Am un mandat greu, dar mai vreau o data

Sunt nevoită să-l parafrazez pe nenea Băsescu. Pentru că niciodată n-aş putea spune, nici în cele mai negre disperări, că "nu mi-a plăcut", cum ar fi trebuit dacă ar fi să respect citatul întocmai.
Am adorat fiecare minut. Bine, unele am vrut să treacă mai repede. Foarte repede. Sau măcar să nu lase urme. Sau, daca lasă urme, măcar să nu fie permanente. Sau, dacă sunt permanente, măcar să le pot masca cu fard. Dar, făcând o medie corectă, majoritatea minutelor sunt magice. Şi mă umplu de o fericire atât de pământeană, atât de firească încât mă trag cu putere din cotloanele cele mai suprarealiste pe care mintea mea e capabilă să le nască şi mă ancorează ferm aici. Lângă el. Cât de normal. Şi cât de unic...
Se poate oare repeta unicitatea? Irealul? Magia? Spuneţi-mi.
Care e mecanismul prin care se pot dubla magiile? Şi inimile? Şi iubirile? Există, sau este, la rândul lui, o iluzie?

M-am gândit săptămâni în şir ce să îi cer lui Moş Crăciun. Şi dacă (mai) am acest drept. Şi dacă să o fac. Şi dacă să tac, mai bine.
Iar revelaţia a venit cu totul neaşteptat, atât de banal şi printr-un concurs de împrejurări care mi-a reconfirmat că nu există împrejurări, ci, poate, doar destin.
Acum ştiu: ceea ce îmi doresc este încă un mandat.

Despre Crăciun, nu-mi vine să scriu şi să vorbesc prea des, aşa cum simt despre toate lucrurile care îmi sunt prea aproape de suflet. Doar rar, în vreo perioadă mult prea albastră, îmi scapă. Sunt aşa de mult parte din mine, încât nu le pot dezlipi de acolo. Decât cu greu. Decât cu senzaţia de dezgolire, de vulnerabilitate. De slăbiciune. Crăciunul mă dezgoleşte în faţa lumii mai mult decât pot să recunosc, mai mult decât sunt dispusă să accept.

Mereu, mereu, în fiecare an, mă simt însă copleşită de el. Deşi îl aştept când încă frunzele sunt verzi în copaci, deşi tânjesc după tot ce presupune el, mereu mă simt, în această perioadă din an, tensionată şi provocată.

Totul concură la asta: imaginile idilice de la televizor, inflaţia de moşi mai mult sau mai puţin credibili, magazinele cu prea mult roşu şi prea ostentative colinzi. Şi da.. eu nu am nici un motiv de întristare. Dar tot mai des percep Crăciunul, partea mea neştiută de suflet, ca o imensă şi batjocoritoare povară, creată şi întreţinută de orice altceva, dar nu de Dumnezeu:



TREBUIE să ningă. Crăciunul fără zăpadă nu există.

TREBUIE să fii cu familia. Dacă nu ai un om lângă tine, eşti damnat.

TREBUIE să te distrezi. Să te întâlneşti cu prieteni, să râzi mai mult sau mai puţin forţat.

TREBUIE să faci şi să primeşti cadouri. Că doar ăsta e obiectivul principal, nu?

TREBUIE să găteşti zece feluri de mâncare. Orice sub acest standard este dovadă de impietate.

Şi alte asemenea imperative.



Atât de multe imperative care trebuiesc concentrate în două, maximum trei zile... Şi care trebuiesc atinse, cu toatele, pentru a putea justifica în vreun fel energia, banii, alergătura, oboseala. Şi pentru a putea spune, la reîntâlnirea cu colegii, "Am avut un Crăciun fericit".



Patetic. Inutil. Trist, deci.



Şi da, voi face şi eu toate lucrurile astea inutile. Din imitaţie, din considerente mai mult sau mai puţin practice. Odată, o să-mi doresc de la Moşul să mă scape de panica asta generalizată că nu voi bifa toate cerinţele de pe lista de "must-do". O să-mi doresc să mă lase să simt pur şi simplu Crăciunul, ca în copilărie, să-l respir şi să-l ascult, fără alte condiţii. Atunci voi crede din nou cu adevărat în Moş Crăciun.



Aşa sună pentru mine Crăciunul, în fiecare an, în momentul magic - şi atât de efemer - când la toate televiziunile este pauză publicitară ca să-i permită lui Isus să se nască:






">

Habemus Pipa

D. are pipă. Adică suzetă. În toată viaţa lui, nu a adormit niciodată fără ea. Şi, după cum stau lucrurile, nici nu cred ca va renunţa foarte repede la ea. Tentativa de a i-o scoate din program s-a soldat cu plâns coleric urmat de vărsat. Deci, nu e pregătit...
Îmi amintesc prima lui "pipă", cumpărată la repezeală şi în neştiinţă de tati, care era atât de în priză în primele săptămâni că i-ar fi cumpărat puiului şi haină de blană, daca i-ar fi spus cineva că îi e utilă. Prima lui pipă era în mod cert pentru copii mai mari, era albă în formă de fluturaş şi îi acoperea jumătate de faţă. S-a prins foarte repede cum stau lucrurile cu ea şi de atunci sunt nedespărţiţi.
Noaptea, în somn, o caută cu ochii închişi şi o roteşte în guriţă ca un expert. Şi nu ţine nici povestea cu bebeluşul mic care nu are suzetă şi plânge, nici cea cu căţelul şi nici măcar promisiunea mamei de a-i cumpăra o maşină mare de salvare daca doarme "ca băieţii mari", fără suzetă.
Şi da... sigur că îmi doresc să provoc vremea în care postarea să aibă titlul - oarecum utopic - de "NON habemus pipa". Dar acum, pipa asta amărâtă de cauciuc ros e ultima dovadă de bebeluş. Încet, încet, toate celelalte au devenit desuete, ca şi cum n-ar fi existat, ca şi cum ar fi fost dintr-o altă viaţă.
Pe nesimţite ...,

Sânii mei au încetat să mai fie sursa lui de hrană, de afecţiune şi de pace. Şi nu pot spune că nu am simţit un fior când am văzut mirarea din ochişorii lui când i-am povestit rolul lor în viaţa lui.

Sticluţa cu biberonul aferent, care era un decor nelipsit din bucătărie, căreia îi ştiam cantităţile şi temperatura necesară la orice oră din zi şi din noapte, cu ochii închişi, din care m-am luptat cu greu să îl învăţ să bea, a dispărut şi ea în vara asta.

Scutecele. Înainte de D, ştiam doar că există. În a doua noapte din viaţa lui, i-am pus primul scutecel. Pe dos. Am văzut dimineaţă eroarea. De atunci.... în medie câte 5 bucăţi să zicem în primii doi ani... se adună câteva mii. (Între timp învăţasem care e faţa şi cum se pun corect). S-au dus şi ele, tot în vara asta, sunt acum o amintire ce se va estompa curând. Nu mai foloseşte nici noaptea măcar.

Cărucior. Primit cadou încă dinainte de a se naşte, folosit şi răsfolosit, pe toate anotimpurile şi în toate condiţiile. Îl adormeam pe D. în el în perioadele lungi în care nu vroia să doarmă decât acolo. Îl puneam în cărucior şi îl plimbam prin casă cu zecile de minute. Până mă dureau mâinile. Până ameţeam. Până cînd - thank God - a inventat T un sistem de frânghii improvizate dintr-o faşă elastică pentru genunchiul lui şi lansam căruciorul ţinându-l de ele. Doamne, ce fericire, stăteam pe loc... Este acum în balcon, decolorat, zdrenţuit, obosit, ca un bătrân senil care şi-a făcut datoria şi-şi aşteaptă binemeritata odihnă.

Pătuţ de bebeluş. Cumpărat de ocazie cu tot cu salteluţă şi cu două răţuşte galbene legate de gratii. Pătuţ care părea imens la început, când D. ocupa un sfert doar, lăsând loc pentru hainuţe, jucării etc. Pătuţ care-mi formase un reflex de a mă trezi când auzeam sunetul ritmic de lemn înfundat: D., în patru labe, la câteva luni, nu avea suficient echilibru şi se sprijinea cu capul de tăblie. Printre gratiile lui m-am jucat de mii de ori "Cucu-bau" şi i-am întins mâna să mă simtă, şi am privit căpşorul chel pe ceafă întorcându-se către perete a somn. Stă acum împachetat în folie, făcând astfel loc pentru patul nostru comun pe jos, care se lăţeşte mai mult cu fiecare sezon.

Pipa asta e ultima redută ce-mi aminteşte de primele clipe. Aşa flendurită cum e, ea este mărturia multelor lupte duse în fiecare seară, a multor căutări neîncetate şi a multor lacrimi de neoprit în orice alt mod. Şi, cu riscul de a părea ciudată, indolentă, abuzivă, sau oricum altfel, mă predau şi nu mai lupt împotriva ei. Nu e ciudat, cum ne plângem că timpul trece prea repede, că etapele se succed înainte de a ne putea bucura de ele, şi în acelaşi timp, prin toate acţiunile noastre nu facem altceva decât să grăbim acest proces? Atât timp cât ceva din gesturile şi atitudinea lui D vor fi încă în stare să mi-l arate aşa cum era când l-am văzut pentru prima oară, el e încă bebeluşul meu cald, uimit şi ireal. Cu siguranţă că va veni şi vremea renunţării. Şi da, sigur că mă voi bucura. Dar în acelaşi timp voi resimţi şi nostalgia adăugată mândriei de a spune "Am băiat mare!", nostalgie pe care o anticipez ataşată fiecărei etape, mersului la grădiniţă, primei sale iubiri, absolvirii liceului, tuturor celorlalte.

Deocamdată... e încă vârsta bebeluşeniei. Dacă închid ochii şi mă concentrez doar la asta, s-ar putea să mai dureze puţin. Doar puţin. Atât cât să cauţi o suzetă care cade din guriţă la primul suspin în somn.