Rugăciune

Dupa "Tatăl nostru" de fiecare seara, urmează pomelnicul:
"Doamne, dă sănătate la tata, şi la mama, şi la copilu', şi la bunicu', şi la bunica, şi la Anca, şi la Flavi, şi la Camelia, şi la Nelu, şi la Ali, şi la Tom şi la Jerry."

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 22

Multe, multe, şi nescriindu-le la timpul lor, uit cred mare parte din vrăjile lui D.

De-a v-aţi ascunselea
E noua lui pasiune. Ne jucăm până vedem roşu-n faţa ochilor. De obicei, mama sau tata "numără", iar el se ascunde, dar nu e o regula absolută. Şi cum conacul familial este extrem de restrâns şi epuizează rapid posibilele ascunzători, tot el întreabă: "Mami, da' spune-mi tu unde să mă ascund...". "Păi... uite aici, ascunde-te după halatul meu de baie!". "Bine! Acum, numără! Caută-mă!" Probabil mă suspectează deja de senilitate, că e convins că eu habar n-am unde s-a ascuns.
Înntr-una din puţinele dăţi când el "numără", mami, ascunsă după un dulap, îl aude:
"Unu, doi, trei, patru, cinci... NU MAI AM DEGETE!"
Şi a trebui să-mi desconspir ascunzătoarea să-i arăt că mai are o mânuţă la purtător.

Analize medicale
Multe, necunoscute, plictisitoare, înfricoşătoare pe alocuri...(mai mult pentru mama, de fapt).
Micuţul meu soldăţel curajos n-a mai avut scos niciodată sânge din venă pentru analize. În timpul procesului de familiarizare cu ceea ce avea să i se întâmple, îi povestesc că, ştii, se face un fel de concurs să vadă tanti doctor care copilaş are sângele mai asemănător cu al lui Spiderman (care este cel mai tare si mai curajos erou din toate timpurile, cu excepţia, poate, a Mamazillei şi a lui Rudy din Ice Age 3).
În timp ce aşteptăm pe coridor să ne vină rândul, îl potolesc cu greu dă se oprească din alergat şi strigat. Singura "ameninţare" cu efect miraculos a fost că, "dacă nu e cuminte", tanti doctor nu îi mai ia şi lui sânge, ci doar celorlalţi copilaşi, şi va pierde concursul.
Ei, am intrat înăuntru, foarte interesat şi cooperant până în momentul în care tanti doctor a pus garoul. La care, se întoarce cu căpşorul către mine şi-mi spune "mami, nu cred că va fi chiar aşa de distractiv"!
N-a fost extrem de distractiv, e drept, dar am câştigat concursul.

Partea a doua
Pe la mijlocul aceleiaşi zile epuizante (pentu mine) mai facem încă un consult. Tanti doctor, în vârstă, foarte spirituală şi iubitoare de copii, îl învârte pe toate părţile, îl măsoară în toate direcţiile, mi-l laudă că e "foarte imaginativ şi inteligent" (ca să nu mai zic eu singură asta) şi, în final, ia ciocănelul să-i testeze reflexele.
"Heei, ce faci cu ăsta? Şi eu am unul acasă, mai mare decât al tău!"
După explicaţiile de rigoare, începe tanti doctor bocănitul, la care piciul:
"Nu mă doare, nu mă doare, c-am mâncat fasole tare"!
Culmea, chiar fasole mâncase. O farfurie plină-ochi.


Sărbători

Moş Nicolae. Curăţat ghetuţe, emoţii, vegheat, închis ochii instantaneu ca nu cumva spiriduşii moşului să îşi facă o impresie greşită. În fine, venit moşul, lăsat cadou, găsit cadou, mâncat cadou (că Moş Nicolae aduce doar dulciuri). După ceva vreme, soseşte naşofinul, care nu scapă absolut nici o ocazie de cadouri. Cu punga de cadou în mână, îşi face introducerea:
"Tu ştii cu cine m-am întâlnit eu afară, în faţa blocului?"
"Cu cine?" întreabă piciul curios.
"Păi ia zi tu... Cine zboară acum pe clădiri şi intră pe geam?"
"SPIDERMAN!!!" sare el, cu ochii strălucind de emoţie.
Am mai zis că e cel mai mare erou, da?

Grădiniţă

M-am temut de această postare. Poate că ăsta e motivul pentru care am amânat-o nepermis de mult. Sau poate că sunt altele, care ţin mai degrabă de răfuiala mea cu lumea. În fine...

D. s-a acomodat admirabil la grădiniţă. Asta aş fi scris până în urmă cu câteva zile, de când plânge cu disperare şi se agaţă cu mânuţele de tăticul salvator. Nu ştiu motivele, poate oboseala, poate s-a întâmplat ceva neelucidat, poate şi-a dat seama că realmente trebuie să meargă în fiecare zi, sau, poate că mai vrea să fie bebeluş şi lumea căsuţei noastre să se învârtească în jurul lui pentru încă puţin, încă câteva zile. Şi cum aş putea atunci să îi reproşez ceva, când eu însămi tânjesc deseori după starea de cocon într-o gogoaşă care să nu cunoască nimic altceva din lumea din afară?

Şi totuşi, D. s-a acomodat admirabil la grădiniţă. Cu limba lui cea peltică s-a făcut plăcut celor trei "frau" drăguţe şi tinerele, care îl provoacă la vorbă să se amuze de pălăvrăgeala lui sâsâită. Şi eu, da, m-am simţit... puţin jignită de uşurinţa cu care a rămas la grădiniţa cea mare şi necunoscută încă din prima zi, de somnul lui neîntrerupt alături de încă douăzeci de sufleţele şi, în special, de telefonul care nu a sunat nici măcar o dată ca să mă cheme să salvez situaţia.

Asta, la început. Pe urmă,...

"Cuum, şi azi mergem la grădi?"
"Daaa, sigur că mergem, grădiniţa este serviciul tău. Aşa cum merge tati la serviciu în fiecare zi, tu mergi la grădi".
"Taatiii..."
"Da".
"Educatoarea ta cum este?"
Păi, puiule, educatoarea lui tati e înaltă, are uniformă şi o cheamă Gheorghe. Asemănarea dintre cele două este că ambele spun poveşti.

"Maamii..." cu un surâs şăgalnic şi ruşinat în colţul guriţei.
"Da".
"Mie aşa-mi place când Frau îmi spune de "puţă"...
??????!!!!!!???????!!!!!!!!!?????????? (toate astea in mintea mea, in timp ce procesez rapid cum pot aborda problema asta spinoasa).
"Care Frau îţi spune ţie de "puţă", puiule?
"Păi toate trei îmi spun".
"Şi... numai ţie îţi spun aşa?"
"Nuuu, la toţi copiii le spun. Să-mi spui şi tu mie de puţă!"
OK, am schimbat cu mari eforturi subiectul, în timp ce mi se învălmăşea în minte firul acţiunilor de urmat, fir ce implica plângeri la inspectorat, audienţe la minister, protecţia copilului şi alte instituţii de resort.
Misterul a fost elucidat când drăguţa de Frau Alexandra ne-a trimis prin e-mail temele săptămânale ale copiilor, unde am regăsit, cu imensă uşurare, următoarea poezie:

Vor den essen, nach den essen
Hände waschen, nicht vergessen!
Immer wiered, nach den essen
Zehne putzen, nicht vergessen!

A auzit el de undeva de "educatoare", dar la noi sunt "frau", aşa că ideea îi este relativ străină.
Ieri a fost la colindat, la primărie, toată grădiniţa plus o droaie de frau.
"Cine v-a adus înapoi la grădiniţă, puiule?"
"ADUCĂTOARELE".
Logic, nu?

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 21

Mami este un om mare. În sensul cel mai propriu al cuvântului, şi strict în acesta. Prin comparaţie, orice tanti şi orice nene este inevitabil mic. În termeni relativi, bineînţeles.
...dar, de data asta, tind să cred că se aplică faţa obiectivă a termenului "mic", pentru că tanti care ne-a dat îngheţata cea galbenă era o drăguţă fâşneaţă minionă. Îi dă piciului ispita dulce, el spune politicos "mulţumesc" iar ea răspunde simpatică şi zâmbitoare "Să creşti mare!"
El o ia ad-literam şi i se pare oarecum neadecvată urarea:
"Ba TU să creşti mare, nu vezi ce mititică eşti?"
Şi îi serveşte unul din zâmbetele lui angelice la care e imposibil să nu îi ierţi orice boroboaţă.

Raiul din Valea Verde

Nu am locuit niciodata acolo. Şi totuşi, reprezintă un "acasă" mai cu sens decât orice alt loc de pe Pământ.
La Valea Verde lumina cade pieziş, brusc, pe iarbă, copaci şi pietre, printr-o gaură de cer cu legătură directă cu Raiul cel mare. Poate de asta iţi vine să taci acolo, ca într-un templu, cu pioşenie.
La Valea Verde se umblă pe cărări care încep şi se sfârşesc brusc, ca şi cum paşii celor care le străbat nu sunt de aici, ci coboară din nori şi urcă din nou acolo.
La Valea Verde e totul inundat de învălmăşeli ciudate de crengi contorsionate, de vegetaţie cu miros de ceva familiar, parcă de fîn proaspăt cosit, parcă de apă rece ca gheaţa, parcă de mijloc de vară.
La Valea Verde e un loc al instinctelor, un loc unde civilizaţie, progres, lucruri, toate se estompează într-o revenire la bază, la origini, la esenţial. Hăurile verzi, suişurile verticale, pădurile tăcute - liniile neşlefuite, muchiile dealurilor, căpiţele de fân, pietrele. Toate. Şi liniştea, mai ales liniştea.
La Valea Verde, trei puncte fixe trasează un triunghi ce cuprinde în el - şi în valea nemărginită pe care o încadrează - toată povestea lumii. Două case părăsite şi o biserică la mijloc. Aşa începe lumea. De aici s-a inspirat Dumnezeu.
Începând de astăzi, raiul din Valea Verde s-a îmbogăţit cu un înger. Singurul care, dincolo de copilărie, şi-a păstrat aripile neatinse, strînse pe spate, să nu ocupe loc, să nu deranjeze, în ceea ce orbii numeau o cocoaşă.
Şi tot începând de astazi, sufletul meu va schiopăta. Şi doar cei care mai văd încă îngeri vor înţelege.

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 20

Limbi străine

Inventăm cuvinte, şi ne jucăm cu ele facând abstracţie de orice regulă sintactică, semantică şi, uneori, a bunului simţ. Pentru că cele româneşti le-am epuizat, am trecut la alte limbi mai exotice.
"Mami, ştii cum se spune în limba engleză "biscuiţi"?
"Cum, dragul mamii?" prind eu ocazia de a-mi îmbogăţi orizonturile lingvistice.
"Wrismah!!!"
What?! Mă minunez eu. Şi tăticul, şi mai dihai:
"Cum se spune?! Wrismah?? Ce-i aia? Ia mai spune-odată!" îl provoacă tati pe micul lingvist printre hohote de râs.
Dar puştiul îl expediază scurt:
"Du-te, tati, dă-mi pace, că tu nu ştii engleză!!!"

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 19

Etapa mieunatului. Lungă, tracasantă şi de neînţeles. Găseşte motive de mieunat din aproape orice. "DE CE e udă apa?! Eu n-am vrut să fie udăăăăăă....." şi altele la fel de logice.
Şi l-am abordat recent:
"Dragul mamii, de ce plângi tu atât de mult? Uite, vezi, M. nu plânge atâta..." Ok, ştiu că astfel de comparaţii nu se fac, dar am trecut de mult de vremea în care aveam zeci de teorii şi nici un copil. Acum am un copil şi nici o teorie.
"Păi eu am mai multe necazuri decât M".
"Da?? Păi ce necazuri ai tu?"
"Ştii care e cel mai mare necaz al meu?"
"Care, mamă?" îmi tresaltă mie inima.
"CĂ NU AM DECÂT NECAZURI MICI".
Dragul mamii. Să nu treci niciodată de etapa asta.

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 18

...sau "Make love, not war"

D. nu are rude la ţară. Aşa cum nici eu nu am avut, de altfel. Scurtele noastre ieşiri la cunoştinţele rurale sunt pline de entuziasm si energie nestăpânită. Purcei, câini, găini - toate sunt mirobolant de frumoase. Cu tot găinaţul aferent. Într-una dintre vizite, D scoate din curtea special amenajată toate găinile, şi pe urmă le bagă înapoi. De muulte ori. Fuge după ele ca un bezmetic, urlă la ele ca într-un film de groază, în timp ce găinile traumatizate se ascund pe unde pot de dezastrul care se apropie pe două picioruşe fremătând de fericire. Şi numai ce îl aud la un moment dat, între două urlete ale lui şi două cotcodacuri disperate:
"Heeeeei... cocoşiţi-vă!!!!!!"
D, daca vei citi asta peste mulţi ani, să ştii că mama şi tata nu vorbesc niciodată aşa, că habar n-am de unde ai auzit tu cuvântul ăsta la frageda vârstă de trei ani, că cel mai probabil l-ai inventat pe loc sub impresia momentului.
De apreciat totuşi indemnurile la iubire universală... Că trebuia să spun şi ceva de bine.

Rogvaiv

În lista cotidienelor lecţii pe care le învaţ de la fiul meu a venit acum rîndul culorilor. N-au însemnat niciodată mare lucru până acum. Nu am, cred, obsesia feminină a asortatului, a nuanţelor, a potrivirilor de tonuri. Garderoba mea a trecut printr-o gamă coloristică relativ monotonă, de la eternul şi agasantul "şoriciu" până la actualele mici diversiuni pe aceeaşi temă. Hai un roşu, pentru sfidare, uneori. Fardurile mele nu sunt nici ele extrem de colorate. Pereţii căsuţei sunt albi. Genţile - neutre.
Şi, recunosc, rareori mă uit la cer ca să-l recunosc drept albastru, la fel cum verdele ierbii are de-a face cu clorofila, şi nu cu vreo explicaţie artistică.
Descoperirea lumii de către D este echivalentul momentului în care televiziunea alb-negru a fost înlocuită de cea în culori. Iar culorile cu care el îşi împodobeşte lumea lui - şi implicit pe a noastră - trec, cred, dincolo de utilitatea lor firească. Şi devin ele însele experienţe în sine.

Albastrul e totuna cu verdele. Mă întreabă de multe ori: "Mami, ăsta e albastru sau verde?" Am stabilit formal că iarba e verde şi cerul albastru. Dar de multe ori îmi vine să-i spun că ăsta e doar un punct de vedere, la fel cum e foarte subiectivă culoarea mării, de exemplu.

Verde fără putinţă de tăgadă este tricoul (tricourile) cu Spiderman, pentru care maşina de spălat a făcut o pasiune inexplicabilă. Şi tot verde e Georgescu. Da, e încă prezent.

Roşul e pentru fetiţe. Albastrul e pentru băieţei. Dincolo de şablonul deosebirilor de acest gen, ce am înţeles eu odată cu el e că roşul e delicat şi neînţeles. Iar albastrul e poznaş şi jucăuş.

Albul e pentru prinţese. Albul e culoarea eşarfei cu care se face mama mireasă şi se căsătoreşte cu el în cel mai oedipian stil cu putinţă. Albul e în ochişorii lui (căprui) atunci când îmi sărută mâna ceremonios şi face reverenţe princiare.

Într-una din nenumăratele poveşti pe care le citim de două ori pe zi, Triton, tatăl frumoasei Ariel, era "negru de furie". I-a plăcut expresia. A procesat-o.
Şi seara, înainte de culcare, mă ia în braţe drăgăstos, sunt "draga lui şi scumpa lui". De obicei îmi spune "Sunt bucuros că sunt cu tine". Acum însă îşi nuanţează vorbele: "Sunt albastru de bucurie că sunt cu tine".

Şi eu, iubirea mea mare.
Sunt albastră de fericire că ai venit la mine.

Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a ramâne anonim

Am luat de nenumărate ori coincidenţele ca... atât. Coincidenţe.

Poate este o etapă în maturizarea mea de care nu ştiam, poate că este o treaptă ascunsă de iniţiere, la fel cum, la jocurile pe calculator, când ai senzaţia că ai ajuns la nivelul maxim, ţi se oferă o nouă provocare nevăzută până atunci şi neaşteptată în dificultatea ei.

De ceva vreme, nu mai cred în coincidenţe. Nu sunt nici fatalistă în sensul deplin al termenului. Cred însă cu convingere că ceea ce mi se întâmplă are o logică prestabilită, sau este cumva parte dintr-un nivel superior, la care eu înca nu am acces şi înţelegere deplină.

Nivelul unu, cel al novicilor, când, paradoxal, crezi că eşti "the most valuable player" şi că vei bate toate recordurile de puncte: acceptam aşa-zisele coincidenţe în viaţa mea ca pe o cireaşă pe un tort de 20 de ani. Înfiorată, fericită, dar în nici un caz uimită. Mi se cuvenea, era o parte firească din viaţă, trebuia doar să o descopăr şi să mă bucur de ea.

Coincidenţele acestui nivel ţineau - îmi amintesc - de întâlniri cu fantasme din altă lume, în oraşe cu parcuri cu castani, pe străzi ce şerpuiau în sus, pe Cetăţuie, dar şi adânc, molatec, în sufletul meu de atunci. Mai ţineau de subiecte norocoase la examene mai mult sau mai puţin academice, de (in)compatibilităţi absurde, probate în dueluri mai mult sau mai puţin verbale, de îndrăgostiri fulgurante, mai mult sau mai putin reale. Adunam puncte după puncte, crezându-mă îndreptăţită să fac asta prin simpla mea prezenţă în joc. Şi, luând regulile drept coincidenţe, jucam jocul fără să fiu măcar conştientă de asta.

Nivelul doi a adus revolta, lupta, frustrarea, şi odată cu toate astea, ceea ce numeam revelaţia, o, atât de falsă, zic acum...: nu există reguli, coincidenţele se întâmplă pentru că eu le provoc să se întîmple, iar jocul merge în direcţia în care eu vreau. Au fost ani în care am scos din orice dicţionar resemnarea, ani în care m-am consumat, am obsedat provocând la nesfârşit vreo coincidenţă izbăvitoare care să-mi aducă iubire, împăcare sau, în fine, bani...

Şi de fapt, cu toată risipa şi arderea mea de atunci, nimic nu s-a întâmplat altfel decât trebuia să se întâmple. Acum ştiu asta.
Dar atunci, atunci credeam că aşa e jocul, că vine un moment în care tu devii eroul şi tu dictezi regulile.

Simt (iniţial am vrut să spun "ştiu", dar cred că nivelul la care sunt acum este în afara acestei epistemologii), simt deci că acum sunt in etapa aceea ascunsă, ca la Zuma, de exemplu, când ai terminat cele 12 niveluri şi, tocmai când eşti pe cale să-ţi savurezi succesul, coboară din cer nivelul ultim, de a cărui existenţă nu ştiai. Simt deci o logică a coincidenţelor din viaţa mea. Nu o pot explica, nu pot pune degetul (sau în unele locuri pot, dar doare)dar simt că e vorba, în esenţă, de acţiune şi reacţiune, de compensare şi de cauză-efect. Mai simt că, de cele mai multe ori, cauzele coincidenţelor nu îmi sunt deloc clare. Şi că, în loc să mă revolt şi să încerc să le elimin (cum ar face un neiniţiat...cum am făcut de multe şi dureroase ori)soluţia corectă este acceptarea lor. Şi aşteptarea clarificării motivului. Care vine întotdeauna, ca o revelaţie, ca un bonus de puncte care îţi umple ecranul de satisfacţie.
Legat de coincidenţe, ceea ce regret cel mai mult, reproşul meu cel mai dureros, este că nu am avut înţelepciunea de a ajunge să le înţeleg şi să le accept mai repede, înainte de a le nega, înainte de a mă nega pe mine însămi.
Dar, din nou, poate că acest fapt nu este decât o altă coincidenţă...

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 17

Seara, după băiţă, piticul dezbrăcat tremură de frig:
"Mami, ÎNCHILOŢEAZĂ-MĂ!!!"

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 16

"Cum se numeşte animalul acela mic, verde, rece, care se strecoară cu repeziciune prin iarbă?"
"O ŞOPÂRŢĂ"!

"Cum se numeşte planta aceea care te pişcă dacă pui mâna pe ea?"
"O Urzică", cu un accent pe "U" atât de puternic încât toţi îndepărtaţii lui strămoşi unguri se simt răzbunaţi.

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 15

Am revenit la una dintre primele noastre iubiri, dintr-o altă perspectivă: Peter Pan. Îl citim în fiecare seară, îl spunem "din cap" şi ne uităm şi la desene animate, unde mama musai trebuie să fie prezentă atunci când vine căpitanul Hook. Într-o seară, intrăm în detalii: "Peter Pan le-a spus copiilor că şi ei pot să zboare, dacă se gândesc la ceva care-i face pe ei fericiţi".
Mi s-a părut un bun context să îl intreb: "Tu la ce te-ai gândi, ca să poţi să zbori? Ce te face pe tine fericit?
Răspunsul a venit ca un duş rece:
"Fetiţele!".
Fără nici o ezitare. Sâsâit şi galeş, piticul ştie cu siguranţă ce vrea.
"Şi altceva?" insist, în speranţa obţinerii unui răspuns mai de trei anişori...
"Sunt fericit atunci când mă gândesc la tata meu".
Ce aproape e uneori fericirea.

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 14

Îmi este de-a dreptul imposibil să ţin pasul cu el...
Era la un moment dat o glumiţă care spunea că vorbirea se învaţă în primii doi ani, iar tăcutul... o viaţă întreagă. Începe să ni se potrivească a doua parte nouă. Diplomaţia este o calitate care-i lipseşte cu desăvârşire (oare este o chestie genetică...)
Pierdem vremea în faţa blocului, aruncând cu pietre în ce se nimereşte şi aşteptând să se răcoreacă aerul. Vine o vecină, o doamnă drăguţă foc, ne salutăm, piciul salută şi el. Şi ce-şi zice, hai să facem puţină conversaţie...
D: "Asta-i o tanti!"
Mama: "Da, puiuţ" (ok, adevărul e evident, dar să nu uităm că tata-i poliţist şi mama-i blondă)
Tanti: "Hi, hi, hi"... râde flatată doamna. "Daa, sigur ca sunt o tanti!"
D: "Dar numai că ... e cam GRĂSANĂ".
Îngheţ, în ciuda caniculei. Şi, cu toate pretenţiile mele de filolog mânuitor de cuvinte, nu găsesc nimic de zis să dreg cumva busuiocul. Tanti zâmbeşte din nou, parcă ceva mai forţat, arătându-şi dinţii, şi probabil că o lăsase şi pe ea inspiraţia, pentru că dispare rapid în bloc.
Acuma... stând strâmb şi judecând drept... copilul are dreptate. Şi nu insistă toată lumea să spună mereu adevărul? Ei, iaca, l-a spus!
Încerc totuşi să îi explic că "nu se face" aşa ceva, deşi mi-e tare greu să găsesc un motiv care să-l convingă că adevărul nu trebuie spus în orice situaţie, şi cu atât mai mult femeilor (puiul mamei, şi ăsta e doar începutul...)
Ce m-a frapat e că, în ziua următoare, ne urcăm noi amândoi în maxi-taxi, să mergem să facem înscrierea la grădiniţă. Odată urcaţi, D. se instalează pe o banchetă cu un loc liber. La staţia următoare, se urcă o altă tanti, mai în vârstă, şi vizibil supraponderală. Se aşează fix pe scaunul de lângă el! Am simţit că mă iau transpiraţiile, în anticiparea unei alte manifestări a adevărului. Mă uit la D: se uită când la tanti care ocupă trei sferturi din bancheta intreagă, când la mine. După câteva priviri din astea, îmi bagă un zâmbet cu un clar subânţeles, uitându-se din nou la tanti. Mă apucă un râs isteric, lumea se uită la mine... D. se uită în continuare la tanti şi la mine pe sub genele lui kilometrice, cu acelaşi surâs complice pe feţişoara lui angelică.

NON habemus pipa

Doamne, cât am aşteptat postarea asta... Şi sincer, îmi imaginam că va veni doar după ce va merge băieţelul la şcoală.
Pipa cea plină de microbi şi de gândăcei a fost ridicată de la domiciliu de tanti doctor, care a dus-o la cabinet şi a ascuns-o în fundul unui sertar, împreună cu alte surate de-alea ei mult-hulite, ca nu cumva ca un copilaş să o atingă vreodată şi să se îmbolnăvească.
Şi, la fel ca celelalte succese ale piticului, a venit atât de natural şi atât de fără chinuri încât mă întreb când voi învăţa, în sfârşit, să îi acord încrederea pe care o merită. Şi să nu forţez nimic, pentru că e inutil, pentru că se va întâmpla atunci când vine vremea.
De o săptămână, băieţelul meu cel bun şi curajos adoarme căscând de zeci de ori în gol, făcând gesturi reflexe cu buziţele, inerţie explicabilă după atâta timp,asaltul ultimei redute a stării de bebeluş...

Răspuns

"Cum a plecat bebeluşul la Doamne Doamne? Pe unde a plecat? Eu de ce nu l-am văzut? Era întuneric? Era noapte?"

Da, iubirea mea. Era intuneric. Era noapte.
Dar acum se luminează de ziuă.

Poveste adevărată

A trecut o lună de când mimez normalitatea. Uneori îmi iese atât de bine încât mă surprinde şi pe mine. O lună în care mintea mea şi-a impus nişte limite stricte de gîndire, ca atunci când înveţi să mergi şi ţi-e teamă să ieşi din culoarele trasate de tine, ca să nu cazi. O lună în care mi-am surprins de multe ori mâna zburând, reflex, spre pântec, a protecţie. O lună în care am răspuns de "n" ori la întrebări infinit mai grele decât am întâlnit vreodată în 13 ani de învăţat copii, mai chinuitoare decît orice examen. "Unde e, mami?" "De ce?" Şi "Cum"?

Ceea ce voi scrie e parte din învăţarea unei lecţii. O lecţie pe care o ştiam în teorie, pe care am luat-o mereu ca pe un clişeu, ca pe un loc comun, şi am catalogat-o ca fiind- hm... "simplă" normalitate.

Părinţii mei au iubit mereu animalele. De când îmi aduc aminte, casa noastră a fost spital provizoriu pentru toate făpturile rănite şi găsite de copii. Inclusiv pentru cele mai puţin apreciate. Liliecii, spre exemplu.

Recent, în urmă cu vreo 10 zile, mama a văzut pe fereastră un pui de cioară care se plimba periculos în parcare, printre maşini. Căzuse cu siguranţă din nucul imens din apropiere. Şi l-a trimis pe tata să îl ia şi să îl pună undeva la adăpost, să nu-l lovească vreo maşină. Tata a coborât şi l-a luat în mână. Şi pe loc nucul cel mare s-a scuturat de ciori negre care, pur şi simplu, s-au năpustit asupra lui. Tata l-a lasat jos în iarba. A revenit pe urmă, încercând să pună puiul într-un copăcel, sau undeva mai ferit de ghearele vreunei pisici sau de colţii vreunui câine. Ciorile au atacat din nou. Picau razant în jurul lui, atingându-l cu aripile şi făcând un zgomot asurzitor. De data asta, l-au atacat aşa până a intrat în bloc. Mult timp după aceea, croncăneau cu disperare în jurul locului unde intrase tatăl meu, făcând cercuri largi deasupra.
La câteva ore după acest moment, tatăl meu a ieşit din bloc cu gândul să meargă la cumpărături. Ciorile l-au luat în primire de cum l-au zărit ieşind din bloc, cu o disperare si agresivitate de neimaginat - decât pentru un Hitchcock, probabil. Aplicau aceeaşi tactică de kamikaze, picând razant până în imediata lui apropiere, rupînd cu furie frunze şi crenguţe din copacii pe lângă care care trecea tata. Şi făcând acelaşi zgomot de coşmar. Aşa a mers tata la magazin, cu alaiul de ciori furioase deasupra lui, cu lumea mirată de scena asta tragi-comică, şi tot aşa s-a şi întors, cu ciorile după el, nescutindu-l nici o clipită de furia şi de plânsul lor negru.

A trecut mai mult de o săptămână de atunci. Şi tata încă nu poate să meargă nicăieri fără să fie acompaniat de alaiul funebru şi asurzitor. Îl iau în primire când iese din bloc, un vaiet vesteşte sosirea duşmanului, şi într-o clipită cerul se innegreşte de ţipete şi atacuri. Am văzut eu asta. Îl recunosc şi de la geam. Dacă deschide geamul dinspre nuc, efectul este acelaşi. Dacă altcineva e la fereastră, nu se întâmplă nimic.

Probabil că, în alte circumstanţe, aş fi râs cu lacrimi de toată întâmplarea.
Acum, după o lună în care viaţa mea s-a măsurat în bătăi de inimi ce nu mai vor să bată, le simt, dureros şi solidar, ca şi pe mine.
Mame.

Uneori aş putea şi eu să rup toate frunzele din toţi copacii din lume.

Emptiness

Still.

Întrebare

"La bebeluş îi dă Doamne Doamne îngheţată? Că şi lui îi trebuie..."

Vid

Aş vrea să-ţi pot explica. În acelaşi timp, ştiu că niciodată nu aş putea face asta, într-un fel care să conteze, care să facă o diferenţă. Şi atunci tac. Vid. Vid. Vid. Vid. Aş putea umple sute de pagini virtuale doar cu cuvântul ăsta. Pentru că am rămas fără toate cuvintele din lume în afara lui. Aş alege plânsul ăla care eliberează, aş alege să sparg tot ce se poate sparge în lumea asta, dacă aş avea această alegere, dar nu sunt atât de norocoasă, aş alege drogul de orice fel, dar ştiu că uitarea dată de el este o iluzie. Nu pot merge înapoi: dar nu pot merge nici înainte. Sunt blocată. În vid.

Dedicaţia asta nu e pentru tine. Ascult-o de trei ori.

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 13

Georgescu
Noi toţi funcţionăm pe bază de broaşte. Adică fiecre are câte o broască în burtă, ca să fim mai clari. Pe broasca lui D. o cheamă Georgescu, şi atât. Uneori, lui Georgescu i se face poftă de ciocolată sau suc. Lui D. nu i-ar trebui... că l-ar durea burtica... dar dacă îi trebuie lui Georgescu, ce să-i faci! Musai să primească.

Tunderie
E locul unde a fost sa se tundă. Logic. Cu noi, cu oamenii mari e baiul, nu cu cuvintele inventate de ei.

En-garde, pussy-cat!
Antrenament de karate.
Tati: "Stai în gardă, apără-te!"
După o vreme...
D: "Tati, eu stau în CURTE, hai, atacă-mă!"
Gard, curte... ce mare diferenţă...

D. e bunicul şi îi spune mamei o poveste.
"Am fost la pescuiiiit... cu pescuitoaaaarea... şi am prins un peşte şi o broască"
Mama: "Şi cum o chema pe broasca?"
"N-o chema nimeni, venea singură".

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 12

Seara e anotimpul compromisurilor. Şi al tragerilor de timp, interminabile, tracasante, obositoare.
"Mi-e sete".
"Mi-e foame".
"Să dau pupic la tati".
"N-AM DAT PUPIC LA TATI" (minte...)
"Să fac pişu".
"Să fac... you know".
Etc.

Într-o seară eram la etapa cu "you know", singur în baie, pe oliţă. Şi îl aud bombănind de unul singur:
"Oale cum să mai facem să nu ne culcăm....."

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 11

Din ciclul "blonde is more fun":

Se cuibăreşte în braţele mele şi se uită galeş la mine:
"Mami, mie mi-e luşine de tine... de tati nu mi-e luşine... numai de bonde mi-e luşine".

Seara, la culcare, tati descoperă o bubiţă pe preţiosul posterior al prichindelului.
"Tati, ce ai păţit la funduleţ?"
"M-a muşcat o bonda.... Cred că..."

Din ciclul "Să ne facem totul singuri":
Ne jucam extrem de creativ în casă, aruncăm mingea de la unul la altul. Şi pentru a mia oara, mingea intră sub dulapul din bucătărie.
"Nu-ţi fă pobleme, mămucă. Că o scoţi tu de acolo".

Din ciclul "când eram eu mare":
Tati se plimbă cu piticul şi se întâlneşte cu "Rudetata" (never mind... o tanti cu un băieţel de vreo doi ani). După conversaţia de rigoare, se despart, şi tati vrea să se laude cu politeţea piticului.
"Cum spui la tanti, puiule?"
"Sălumââânaaa".
"Şi băieţelului cum îi spui?"
"Selus, pichindeluleeee..."

Din ciclul "religie pentru popor":
Din nou tati cu piticul, la plimbare forţată. Îl apucă evlavia pe pici şi-şi intră în rolul absolut nou de misionar religios, cântând cât îl ţine gura:
"Doooomnul ne dăăăăă îngheţaaaaatăăăăăăăă
Doooooomnul ne dăăăăă ciocolaaaatăăăăă
Doooomnul ne dăăăăăă de toaaaaaateeeee...."

Din ciclul "bunici şi nepoţi":
Acasă la bunici. Seara. Piticul stă în pat lângă bunicul, care picoteşte cu televizorul deschis. Trece bunica prin cadru, cu treabă. Când iese, piticul se dă jos din pat şi vine după ea, bodogănind ursuz:
"Vin şi eu cu tine. Că bătânul ăsta numai doalme..."


Bunicul îl întreabă pe pitic:
"Ce-o să faci când o să fii şi tu bunic?"
"O să am ghijă de pichindei".