Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 11

Din ciclul "blonde is more fun":

Se cuibăreşte în braţele mele şi se uită galeş la mine:
"Mami, mie mi-e luşine de tine... de tati nu mi-e luşine... numai de bonde mi-e luşine".

Seara, la culcare, tati descoperă o bubiţă pe preţiosul posterior al prichindelului.
"Tati, ce ai păţit la funduleţ?"
"M-a muşcat o bonda.... Cred că..."

Din ciclul "Să ne facem totul singuri":
Ne jucam extrem de creativ în casă, aruncăm mingea de la unul la altul. Şi pentru a mia oara, mingea intră sub dulapul din bucătărie.
"Nu-ţi fă pobleme, mămucă. Că o scoţi tu de acolo".

Din ciclul "când eram eu mare":
Tati se plimbă cu piticul şi se întâlneşte cu "Rudetata" (never mind... o tanti cu un băieţel de vreo doi ani). După conversaţia de rigoare, se despart, şi tati vrea să se laude cu politeţea piticului.
"Cum spui la tanti, puiule?"
"Sălumââânaaa".
"Şi băieţelului cum îi spui?"
"Selus, pichindeluleeee..."

Din ciclul "religie pentru popor":
Din nou tati cu piticul, la plimbare forţată. Îl apucă evlavia pe pici şi-şi intră în rolul absolut nou de misionar religios, cântând cât îl ţine gura:
"Doooomnul ne dăăăăă îngheţaaaaatăăăăăăăă
Doooooomnul ne dăăăăă ciocolaaaatăăăăă
Doooomnul ne dăăăăăă de toaaaaaateeeee...."

Din ciclul "bunici şi nepoţi":
Acasă la bunici. Seara. Piticul stă în pat lângă bunicul, care picoteşte cu televizorul deschis. Trece bunica prin cadru, cu treabă. Când iese, piticul se dă jos din pat şi vine după ea, bodogănind ursuz:
"Vin şi eu cu tine. Că bătânul ăsta numai doalme..."


Bunicul îl întreabă pe pitic:
"Ce-o să faci când o să fii şi tu bunic?"
"O să am ghijă de pichindei".

Am un mandat greu, dar mai vreau o data

Sunt nevoită să-l parafrazez pe nenea Băsescu. Pentru că niciodată n-aş putea spune, nici în cele mai negre disperări, că "nu mi-a plăcut", cum ar fi trebuit dacă ar fi să respect citatul întocmai.
Am adorat fiecare minut. Bine, unele am vrut să treacă mai repede. Foarte repede. Sau măcar să nu lase urme. Sau, daca lasă urme, măcar să nu fie permanente. Sau, dacă sunt permanente, măcar să le pot masca cu fard. Dar, făcând o medie corectă, majoritatea minutelor sunt magice. Şi mă umplu de o fericire atât de pământeană, atât de firească încât mă trag cu putere din cotloanele cele mai suprarealiste pe care mintea mea e capabilă să le nască şi mă ancorează ferm aici. Lângă el. Cât de normal. Şi cât de unic...
Se poate oare repeta unicitatea? Irealul? Magia? Spuneţi-mi.
Care e mecanismul prin care se pot dubla magiile? Şi inimile? Şi iubirile? Există, sau este, la rândul lui, o iluzie?

M-am gândit săptămâni în şir ce să îi cer lui Moş Crăciun. Şi dacă (mai) am acest drept. Şi dacă să o fac. Şi dacă să tac, mai bine.
Iar revelaţia a venit cu totul neaşteptat, atât de banal şi printr-un concurs de împrejurări care mi-a reconfirmat că nu există împrejurări, ci, poate, doar destin.
Acum ştiu: ceea ce îmi doresc este încă un mandat.

Despre Crăciun, nu-mi vine să scriu şi să vorbesc prea des, aşa cum simt despre toate lucrurile care îmi sunt prea aproape de suflet. Doar rar, în vreo perioadă mult prea albastră, îmi scapă. Sunt aşa de mult parte din mine, încât nu le pot dezlipi de acolo. Decât cu greu. Decât cu senzaţia de dezgolire, de vulnerabilitate. De slăbiciune. Crăciunul mă dezgoleşte în faţa lumii mai mult decât pot să recunosc, mai mult decât sunt dispusă să accept.

Mereu, mereu, în fiecare an, mă simt însă copleşită de el. Deşi îl aştept când încă frunzele sunt verzi în copaci, deşi tânjesc după tot ce presupune el, mereu mă simt, în această perioadă din an, tensionată şi provocată.

Totul concură la asta: imaginile idilice de la televizor, inflaţia de moşi mai mult sau mai puţin credibili, magazinele cu prea mult roşu şi prea ostentative colinzi. Şi da.. eu nu am nici un motiv de întristare. Dar tot mai des percep Crăciunul, partea mea neştiută de suflet, ca o imensă şi batjocoritoare povară, creată şi întreţinută de orice altceva, dar nu de Dumnezeu:



TREBUIE să ningă. Crăciunul fără zăpadă nu există.

TREBUIE să fii cu familia. Dacă nu ai un om lângă tine, eşti damnat.

TREBUIE să te distrezi. Să te întâlneşti cu prieteni, să râzi mai mult sau mai puţin forţat.

TREBUIE să faci şi să primeşti cadouri. Că doar ăsta e obiectivul principal, nu?

TREBUIE să găteşti zece feluri de mâncare. Orice sub acest standard este dovadă de impietate.

Şi alte asemenea imperative.



Atât de multe imperative care trebuiesc concentrate în două, maximum trei zile... Şi care trebuiesc atinse, cu toatele, pentru a putea justifica în vreun fel energia, banii, alergătura, oboseala. Şi pentru a putea spune, la reîntâlnirea cu colegii, "Am avut un Crăciun fericit".



Patetic. Inutil. Trist, deci.



Şi da, voi face şi eu toate lucrurile astea inutile. Din imitaţie, din considerente mai mult sau mai puţin practice. Odată, o să-mi doresc de la Moşul să mă scape de panica asta generalizată că nu voi bifa toate cerinţele de pe lista de "must-do". O să-mi doresc să mă lase să simt pur şi simplu Crăciunul, ca în copilărie, să-l respir şi să-l ascult, fără alte condiţii. Atunci voi crede din nou cu adevărat în Moş Crăciun.



Aşa sună pentru mine Crăciunul, în fiecare an, în momentul magic - şi atât de efemer - când la toate televiziunile este pauză publicitară ca să-i permită lui Isus să se nască:






">