Urme

Ține oare de vârstă, de experiență sau de pură ramolire ca toate întrebările alea grele, ”de viață”, pe care la douăzeci de ani le alungai cu un gest disprețuitor și voit-superior al mâinii să revină acum într-o nouă și îmbunătățită versiune, învăluite în haine noi și să-ți servească pe tapet, obligându-te să le faci față, toate îndoielile, fricile, angoasele și complexele...

Una dintre aceste întrebări, despre care simțeam, la douăzeci de ani, că știu totul și încet, încet am aflat că nu știu aproape nimic, este legată de ce e important. Știți voi. ”Esența vieții”, sensul  rătăcirilor, al zbaterilor, al eforturilor zilnice. Motivele pentru care continuăm să ne dăm jos din pat dimineața, să facem gesturi repetitive aducătoare de rutină și de o oarecare siguranță înscrisă pe lunarul fluturaș de salariu, să facem punți înspre cei de lângă noi. Sau ziduri, după caz. După ce, pe rând, răspunsul era în mare parte legat de mereu-schimbătorul și volatilul concept al fericirii (”Sunt fericită că fac ce-mi place”. ”Ce fericire că-mi pot cumpăra cartea/blenderul de fructe/vacanța în Grecia”. ”Te iubesc. Sunt fericită”) am ajuns să-mi răspund, acum, diferit.

Urme. Așa îmi răspund acum la întrebările astea grele, atunci când mai am dispoziția să mi le pun.  Viața așa-cum-o-știm, sau viața mea, hai să nu fiu arogantă, este despre a produce și a primi urme. 

Și dacă vorbeam despre întrebări grele, o altă întrebare, legată de frici (”De ce ți-e frică?”) a primit, la rândul ei, răspunsuri într-un registru extrem de variat, începând cu ”să iau mai puțin de nota zece la examen” și continuând cu alea mai grave, cum ar fi ”cutremure”, ”singurătate”, ”să-i pierd pe cei dragi”, ”moarte”, ”gândaci”. Serios. Între timp, am învățat că singurătatea poate fi o formă de binecuvântare, că pe cei dragi îi poți pierde doar dacă îți pierzi memoria și că moartea e așa... un fel de naștere, și ea. Despre gândaci, da, treabă serioasă, nu vorbesc despre asta. Însă în această etapă a mea de viață, de experiență, cred că una dintre principalele mele frici, în afară de gândaci și de cutremure, este aceea de a nu lăsa urme. Și de a fi, la un moment dat, incapabilă să le primesc.

Cel mai mare eșec, cea mai irosită trecere și cel mai trist fapt de viață mi se pare alunecarea, glisarea într-o cochilie impermeabilă prin viață fără a scrijeli în niciun fel semnificativ cortexul celorlalți melci care alunecă cuminți fiecare pe culoarul său. De asta mi-e frică cel mai tare. De culoare determinate corect și neintersectate niciodată.

Sensul vieții, pentru mine, acum, este urma lăsată în structura cea mai intimă a celorlalți. Urma care   rămâne peste ani, când amnezia nu iartă pe nimeni, când nu vom mai ști deloc să răspundem la întrebarea ”cine ești”, dar putem să decodăm răspunsul prin urmele lăsate în inimi, în minți, în destine...

Aș vrea să știu că n-am alunecat prea cuminte pe culoarul meu, atentă să nu depășesc cumva conturul, să nu-mi șifonez rochia și să nu-mi deranjez părul proaspăt coafat. Aș vrea să știu că am zgândărit, că am provocat, că am distras și atras, că am scos, măcar puțin, oameni din zona lor de confort, că am tras un pic de ei, că ne-am intersectat puțin culoarele. Că am lăsat urme.

Mi-ar plăcea să știu că, poate, cineva se gîndește la mine când ascultă Queen.

Și când bea cafea cu scorțișoară dimineața și un pahar cu vin roșu seara.

Sau când vizitează un oraș drag mie. ”Uite, aici ii plăcea ei”…

Când face ordine în sertarul cu amintiri și vede cărți poștale din secolul trecut. Am scris,în viața mea, sute de scrisori. În fiecare e o bucățică din mine. La fel cum am și eu, la rândul meu, sertare pline cu bucăți de oameni de pe alte planete.

Când trebuie să folosească corect concordanța timpurilor. ”Cum zicea Dana că se face? Ahaaa...”

Când cineva are o criză de râs din aceea gravă de tot. Incontrolabilă, în mijlocul unei ore de curs. 

Sau accese de tristețe inexplicabilă. ”Da, știa să fie tristă fără motiv”.

La rândul meu... mai presus decât orice posibilă definiție a mea (și a sensului vieții mele, ce pompos sună asta), mai presus de toate acestea, sunt suma tuturor urmelor care mi-au fost făcute. În minte, în suflet, pe corp. Sunt harta acestor urme.

Port în mine urmele tuturor experiențelor mele. Și, deși niciuna nu mă definește în mod esențial - geografia poate fi o materie destul de complexă - toate aceste dâre de viață prin care am trecut, care m-au răsfățat, m-au mângâiat sau au tăiat țesuturi vitale fără anestezie - toate acestea sunt eu.

Am tatuate pe suflet urmele calde ale atingerilor care vindecă, ale mâinilor care șterg lacrimi și mângâie vise.

Și ridurile nopților nedormite, din cele mai diverse motive, nopți umplute cu suplimente de cofeină. 

Am urme de ruj pe piele, urme de femme fatale îmbrăcată în rochie de satin galben luată cu împrumut sau de dantelă neagră care-mi expune o falie de corp încă neatins de alte urme mai adânci.

Și urmele, recente sau cicatrizate, expuse exhibiționist și obraznic pe coapsa dreaptă sau ascunse decent sub decolteu , ale celor care m-au iubit. Și pe care i-am iubit, în schimb, lăsându-le câte o vânătaie pe gât sau pe suflet. Urme.

Și mai am urme din care, dacă presez, mai ies două-trei picături de lapte matern. Urme ca niște sâni care nu încetează niciodată să-și împlinească vocația.

Urme naive, de copii care învață să scrijelească, în formă de bastonașe și liniuțe, și de i am you are he is not.

Și urme în formă de romb din care mai curge, absurd, sau din inerție, sânge, venin, otravă, chestii din astea inutile. Urme care incă așteaptă condiții aseptice pentru coagulare.

Urme de itinerarii de călătorie în cele mai indepărtate locuri.

Contururi de cotoare de cărți.

Rețete de mâncare. Eclectism postmodern maxim.

Amprente digitale ale celor dragi, inconfundabile, fiecare cu locul său bine stabilit. Amprente pe obraji, pe frunte, pe degete, pe tâmple. Amprente pe tălpile picioarelor. Să am motive să șchiopătez.

Tatuaje care povestesc despre întâmplări scoase din logica firească a vieții, despre întâlniri magice, despre conversații intime și complicități nebănuite, despre coincidențe care nu sunt asta și evenimente despre care ar fi trebuit să se scrie romane. N-o va face nimeni, niciodată. Rămân urmele astea.

Nu sunt trecutul meu, nu sunt alegerile mele, nu sunt greșelile mele și nici deciziile mele. Nu sunt nimic din toate astea. Sunt, în schimb, toate aceste urme. Și da, cred că mai sunt și dorința ca, la rândul meu, să fiu o urmă. Nu neapărat pe suflet; mă mulțumesc cu locuri mai puțin romanțioase și mai ușor identificabile, cum ar fi un pliu de cot sau un rid format pe frunte când ridici sprâncenele a mirare.

Mi-e teamă, așadar, în ordine întâmplătoare: de gândaci, de cutremure și de oameni trecuți prin viață fără riduri. Toate echivalează în mintea mea cu un cataclism planetar.