La boheme

Cunoașteți melodia lui Charles Aznavour, "La boheme"?

Costineștiul este Montmartre-ul meu personal. L-am cunoscut când eram, bineînțeles, studentă, aveam, bineînțeles, nu mai mult de douazeci de ani și starea de adult era mai mult o chestiune teoretică.

Am ajuns acolo într-o vacanță din acelea despre care iți aduci aminte, la maturitatea deplină, cu un soi de nostalgie villoniană (dacă am putea înlocui metafora zăpezii cu cea a nisipului). Aveam, am mai spus, douăzeci (și unu) de ani. Vârsta glorioasă a marilor iubiri, a marilor greșeli și a marilor lecții.

Marea mea vacanță, neegalată de nimic din ce a urmat vreodată, a durat cam o săptămână. Cam cât i-a luat lui Dumnezeu să creeze lumea :) și cam cât mi-a luat mie să pendulez suspendată într-o cu totul altă lume decât cea de dincolo de calea ferată – știți voi care.

Am fost, bineînțeles, blatistă. Doi prieteni de studenție aveau bilete “legale”, fiecare și-a adus iubitul/iubita, deci patru, plus eu, al cărei iubit de atunci era simplu de cazat, el ocupând doar mintea și gândurile mele in totalitate. Dar era intangibil, deci nu ocupa spațiu. Am ajuns într-o dimineață devreme, cu trenul, după o călătorie de o noapte, buimacă de somn, în spate cu un rucsac împrumutat în care aruncasem câteva conserve sub jeansi, tricouri si costum de baie. Am fost cazati intr-una din casutele acelea de lemn din jurul lacului. Erau sordide, aveau doua paturi si doua noptiere. Am umflat salteaua pneumatica a uneia dintre prietene si mi-am facut culcusul intre cele doua paturi. Dimineata taram aceeasi saltea pe plaja, sa-mi continui somnul.

…De fapt, nu stiu exact ce merita povestit despre boemia acelei vacante. Pentru ca e vorba de trairi, nu neaparat de fapte. De exemplu, mi-e greu sa descriu starea aceea extatica aproape (si nici nu beau, nici nu consum droguri, nici acum, nici atunci) data de faptul ca eram cu totii LA FEL de tineri, de dornici de a experimenta fericirea. Si nu era data de nimic material, asta era nemaipomenit. Imi programasem banii sa imi ajunga pentru intrarile la discoteca (cinci mii) si acolo beam apa de la robinet cand mi se facea sete. Dar niciodata nu m-am simtit mai bogata decat atunci. Mancam asa, ca in melodie “un jour sur deux”, ce se gasea, conserve de acasa, porumb fiert, corn cu sana. Dar era o muzica continua in urechile mele; Tineretului devenise un mod de viata, Ringul era exceptia de cateva seri. Mergeam la discoteca si in timpul zilei, dansam pana nu-mi mai simteam picioarele, dansam in drumul spre plaja, in apa, cred ca si in putinele ore de somn imi zvacneau picioarele in vis. Vazuta asa, retroactiv, mi se pare ca o viata intreaga a fost concentrata in zilele acelea. Si nici macar nu mai pot reface in intregime filmul, asa cum as fi vrut sa povestesc, fluent, pentru ca am doar niste flash-backuri ca niste amintiri dintr-o alta lume. Iata-le:

- Concertele nocturne cu Compact, din Tineretului. In fiecare seara. In nici o sala de concerte din lume n-a fost un sentiment de comuniune mai puternic – sau nu l-am mai simtit eu de atunci – decat cel pe care il formau sutele de studenti cantand despre ‘trenul pierdut’.

- Razia politiei. Se fura, bineinteles. Si se verifica cine / cati stau intr-o casuta. Cum noi (eu) eram in ilegalitate, hotaraseram ca, in cazul in care va veni razia, sa spunem cum ca in casuta locuiesc doar 2 fete (detinatoarele de drept ale biletelor) si ceilalti sunt in vizita. Ei, si intr-o seara, baietii erau iesiti pe alee asteptand sa se gateasca fetele pentru discoteca. Aveau la ei un aparat de fotografiat. Mare greseala. Vine o patrula formata din doua cadre si un caine lup, intrebandu-i (organul, nu cainele) cine sunt si de unde au aparatul. Ei explica, stau in casuta x, actele sunt acolo. “Hai sa verificam”! zice organul. Bat la usa, noi ne facem galbene cand vedem animalul (cainele), organul si prietenii nostri mici plapanzi intre ei. “Baietii astia stau cu voi aici”? intreaba organul. Noi, consecvente intelegerii: “Nuuuu… nu i-am vazut niciodata!” “BA DA, striga prietenii nostri, SPUNETI-LE adevarul!” “Stai!” striga organul, unul dintre baieti e gata sa se arunce la pamant, de fapt politaiul vorbea cu cainele… in fine. Scapam cu fata curata. O fi fost probabil si politaiul student in vreo viata anterioara, ca in asta, nici o sansa.

  - Agatarea. La propriu. Un dans lent in Ring, la invitatia unui… well… dansator. Costumatia obligatorie: jeans. Accesoriile la fel de obligatorii: curele de piele. Si eu, si el. Inaltimea: cam aceeasi. Inevitabil: ne-am agatat curelele una de alta. Si asa ca am avut un slow dance pasional, faceam senzatie prin senzatia de apropiere trupeasca pe care o degajam, cei din jur se oprisera din dans sa ne admire (ok, am exagerat aici). La sfarsitul dansului am constatat sec: “ne-am agatat”. Am ras, ne-am “dezagatat” usor si am continuat fiecare dansul pe cont propriu. La fel ca in viata.

- Concertele cu Baniciu de pe plaja. Direct pe plaja. In jurul unui foc. Si senzatia incredibila ca marea, nisipul, iubirea, focul, muzica, oamenii isi pierd conturul si devin una.

  - Rasariturile de soare. Ca in filmul acela american pe care l-am vazut mult mai tarziu, “Ziua cartitei”. Acelasi ritual in fiecare dimineata, dupa o noapte in Tineretului. Plimbarea obligatorie pe nisipul rece. Strangerea in (alte) brate. Raza de soare timida. Gata romantismul, mi-e somn. Si, in sfarsit - salteaua mea umflata dintre doua paturi.

- Tupeul incredibil de om tanar, caruia viata nu-i oferise decat literatura si mai putina practica, aroganta pe care ti-o da frumusetea (scuzati lipsa modestiei), tineretea si increderea. Si da, prostia si cruzimea, zic acum. M-am despartit de una dintre iubirile mele de la Costinestiul acelei vacante din cel mai stupid motiv din lume. Era seara, batea putin vantul, el avea o gazda in cladirea din apropierea sediului Politiei. A urcat sa isi ia o jacheta. Era un stil de jachete tampit pe vremea aceea, din jeans, mi se pareau ingrozitoare. Si da… cand a coborat imbracat intr-o jacheta din acelea, am plecat.

  - O alta despartire, din cauza iubitului ala utopic din capul meu, infaptuita in mijlocul multimii care se indrepta spre Ring, al carei moment dramatic a fost compromis total din cauza unei calcaturi solide pe picior care m-a lasat fara slapii mei cei colorati. Si drumul pana la casuta de langa lac, desculta, inlacrimata. De ciuda ca nu mai am iubit (real sau nu), slapi, rabdare…

- Indragostirile. Nemimate, crud de ireale vazute acum de la distanta. Totale, atunci. Adevarate. Incepute brusc, in timpul unui dans, prin complicitatea unor priviri, marturisite pe plaja, noaptea, la Obelisc, plimbate pe faleza inalta din dreptul epavei, pe niste carari batatorite de alti indragostiti din alte vremuri, arse in saruturi sarate de mare si terminate la fel de brusc, in gara aceea mica si prafuita. Schimbul de bratari hippy impletite din ata colorata. Minciunile de care amandoi stim: “N-o sa te uit niciodata”. “Nici eu”.

La intoarcerea acasa, aveam cel putin 5 kilograme mai putin si cel putin o lume mai mult. N-am mai trait o experienta similara nici inaintea acelui moment si nici dupa el. Pentru mine, vara aceea si vacanta la Costinesti este reperul experientelor mele de maturizare, de trecere, de tinerete, de cum vreti voi. Zile in sir am plutit, intr-o imponderabilitate sustinuta de amintiri. Am tras de ele cat am putut, acum insa imi par dintr-alta lume. Pentru ca, daca am inceput cu “La boheme”, la fel cum Montmartre-ul lui Aznavour este altul dupa ani, asa e si cu Costinestiul meu. Nu mai exista demult. A ramas doar o stare de spirit.

A, nu. Intr-un jurnal al “lucrurilor pe care trebuie sa le fac inainte de a muri”, cand am ajuns acasa in vara aceea am taiat “Faire l’amour sur la plage a la nuit”. Atunci scriam in franceza, vous comprenez.