teamă de momentul în care nu vei mai avea aceeaşi nevoie de mine ca şi acum. De ziua în care nu mă vei mai lăsa să-mi învârt degetele prin cârlionţii tăi. De cea în care nu vei mai mirosi a lapte şi a copilărie, ci a after-shave şi a experienţă.

Poate mă înşel. Poate, cum se intâmplă în toate poveştile, nu vei uita. Aşa cum promit solemn toţi copiii, pentru ca promisiunea să se risipească instantaneu atunci când suflă un număr de lumânări de tort din două cifre. Cred că ăsta e scopul cărticelei ăsteia, să aducă aminte. Mie, ţie.... Şi să ştii că, indiferent de noile uimiri ce vor apărea în viaţa ta, tu vei mirosi mereu a iubire. Şi să mai ştii că iubirea asta se află doar la depărtare de o bătaie de inimă.

A mea.

Pentru T, demult...

Obiectul singurătăţii mele, de totdeauna şi de acum. Iubire încercând să-şi recapete forma, ură zbătându-se să nu se nască. Cea mai dureroasă naştere, cu siguranţă, şi cea mai tristă. Tăcerile care se izbesc sonor de pereţă şi mă asurzesc sunt, şi ele, complotul acestei naşteri.

Obiectul singurătăţii mele: un drum cu două sensuri. Unul spre rai iar altul, nemilos, înspre iad. Iar eu, împotmolită într-un purgatoriu nepământean, însă, ciudat, familiar.

Obiectul singurătăţii mele: cameră rotundă în colţurile căreia mai atârnă speranţe. Steaguri albe ridicate în numele unei capitulări înaintea oricărei lupte. Zdrenţe de vise şi fantome de fluturi morţi.

Obiectul singurătăţii mele: matematică elementară. Unu plus unu egal doi, trist, patetic, nedrept. Reguli de care nu obişnuiam să ţinem seama ne spun acum că un copac plus o floare nu pot nicidecum să aibă ca rezultat o buburuză.

Obiectul singurătăţii mele: privirea în gol, dincolo de orice limită a visării, către o lume cibernetică şi "pseudo", unde ţurţurii nu îngheaţă niciodată. Nici măcar iarna.

Mi-e dor de o iarnă polară şi veşnică. Mi-e dor de ger. Mi-e dor de obiectul singurătăţii mele: de tine. De noi.

(Cred că e cea mai corectă definiţie a ceea ce simt).

Turcoaz

Cum o să scriu despre asta?  Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, ...