The mirror has two faces

Postarea asta are un dublu rol. Pe de o parte, ar fi frumos ca peste o vreme să pot să am o dovadă a transformărilor aduse de D. în totalitatea lor. Pentru că ştiu, din experienţa zilnică, ce uşor estompează timpul unele lucruri. Pe de altă parte, e şi o chestiune de oarecare responsabilitate să încerc să redau si părţile grele, părţile care nu se regăsesc in revista "Mami", şi care în general nu li se spun - sau nu sunt conştientizate pe deplin, în adevărata lor greutate - viitorilor părinţi. Deci o sa-mi iau jos ochelarii roz, oarecum pasibili de a provoca greaţă de atâta dulcegării, şi o să scriu şi ceea ce, la fel ca şi toate celelalte lucruri despre D, nu trebuie să le uit. Chiar şi numai pentru a râde de ele mai târziu...

1. Nu voi uita niciodată, contrar folclorului din acest domeniu, naşterea lui D. Dar am zis că nu voi scrie niciodată aici despre asta.

2. Încă nu am uitat - deşi probabil că o voi face - prima noapte acasă cu el, când stăteam în fund pe covor plângând de-mi săreau capacele, cu pompa de muls într-o mână şi cu biberonul în alta.

3. La fel de bine îmi amintesc de indescriptibila oboseală – şi zic oboseală pentru că nu cunosc un cuvânt adecvat – din primele luni, când somnul dulce, de o noapte întreagă, mi se părea cel mai mare lux din lume. Senzaţia extrem de puternică era că niciodată, dar NICIODATĂ nu mă voi mai simţi odihnită. Cel puţin, nu în următorii 18 ani.

4. Poate că ar fi trebuit să fie pe locul întâi, odată cu naşterea… pentru că există o legătură… nu o să uit sentimentul groaznic că nu am nici un sentiment, în nici un caz iubire, încercările de a simţi ce se spune prin cărţi şi ruşinosul rezultat de a nu simţi decât, în cel mai bun caz, responsabilitate.

5. Nu voi uita niciodată –nici nu s-ar putea, de altfel - consecinţele fizice de genul hemoroizi, dureri de spate paralizante care iată, după doi ani, sunt încă prezente, multe kilograme adunate peste cele deja existente şi taaaare greu de dat jos.

6. Serile – foarte multe la număr – când încă aveam pretenţia să îl creştem “ca la carte”, iar cartea zicea că bebeluşul trebuie să doarmă în pătuţul lui… Şi consecinţa: noi doi inghesuiţi în bucătărie sau pe hol, pe întuneric, D. urlând în pătuţul lui din cameră, eu făcând zeci de drumuri la el şi înapoi, muţeşte, să-i dau suzeta pe care şi-o scăpase.

7. Serile când practica de mai sus nu dădea rezultate în ciuda perseverenţei noastre, şi atunci îl luam într-o pătură, ne urcam toţi trei în maşină şi făceam turul cartierului cu ocolire pe centură, pentru că se pare că huruitul motorului îl adormea.

8. Momentele când, în aceeaşi idee a adormitului, cântam până la epuizare toate melodiile care-mi treceau prin cap, cu versuri improvizate pentru a comunica în acelaşi timp cu T, ceva de genul:
“Trăia odată-ntr-o pădure
Acoperă-l pe picioare
Trăiau săraci ca vai de lume
Uită-te daca nu a adormit”…

9. Ziua groaznică, poate cea mai grea, cu siguranţă cea mai înfricoşătoare când a fost operat D, când am avut revelaţia aproape mistică a păcatelor care se întorc împotriva copiilor, când m-am rugat – ca orice părinte cred – să fiu eu cea pedepsită, dacă de pedeapsă era vorba în tot ce se întâmplase.

10. Dimineţile multe la număr când, după ce lucrasem până spre ziuă, trebuia la ora 7 să fiu funcţională. Veselă, odihnită. Gata de joacă.

11. Momentul – hazliu acum – când l-am luat în braţe pe D. după ce îşi băuse lăpticul şi l-am făcut “avionul”, iar el a găsit de cuviinţă să vomite în gura mea larg deschisă…

12. Serile extreme de recente – aşa că scuze pentru patos – când nu adoarme indiferent de ce vrăji pun la cale, cînd îl cert şi el râde cu neruşinare, când mă loveşte “na-na” pentru te miri ce-o fi în mintea lui, când îmi face literalmente cratere pe faţă datorită obiceiului de a mă ciupi de obraz cu zecile de minute înainte de a adormi.

13. Promisiunea – sau ameninţarea – reciprocă de a nu mai avea niciodată, niciodată un alt copil, pentru că “nu mai pot”, “simt că înnebunesc”, “acum nu-mi zi nimic”, “mai vorbim mâine despre asta, dar mai spre seară…”

14. Sentimentul, uneori, de imbecilitate socială, de incapacitate de a scoate altceva pe gură în afară de “cucuriguuu” şi “ham ham”.

Lista rămâne, cu siguranţă, deschisă, dar acum se trezeşte D, here we go agaaaain…