miercuri, 31 mai 2017

Dorință de întâi iunie

Un fel de ”cine m-a făcut om mare” de întâi iunie. Pentru că toți, oricât de mari, mici sau enervant de comuni am fi, cu toții ascundem un copil sub zecile de piei pe care ni le-au adăugat anii și o serie de experiențe fastidioase cunoscute sub numele comun de ”maturizare”. Un copil vesel sau trist, frustrat sau răsfățat, interiorizat sau asertiv.

Dar, vorba povestitorului, hai mai bine despre copilărie să vorbim, că ea singură este veselă și nevinovată.

Starea de copil, starea de cocon învăluit într-un nor moale și cald de siguranță a fost cea care mi s-a potrivit mai mult decât toate celelalte stări care au urmat. Am anticipat încă de atunci că stratul acela etanș care-mi învelea protector creșterea ca un vălătuc de vată de zahăr era un mediu dintre cele mai prielnice. Iar toate celelalte straturi care urmau să mi se depună, în timp, peste creier și alte organe mai mult sau mai puțin vitale erau doar o încercare înconștientă și stângace de re-creere a unui univers de-acum ascuns în colțurile memoriei.

N-am fost niciodată un copil care să-și forțeze creșterea. N-am probat pantofii cu toc ai mamei și nici nu i-am încercat prematur fardurile. Am adorat să fiu copil și, dacă cineva - o zână, ceva - mi-ar fi îndeplinit o dorință, cred că aș fi ales să rămân în acea vârstă a miracolelor pentru totdeauna. Mai ales că, la acea vârstă, „totdeauna” nu avea dată de expirare. 

Ghinion, n-a venit nicio zână să-mi îndeplinească dorința. Am crescut, așadar, așa cum tinde să facă orice copil când îi rămân mici rochițele, ursuleții și candoarea. Mi-a rămas, însă, ca un reflex din ce în ce mai estompat, vocația de copil. O vocație pe care mi-am jurat atunci să n-o trădez niciodată și pe care, evident, am trădat-o de nenumărate ori. 

Nu știu exact unde e granița. Nu pot să identific un moment în care am zis ”gata, nu mai sunt copil, am crescut”. Poate că a fost primul ruj cumpărat? Poate primul sărut? Sau prima falsitate, prima disimulare, primul control conștient al impulsurilor? Oricum ar fi, am crescut grăbită să văd ce-i cu viața asta și m-am trezit prinsă pe nepregătite într-un iureș pe care nimic din experiența mea de copil nu l-a anticipat și pentru care nu m-a pregătit. 

Școli, examene, emoții, iubiri, mariaje, joburi, maternitate, planificări, agende, șefi, promovări, credite, termene limită, migrene, liste ”de făcut”, obiective, sarcini, eșecuri, trădări, convenții, zâmbete din colțurile buzelor crispate, strângeri de mână corecte, nopți albe, insomnii, pastile. 
Așa, și ce s-a ales de promisiunea de a nu uita? Am trădat-o. Evident.

N-am mai ieșit în stradă în ploaia de vară să sar în bălți și să-mi intre apa până la piele.

N-am mai fost în parc la miezul nopții să mă dau în leagăn.

Nu mi-am mai cumpărat o acadea de zeci de ani de zile. Are multe calorii. 

Am uitat cum e să te cațeri în copaci în luna iunie să culegi flori de tei din care să-ți faci iarna ceai cu miere.

Mi s-ar strepezi gura dacă aș mai mușca dintr-o corcodușă verde smulsă de pe-o creangă.

Salcia bătrână din fața blocului, unde mă cocoțam cu o carte și mă ascundeam să citesc după crengile ca niște liane din junglă a fost tăiată demult și locul e acum transformat într-o parcare din beton.

Desenele animate îmi crează brusc creșteri de tensiune. N-am văzut un episod cu Chip și Dale de când i i-am prezentat fiului meu, cu ani în urmă.

Am momente când strigătele copiilor care se joacă în parc sub geamul meu mă irită. Și închid geamul termopan soundproof. De siguranță, trag și perdelele. 

N-am mai spus spontan ”te iubesc”.

Am uitat cum se joacă elastic. Și am fost campioană odată.

La ștrand, mă poziționez departe de bazinul celor mici. Strigă tare și stropesc. Se joacă cu mingea și-mi pot deranja plaja. Aleargă bezmetic lângă cearșaful meu și plâng când se rătăcesc.

Ultima oară când am mâncat orez cu lapte și scorțișoară, am pus îndulcitor în loc de zahăr. Și m-am simțit teribil de prost oricum.

Când merg cu fiu-meu la filme pentru copii, dorm. De îndată ce se termină reclamele și până mă înghiontește puștache la final să mă întrebe dacă mi-a plăcut.

Prima ninsoare mă enervează. Trebuie să scot cizmele și toate străzile vor fi pline de mocirlă.

Când merg la mare, primul impuls e să mă arunc în patul confortabil din hotel și să dorm. Nicidecum să-mi vâr picioarele în apa mării și să mă întind pe linia unde se sparg valurile.

Nu merg cu bicicleta pentru că nu sunt piste, n-am echipament, ochi de pisică și oglindă retrovizoare.

Îi citesc mecanic lui puștache seara înainte de culcare fără să știu ce spun, în timp ce în minte îmi trec lucruri importante de oameni mari.

De ani de zile n-am mai mâncat înghețată până m-a durut burta. 

Nici cireșe. 

Și nici la urechi nu mi le pun - ce inepție. 

Fiu-meu nu mă mai cheamă afară să jucăm fotbal - ”Știu că n-ai chef”.

Și nici să construim oameni de zăpadă. ”Lasă, știu că ți-e frig”.

Mă întreb: fetița aia care jura cu mâna pe inimă că n-o să uite niciodată. Că va rămâne copil. Fetița aia, ce-ar spune despre mine? M-ar plăcea? Cred că m-ar saluta politicos și-ar fugi apoi rapid în salcia aceea bătrână să se ascundă. 

N-a venit nicio zână atunci, demult, să mă lase să rămân copil. Eh... am ridicat din umeri și-am crescut, ce era să fac. Acum, de întâi iunie, îmi doresc - dacă mai am dreptul - o scară lungă care să ajungă la toate sălciile din lumea asta. 





sâmbătă, 6 mai 2017

Ce mi-a trebuit ca să fiu fericită

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit mereu oameni, lucruri și stări.  Câteodată numai oameni, câteodată numai lucruri. Dar întotdeauna mi-a trebuit o anumită stare, aia pe care, din lipsă de alte cuvinte mai adecvate, o numim ”fericire”.  Era indiciul, știi? Dacă aveam lângă mine un om sau un lucru, dar ei nu-mi induceau starea ”aia”, ceva lipsea. Adică putea foarte bine să fie confort, sau pace, sau liniște, sau satisfacție. Dar fericirea? Fericirea era furnicătura aia în vârful degetelor, în fundul stomacului sau în capul pieptului. As simple as that. Și când zic ”fericire”, mărturisesc că nu mă gândesc la aia metafizică, transcendentală, spiritualizată, aia pe care-o preaslăvesc poeții în cele mai filosofice creații ale lor și preoții la slujba de duminică. Pentru mine, fericirea are cele mai concrete moduri de manifestare pe care le poate crea viața. 

Ca să fiu fericită, mi-a trebuit, la început, căldură și dragoste. Probabil că nu-mi mai amintesc formele concrete pe care le luau atunci, demult, primele două fețe ale fericirii pe care nu mi le amintesc, ci mai degrabă le intuiesc, ca într-un vis. Cred că mi-a trebuit un pătuț de lemn din care am gonit, cu un gest de aroganță și-un proaspăt achiziționat instinct al proprietății, vechea locatară. Și sunt absolut convinsă că mi-au trebuit niște mâini să mă țină în brațe. 

Ca să fiu fericită, mi-a trebuit o rochiță roșie cu o fundiță albă aplicată.
Am primit-o și am murdărit-o în aceeași zi cu cărbune negru - era prea interesantă combinația ca să n-o încerc. În singurele mele poze color din acea perioadă antediluviană apar - în toate patru - cu rochița care mă făcea fericită. Și cu câțiva oameni și păpuși în jur, pentru completarea tabloului.

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit mai târziu patine. Patine albe, patine cu care alunecam nu pe gheața patinoarului - ce patinoar? ci pe gheața care învelea toate iernile acelor vremuri. După ce le-am primit, am pus stăpânire pe izvorul din apropiere, revărsat și înghețat în niște dantele de gheață care l-au precedat în mintea mea de atunci pe Andersen.
Dantele care cuprindeau nu doar izvorul și imediata lui apropiere, ci împânzeau dealul de lângă, trotuarele și treptele care duceau la el. Zăpezile de altădată sunt asortate cu ghețuri care nu se topesc până-n mai și cu o pereche de patine albe. 

Ca să fiu fericită, mi-a trebuit apoi o bicicletă Pegas Robusta, ultima generație, alb cu roșu, pe care am găsit-o-ntr-un balcon la sfârșitul unui an școlar și-am exploatat-o metodic, cu rândul, până ce și-a dat obștescul sfârșit pentru a face loc altor fericiri.

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit prietene noi, întâlnite în fața blocului, complicități, secrete și povești împărțite în aceeași bancă, bilețele ascunse-n scorburi de copaci. Prietene care-au rămas până-n ziua de azi.

Ca să fiu fericită mi-au trebuit confirmări, succese, note, premii, reușite. Liste cu rezultate. Începuturi, responsabilități, soluții. Eforturi terminate cu zâmbete, dar și lacrimi, uneori. 

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit pe urmă orașe noi, colege noi, materii noi și trăiri noi.
Mi-au trebuit drumuri pe Cetățuie la miezul nopții, mi-au trebuit castanii înfloriți în Parcul Mare, o stradă Piezisă care-a văzut multe la viața ei, examene la literatura franceză (nu, nu am greșit), banchete la care nu am fost, excursii la mare, iubiri de vulnerabilitatea pufului de păpădie, iubiri care trăiesc cât un fluture. 

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit iubiri imposibile, scrisori, dedicații și minciuni ageabile, coincidențe fatidice, versuri scrise pe pereți de cămin, nopți nedormite, pulsuri crescute, the whole catastrophe. 

Ca să fiu fericită, am avut nevoie de multe romburi, multe buchete de liliac furate din grădini, zeci de scrisori, patru (cred) inele de logodnă, o verigă simplă din aur și o rochie de mireasă cumpărată de la raionul de copii de la Macy's.

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit cărți. Cărți pe care le-am citit uitând să mai respir, închisă între patru pereți și două coperți întărite, cărți pe care le-am iubit așa cum iubești un amant, cărți care păreau să știe despre mine mai mult decât oameni în carne și oase. Cărți prețioase cărora le răsfoiam paginile așa cum aș fi mângâiat fruntea unui copil.

Ca să fiu fericită am avut nevoie de bilete de călătorie scrise în diverse limbi, mi-a trebuit să mă cațăr pe Empire State Building, să mă rătăcesc în Cartierul Roșu din Amsterdam, să mă sărut în Turnul Eiffel, să mă scufund în apele turcoaz ale Mării Egee și să mă lipesc incredulă de zidurile Sagradei Familia. 

Ca să fiu fericită, mi-au trebuit copii mari pe care să-i veghez să nu cadă, copii de (aproape) o vârstă cu mine, copii pe care i-am iubit infinit mai mult decât prevedea fișa postului și împreună cu care am făcut baie în fântâna arteziană din centrul orașului (asta ca să ne păstrăm în zona lucrurilor mărturisibile). 

Ca să fiu fericită, mi-a trebuit pe urmă mai mult, așa că am primit un test cu două linii. Și-un copil cu ochi de uimire neagră, un copil poznaș cu ciufu-n vânt, un copil care mi-a vindecat viața de frici și mi-a umplut-o de albastru.

Ca să fiu fericită, am revenit pe urmă la lucrurile mici. Mi-a trebuit o cafea aromată savurată cu o prietenă pe-o terasă alb-albastră, duminica dimineața. Mi-a trebuit o seară cu lumânări, un pahar de vin și-un film bun descărcat de pe net. Mi-a trebuit un parfum pe care să scrie numele meu și care să se lipească de mine ca o a doua piele. Mi-au trebuit cine ”fine dining” gătite de mine. Mi-a trebuit cremeșul mamei de sărbătoare. 

Ca să fiu fericită, am avut nevoie de o casă care să respire odată cu mine. O casă în care să am locul meu cald, în vârful patului din dormitor sau în fotoliul-balansoar din bucătărie. O casă decorată cu tablouri cumpărate în luna de miere de pe malurile Senei, cu lumânări albe și fotografii de familie. 

Mi-am bifat fericirile, aș spune. N-aș vrea și n-aș putea să fac un clasament. Însă acum, pe măsură ce - se spune - lucrurile esențiale s-au petrecut deja, tind ca, într-un instinct de cocon ce caută un fel de fericire atemporală, sau poate că se caută doar pe sine, să revin la prima mea definiție a fericirii. 

Fericirea e căldură și dragoste. Și niște mâini care să te țină în brațe. 



joi, 4 mai 2017

Ochelari, stereotipuri și cofeină

Fiecare profesie are stereotipurile proprii, nu-i așa?

Avocații sunt înalți, îmbrăcați în costume Armani și lasă în urmă o dâră de parfum de calitate.
Sudorii au salopete albastre, perciuni transpirați și mâini cu bătături.

Actorii sunt cu capu'n nori și poartă la gât o veșnică eșarfă fâlfâind în vânt.

Și noi? Profesoarele? Păi conform stereotipurilor aferente, profesoarele ar trebui să aibă neapărat ochelari, un deux-piece anost ce provoca furori la ceaiurile dansante ale bunicii, privire severă și constipație cronică, motiv pentru care se plimbă pe coridoarele lungi cu hârtii sub braț și cu o ceașcă cu ceai aburind în cealaltă mână.

Să vedem. 

Am bifat ochelarii recent, după ce multă vreme m-am ferit de ei precum vampirii de usturoi. Cred că, mai degrabă decât cu profesia, i-am asociat cu ramoleala și blegeala adusă de decrepitudine. Când, însă, am început să mijesc ochii ca un liliac chior încercând fără succes să bat până în fundul clasei, unde se ascund timizii și pasionații de jocuri pe telefon, i-am scos (ochelarii) la purtare. Ochelari - checked. 

Deux piece? Rar, extrem de rar. Se mai întâmplă uneori, atunci când e un eveniment ieșit din comun sau mai ales atunci când toți pantalonii mei obișnuiți sunt la spălat. Sau când trebuie să confirm, totuși, așteptările stereotipice atașate situațiilor protocolare. Momentul preferat al zilei, după o astfel de întâmplare? Când ajung acasă, ies din pantofii cu toc (yeeeeey) și din cămașa de forță sacou-fustă-ciorapi ca dintr-o piele de șarpe luată de împrumut. 

Ceai? Dacă mă vezi vreodată bând ceai, sunt două explicații posibile:

1. Beau ceai verde cu eforturi eroice, pentru că așa cere dieta.
2. Sunt bolnavă rău, boală de-aia cu friguri și dureri la lingurică.

Nu beau ceai. Motivul pentru care identitatea mea digitală este ”tea-cher” nu are de-a face cu nicio imposibilă pasiune pentru băutură. De altfel, unul dintre momentele sociale cele mai penibile cu care m-am confruntat a avut loc în casa unui bonom și tradițional profesor britanic care m-a servit - evident - cu ceai negru în care a aruncat, înainte ca eu să pot schița un gest de refuz, o doză generoasă de lapte. Brrrrr... Tea-cher vine de aici, pentru că iubesc poezia asta și mi se pare (stereotipic) sugestivă și naiv-emoționantă.

Eu beau cafea. Mereu. De nenumărate ori pe zi și în multiple combinații.
Cu lapte, cu zahăr, cu îndulcitor (în perioadele când beau și ceai verde, ghici de ce), lungă, tare ca o esență de trinitrotoluen, cu frișcă, cu scorțișoară. Sigur, am preferințe, dar nu le discut aici. Când nu mi le pot îndeplini, orice cafea e bună. De aia-mi sticlesc ochii și-mi zvâcnesc uneori mâinile când intru la voi în clasă. Jur. De la cafea.
Partea bună în adicția asta a mea de cofeină este că m-a scăpat de celălalt stereotip pe care l-am menționat, ăla cu constipația cronică. Serios acum...

Turcoaz

Cum o să scriu despre asta?  Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, ...