NON habemus pipa

Doamne, cât am aşteptat postarea asta... Şi sincer, îmi imaginam că va veni doar după ce va merge băieţelul la şcoală.
Pipa cea plină de microbi şi de gândăcei a fost ridicată de la domiciliu de tanti doctor, care a dus-o la cabinet şi a ascuns-o în fundul unui sertar, împreună cu alte surate de-alea ei mult-hulite, ca nu cumva ca un copilaş să o atingă vreodată şi să se îmbolnăvească.
Şi, la fel ca celelalte succese ale piticului, a venit atât de natural şi atât de fără chinuri încât mă întreb când voi învăţa, în sfârşit, să îi acord încrederea pe care o merită. Şi să nu forţez nimic, pentru că e inutil, pentru că se va întâmpla atunci când vine vremea.
De o săptămână, băieţelul meu cel bun şi curajos adoarme căscând de zeci de ori în gol, făcând gesturi reflexe cu buziţele, inerţie explicabilă după atâta timp,asaltul ultimei redute a stării de bebeluş...