Și profele e oameni

Să mă identific cu ceva sau cineva a fost, de când mă știu, un proces anevoios. Mă obișnuiesc greu, mă acomodez eventual - dar nu sigur - și îmi asum locuri, stări, fapte și oameni cam cu frecvența cu care-mi schimb culoarea părului. Adică foarte rar. 

Printre statuturile care, în timp, s-au lipit de mine ca niște piei de șarpe recondiționate periodic au fost, într-o ordine absolut întâmplătoare:

• Mamă. Clar, mamă. Maternitatea m-a lovit în moalele capului, indiferent de cât aș fi putut citi pentru a mă pregăti, vezi doamne, pentru ea. M-a lovit de-am amețit de-atâta iubire, amețeală de care sufăr și azi și-o voi face, probabil, și la vârsta senectuții când nu voi mai identifica exact cauza. Maternitatea e singura amețeală care nu-mi va trece niciodată. Dacă toate celelalte amețeli din viața mea își vor găsi antidotul, iubirea pentru puștache îmi va provoca un permanent vertij.
• Blondă. Cu excepția rarissimelor cazuri (vezi două rânduri mai sus) când fac experiențe extreme în culori brunete, șatene sau roșcate, sunt blondă. Și nu mi-e frică să o arăt. 
• Om de nădejde al societății. Plătesc (multiple) impozite, nu sunt restantă la întreținere, strîng resturile rămase după un picnic, nu ascult muzică în orele de liniște, nu depășesc viteza legală și sunt, în general, un element pozitiv. Trăiască clasa de mijloc și-ale ei clișee. 
• Femeie. Femeie până-n ultima moleculă de ADN, femeie venită de pe Venus, orice-ar însemna asta în șabloanele contemporane. Femeie cu veleități cameleonice, cu secrete și exhibiții, cu rujuri și sutiene colorate, cu sensibilități ciclice, cu sindrom premenstrual, cu sensibilitate, cu duritate. Cu gheață. Dar și cu topiri primăvăratice.
• Profesoară. 
• Profesoară.
• Profesoară.

Au trecut 20 (douăzeci) de ani în care aș  fi avut timp să mă acomodez cu statutul, să mi-l asum, să-l tratez în consecință. Însă, în continuare, când cineva mă apelează cu ”doamna profesoară”, îmi reprim un instinct rudimentar și tocit care mă determină încă să mă uit în spate, peste umărul drept, să văd cine este chemat.

După douăzeci de ani, încă tot nu mi-e clar unde e catedra și unde încep băncile. Încă tot nu m-am lămurit cine pe cine învață.

După douăzeci de ani, încă n-am reușit să intru pentru prima oară în sala cu boboci și să nu am emoții.

Încă tot am un impuls să fug în spate și să mă așez în ultima bancă.

Încă tot simt fiorul pe care ți-l dă tabu-ul de a scrie ceva într-un catalog.

Sau de a semna o diplomă.

Așa că nu știu dacă a fi profă este pentru mine un statut complet asumat, sau mai degrabă o întâmplare care m-a prins involuntar în mijlocul unui sistem labirintic și plin de minotauri. Sau poate că este o greșeală, așa cum simțeam în primele zile în care am semnat condica. Sau poate că este o vocație. Sau toate cele de mai sus, ca în exercițiile de tip multiple choice. 

Simt însă să scriu, pentru că oratoria nu a fost niciodată o armă de-a mea, iar cutia asta e un cadru bun. Simt să scriu despre cum e să fii profă - și despre alți gagavaiți, desigur - și să nu te simți una, sau cel puțin nu în accepțiunea clasică a termenului.

”Arăți exact ca o profă”, mi-a zis cu tentă apreciativă o colegă zilele trecute , văzându-mă cu ochelari nou-puși pe nas, taior negru și păr proaspăt tăiat radical la linia urechilor. M-a lovit drept în inimă. Mâine îmi voi ciufuli părul și voi scoate din fundul dulapului pantalonii de piele.

În esență, de asta scriu. Pentru că nu vreau să fiu o profă, vreau să fiu cea care face ceaiul. 

Vreau să mă uit mereu în urmă când cineva mă interpelează cu ”doamnă profesoară”. Vreau să transform clasa într-un lan de secară și eu să stau în ultima bancă și să mă uit mereu la copiii ăștia mari și, atât cât pot, să-i păzesc să nu cadă.

Și mai vreau să scriu pentru că am fost și eu acolo, în bancă, și-mi amintesc emoțiile dinaintea examenelor și fețele grave ale propriilor mei profesori, și coșmarurile cumplite că nu voi ști lecția și toate astea care cred că sunt la fel acum. Frica de a te adresa profului, teroarea prezentărilor în fața comisiilor. Durerile de burtă dinaintea testelor. Sentimentul că ești mic, mic, și nu știi nimic, iar omul ăla de la catedră e un zeu bun sau rău care-ți va decide soarta. 

Înaintea oricărui examen oral, așteptarea înfrigurată din fața sălii era condimentată de eternul sfat pentru calmarea emoțiilor: ”Imaginează-ți-i pe profii ăștia în altă ipostază. Imaginează-ți că sunt la ei în bucătărie (cu varianta extremă ”la ei în toaletă”). Funny, nu? Și profii sunt oameni”. 

Și profele sunt oameni, așadar. Iar bucătăria mea e o cutie cu gagavaiți.