Meserii

"Puiule, ce vrei tu să te faci când vei fi mare?"

Ce nu ştie puiul încă este că întrebarea asta îi va teroriza cu siguranţă copilăria, va fi un subiect predilect pentru compunerile pe care învăţătoare zeloase le solicită şi va face deliciul tuturor musafirilor care vin în vizită. Acum, însă, e privilegiul meu unic.

"Vleau să mă fac tactorist". "Vleau să fiu contlololul gas" (mai uitaţi-vă şi voi la Thomas, dacă vreţi explicaţii). "Vleau să fiu pe ecavatol". D-astea. Şi mă bucur mult când văd că face alegeri copilăreşti, că încă nu e vremea orgoliilor şi a modei. Că asta i-ar face realmente plăcere. Probabil că e ceva genetic, nu ştiu... cu foarte puţină vreme în urmă, îmi doream cu multă sinceritate şi cu multe regrete să fiu macaragioaică. Şi mereu, mereu, afirm cu toată încrederea că oricând prefer ca fiul meu să fie un zugrav fericit şi împlinit decât un savant neurotic sau chiar şi un funcţionar blazat şi frustrat. Păcat că am ajuns la convingerea asta doar acum... Dar asta-i altă poveste.
Mă gândesc cum se spune de obicei, că părinţii îşi doresc pentru copiii lor ceea ce ei înşişi nu au putut realiza. Se aplică şi la mine, cred, dar pe sens invers...

Cam ştim meseriile de bază. Adică îl ştim pe nenea dotolul care face alo-alo, pe frizer cu foarfeca lui, pe grădinar, pe poliţist - bineînţeles! - pe tractorist - se putea altfel? - şi pe "nenea ăla care ţine o unealtă în mână" care nu m-am lămurit ce face şi nici ce meserie are.

Toată povestea asta are scopul de a introduce "vraja" din seara asta. Când l-am lăudat că a ştiut să spună numele noastre corect, al fiecăruia. Dacă nu ne cunoaşteţi, credeţi-mă că nu e uşor. "Braavo, dragul mamii de copil scump, şi bun, şi deştept".
Pauză.
Pauză.
Pauză.
Şi, piciul, după un oftat prelung de om resemnat:
"Tata e poliţist... Băga-mi-aş picioalele..."