I, robot

Recent am avut o experiență ciudată. Am dorit să postez un comentariu pe propriul meu blog, fără să observ că nu sunt autentificată. Și iată ce îmi cere propriul meu blog, creația mea, copilul meu:

”Dovedește că nu ești un robot”.

Prima mea reacție a fost un hohot de râs. Hă, hă, auzi, că nu-s robot... Pe urmă m-a lovit paradoxul situației și m-am (semi)enervat: I, robot? Păi tu știi cine sunt eu? Eu, the mastermind, eu, creatorul universului tău, eu, singurul motiv pentru care tu (blogule care ești) exiști? TU îmi ceri mie asta? What about you, stupid machine?

No bun. Acestea fiind zise, după ce am încetat să-mi încordez virtual mușchii, am stat să cuget la substratul filosofic al cerinței absurde a blogului meu. Și m-a lovit un gând, un gând care, de când am avut experiența asta, se tot insinuează perfid în mintea mea: dar dacă are dreptate? Dar dacă nu pot dovedi? Dar dacă SUNT? Și așa, în cele mai banale – sau nu – momente ale zilei, cum ar fi de pildă sub duș, sau când fac dimineața cafea, cu ochii lipiți în fața aragazului, sau când verific statusuri pe Facebook, sau când zâmbesc forțat, îmi revine obsesiv, incontrolabil, solicitarea asta: ”Dovedește că nu ești un robot”.

Am avut timp, de atunci, să fac și puțină analiză pe text. Și m-a frapat la un moment dat, la a „n”- a citire, logica asta de programare care nu îmi cere să dovedesc ce sunt, ci ce NU sunt, ca o condamnare precedând orice judecată și posibilă achitare, în contradicție cu clasicul ”innocent until proven guilty”. Mergând și mai departe cu interpretările, lăsând mult în urmă amărâta de amenințare de spam pe care blogul meu dorea să o prevină, am ajuns la o imagine din asta postmodernă a unei clase de mijloc robotizate, cu creierele spălate de un Big Brother adunător de taxe, cu viețile programate de la început și până la sfârșit, cu fiecare etapă identificată, bifată, clasată... Era și o caricatură pe temă. O mulțime cu cranii în loc de capete era adusă într-o transă colectivă de către un vorbitor nevăzut: ”Get a job. Go to work. Get married. Have children. Follow fashion. Act normal. Walk on the pavement. Watch TV. Obey the law. Save for your old age. Now repeat after me: ”I AM FREE”.

Pfuai, mi-am zis. Nu pot dovedi nimic, blogule. Am un loc de muncă, bun-rău, îl am. Măritată sunt, copil am. Merg pe trotuar că am o mare frică de mașini, mă uit la Dr. House în fiecare seară și, cu excepția cazurilor când nu găsesc loc de parcare, respect legea. Asigurare de viață cu acumulare de capital pentru bătrânețe am avut, nu mai am, a fost primul lucru la care am renunțat când a venit criza. Robot scrie pe mine. Mă mai scapă faza cu moda – nu voi purta niciodată, dar niciodată Uggs, oricît ar fi de la modă, iar (puținii) oameni care chiar mă cunosc m-ar scăpa și cu partea cu comportatul normal. Făcând un bilanț rapid, scorul e 7 la 2. 70% robot, 20 la sută liberă. 10% în deliberări. Nasol.

Când am constatat că sunt pe cale să intru într-o semi-depresie, să scot toate distopiile de pe rafturi pentru documentare și să fac abdomene cu mișcări sacadate specifice, am hotărât să pun punct. Uite ce e. Eu ador să stau în ploaie torențială. Nici un robot sănătos la circuite n-ar face asta, pentru că ar rugini cât ai spune ”comandă numerică”. Da, merg la serviciu, dar o fac pentru a putea să încalc legea cu ”act normal” în afara orelor de program. Și mda... trebuie să recunosc, s-ar putea spune și așa, copilul mă transformă într-un fel de robot, dar niciodată un robot n-a simțit mai mult și mai adevărat. M-aș mai mărita încă o dată, în aceleași condiții (ok, recunosc, aș schimba fotograful). N-o să economisesc pentru bătrânețe, că încă e criză, dar sper să câștig la loto. Dar la Dr. House tot mă uit, că în seara asta îi revine durerea de picior și presimt un cinism reînnoit. Uite, îmi promit în schimb să cobor mai des de pe trotuar și, în caz de forță majoră, cred că aș putea rezolva o întoarcere pe linia continuă.

Cu satisfacție,  deschid pagina blogului meu și mesajul zeflemitor apare din nou: ”Dovedește că nu ești un robot”.

”Ia d-aici”, îi spun cu voce tare. ”XTR32f”.

I’m free.

Dragă ”eu”,

Încă de la primele mele rânduri ale scrisorii mele, vreau să-ți spun că mă dezamăgești. Nu, nu mă refer la cotidienele dezamăgiri a căror cauză concretă este ”azi ai băut prea multă cafea” sau ”astăzi n-ai făcut sport”, sau ”astăzi ai fost o tanti morocănoasă”. Nu. Astăzi e ziua aducerilor aminte și a dărilor de seamă.

               Mă dezamăgești pe termen lung. Mă dezamăgești cu prezent simplu, nu cu prezent continuu, asta ca să vorbesc pe limba ta. You disappoint me, OK? Iar menirea mea, cu această scrisoare schizofrenico-dedublantă este nu să trag inutile și tardive semnale de alarmă, ci să punctez. Și să refac strategiile.

Ai obosit, fir-ar. Cam repede, mai repede decît speram, dar mai târziu decât imi imaginam în vremurile de-altădată, pe când zânele dădeau ture nebune în jurul candelabrului, bunicile împleteau povești iar vârsta ta de acum ți se părea una matusalemică. De stat cuminte-n vârful patului, în șosete călduroase și cu pături groase pe șale.

Ai obosit să-ți folosești diverse părți ale corpului cu aceeași îndemânare și nonșalanță ca hăt... cu ani în urmă.

 Ți-au obosit picioarele. Și nu mai vor să te ducă, împotriva voinței tale declarate, decât pe cărări bine bătătorite, bine marcate, în zone bine cunoscute, sterile. Fără aventuri. Fără insule ale comorilor. Fără cățărări în înălțime și fără aruncări nebune în gol.

Ți-au obosit mâinile, fetițo. Nu mai au forța de a se întinde dincolo de zona ta de confort, nu mai au o viață a lor, nu mai știu să pipăie, să simtă, să stoarcă, să zvâcnească.

Ți-au obosit ochii. Se închid molatici la fiecare oră a amiezii și la fiecare apus de soare, uitând să lase o fantă întredeschisă, uitând că atunci vin zânele să se dea în carusel. Nu mai știu să vadă, să citească.  Iar alte alfabete mintea ta nu mai poate scorni.

Ți-a obosit gura. Nu mai știe să spună ce trebuie, nici măcar nu se mai sinchisește să facă asta, iar buzele tale s-au uscat de caniculă, sau de schimbări de anotimpuri. Se mai deschide uneori, din inerție, dintr-o obișnuință pierdută în alte lumi, dar rămâne neajutorată, căscată debil către o lume căreia nu mai are să-i spună aparent nimic.

Ți-au obosit tălpile. De atâta așteptare a unor săruturi stănesciene care nu mai vin, au rămas suspendate în neant, ridicate între țărmul mării și coapsă, amorțite de nemișcare, dar neîndurându-se să renunțe la iluzie.

Ți-a obosit pântecul. De dorul umplerii cu viață, de vini nemărturisite, de mușchi încordați de prea multe ori, prea dureros, cu prea multă febră.

Ți-a obosit inima. O fi bătut prea des, cu prea multe aritmii, și atunci s-a întors leneș către sine, ca un melc retras după o prea aventuroasă încercare în securitatea aseptică a cochiliei sale, de unde-și mai scoate rar, precaut, cornițele.

Iar  atunci scopul scrisorii mele știi care este? (Că văd că ai nevoie de cineva din exterior care să-ți amintească). Scopul scrisorii mele este să îți reamintească faptul că picioarele tale nu trebuiesc ghidate: știu singure drumul corect, din instinct. Au nevoie doar de o pereche nouă de încălțăminte confortabilă. Mâinilor tale le lipsește un inel: e în buzunarul secret al unui portmoneu, dar tu știi asta. Iar de văzut, se vede mai bine cu ochii închiși, iar esențialul e invizibil ochilor, am crezut că Micul Prinț te-a invățat asta demult. Gura ta tânjește după un pahar cu vin asezonat cu doza inerentă de nebunie, care e acolo, ascunsă după omuleț, sau poate după lobul urechii. Tălpilor tale le trebuie o piatră ponce de calitate superioară, care să le înlăture monotonia, rutina și pielea excedentară, iar pântecul tău își poate regăsi la orice moment vocația de cuib. Chiar dacă prin amintiri.

Cât despre inimă... cu inima e o situație cu totul specială, draga mea (îmi dai voie să-ți spun așa, da?) Inima este un organ foarte inteligent, capabil de autoreflecție. Permite-ți o oglindire a ei în ea însăși: vei vedea că, în pofida lumânărilor tot mai numeroase pe tort, a titlurilor pompoase și a centimetrilor în plus de pe talie, ea bate la fel. Aritmic – dar asta ține de farmecul personal.

În cele din urmă rânduri ale scrisorii mele doresc să-ți atrag atenția că, deși acum bunicile mai împletesc doar visele frumoase, noaptea, uneori, dacă ești extrem de atentă, mai poți vedea câte o zână făcând tumbe în jurul candelabrului. Iar acesta ar fi un început al naibii de bun.

Noemi

Este colega mea de studenție. Ne-am cunoscut în orașul cu Parcul Mare, cu Cetățuia și, evident, cu Filologia cea inecată în verde ca un misterios domeniu Manderley. S-a întâmplat… cum să spun, înainte ca lucrurile esențiale să aibă loc, ca un preambul încețoșat al experiențelor definitorii. M-am așezat lângă ea la primul curs de literatură engleză veche. Pentru că nu mai era disponibilă nici o Clarissă dintre toate figurile atent machiate, voit studiate și evident emancipate și moderne ale noilor mele colege.

 Iar ea, evident, nu se încadra în tiparul celor pe care mi le-aș fi dorit atunci ca prietene (ca o scuză, între timp standardele mele s-au debarasat în mare parte de doza de snobism).  Avea 22 de ani, era ”trecută” în comparație cu cei 18 ani ai mei. Avea părul lins până pe umeri, ochelari, o privire încruntată și sfidătoare, o pereche de jeans in care a umblat toată facultatea și un nume unguresc: Noemi. Nimic atrăgător pentru naivitatea mea de atunci, ca să nu spun de-a dreptul prostie. M-am resemnat să mă așez lângă ea, în lipsă de altcineva care să-mi gâdile mai abitir orgoliul de tânără și snoabă studentă.

Și am rămas acolo 4 ani de zile. 4 ani în care, cel puțin la cursurile din facultate, am fost nedespărțite. Noemi terminase un liceu unguresc înainte cu patru ani și avea un real complex de inferioritate când era vorba de exprimarea genurilor în limba franceză. Eu am fost dicționarul ei ambulant de masculin -féminin – neutre și, la nevoie, ceea ce s-ar numi personal motivational coach. La una din vizitele acasă la ea, pe o străduță cocoțată pe un deal deasupra facultății, i-am scris pe o bucată de hârtie ”You worry too much”. Ea și-a lipit pe urmă hârtiuța asta pe un poster imens din camera ei, pe care își desenase toate timpurile verbale ale limbii engleze. Și a păstrat-o acolo, ca pe o mantră, toată perioada facultății.

Dintre momentele ”Noemi”, ineluctabil legate de anii aceia fericiți, de creștere, cel mai adesea îmi revin în minte următoarele:

-        Indigo-ul. Deși mergeam în general la toate cursurile, în cazurile în care nu o făceam, aveam pregătite fiecare hârtia de indigo pentru cealaltă. Încă mai am acasă maldăre de cursuri, de pe vremea când copiile xerox erau rare și scumpe, scrise de mâna ei. Culoarea indigo este a lui Noemi.

-          Împărțirile. Am împărțit în primul rând timp și sentimente, dar și lucruri mai concrete, cum ar fi cireșe din curtea ei, în căldurile premergătoare sesiunii și cărți de la bibliotecă (”eu citesc  X, tu Y, facem notițe și pe urmă facem schimb”).

-        Durerile. Ale ratării unui examen ciudat, greu și aberant, când ea a plâns pe umărul meu, ale iubiților utopici și greu întruchipabili când ea mi-a oferit cu generozitate umărul său.

-        Texte în limba maghiară, scrise de către ea, învățate pe dinafară de către mine, recitate inconștient în eter, la telefonul public, către Utopia, către un ”el” indiferent, într-un efort demn de scopuri mai nobile.

-        Cofetăria Carpați, locul atâtor cafele, ceaiuri și cremeșuri savurate înaintea seminariilor de literatură franceză.

-        L., iubitul ei și ulterior soțul, la care mergea des în alt oraș, despre care îmi povestea cu entuziasm totul, începând cu pasiunea lui pentru sporturi extreme și până la viitoarea ei soacră băgăreață.

-        Felul absolut unic în care îmi scria scrisori (și ne-am scris multe, în vremurile acelea pre-internet) în care orice formă de pronume personal de persoana a doua singular avea invariabil o neînțeleasă și nemeritată majusculă: Tu, Tău, Tine, Ție, Îți.

-        Surpriza de la finalul facultății. Când nu mi-a venit să cred că m-a anunțat că merge la banchetul final. Ea, cea care refuza orice ocazie festivă, care trecea drept o neadaptată și o antisocială, care abia așteptase să termine odată studiile și să nu mai treacă niciodată prin zona facultății, care avea o relație cel puțin rece cu colegii... ”La banchet voi merge. Nu degeaba m-am chinuit să ajung până aici. Acum e momentul meu”. Și și-a cumpărat o rochie elegantă în locul eternilor jeansi, și-a aranjat părul și, la brațul lui L, venit special de la distanță pentru ocazie, a fost la banchet. La banchetul la care eu am lipsit (dar aceasta este o altă poveste).

După terminarea facultății nu ne-am mai întâlnit. Ea s-a căsătorit cu L și s-a mutat în orașul lui, a devenit profesoară de engleză și a născut o fetiță. Inițial ne scriam, ne sunam la telefon, pe urmă încet încet, nu i-am mai răspuns la scrisori atât de prompt pe cât o făcea ea. Și nici nu am mai sunat-o atît de des. Ultima oară i-am scris din New York, o vedere cu un zgârie-nori pe care am mâzgălit cîteva cuvinte de complezență. Cu un ”tu” fără majuscule – asta era specialitatea ei.

...N-am mai apucat să îi spun că m-am căsătorit, că sunt fericită, că am un băiețel... Noemi a murit fără ca eu să știu, fără să o îmbrățișez înainte, fără să-i mai scriu bilețele motivaționale pe care să și le lipească, eventual, de seringa de chimioterapie.

Nu cred că în marele nimic există Facebook, și chiar dacă ar exista, Noemi și-ar dezactiva oricum contul.  Așa era ea, mai rebelă. Dar, dacă ar exista, i-aș da un enorm”like” tardiv și i-aș lăsa un mesaj off-line ”Mi-e tare dor de Tine”.

 

 

(A)Roma neuitatelor vacante

Italia era demult pe lista obiectivelor mele turistice. Nu s-a nimerit…din tot felul de motive. Si recunosc ca as fi preferat sa vad Venetia, Verona, chiar si Milano in locul Cetatii Eterne. Dar intamplarea a vrut altfel, si ii multumesc intamplarii pentru ca mi-a prilejuit o experienta, din toate punctele de vedere, de neuitat. Si pentru ca imi place sa scriu, si pentru ca nimeni (nu cred ca) are rabdare sa povestesc de-a fir in par totul, iata jurnalul ultimelor zile.
DISCLAIMER: Acesta NU este doar un jurnal de vacanta.
Miercuri
Ora 8. Nimic special. Chiar nimic special. Pregatit copil de plecat la gradi, pregatit sufleteste sot sa lase copil plangand la gradi, pregatit sufleteste si materialiceste pentru ziua mea de munca. Program care are marele (si singurul) avantaj de a fi relativ flexibil. Si Imensul avantaj ca, in caz de forta majora, devine absolut flexibil.
Ora 10. Forta majora apare sub forma unui telefon de la iubitul meu sot. “Zi repede. Vrei sa mergi in Italia?” Wwwhat? Ia-ma incet. Si m-a luat incet : cineva – necunoscuta, cunoscuta unui cunosut, vroia sa mearga in Italia, nu mai poate, problema de serviciu. Vrei sa mergi? Dddda, cand? DISEARA. Zbang. Diseara mergi la Bucuresti, dimineata ai avionul, maine pe vremea asta esti acolo. Hmmmm… judec pe toate fetele, hai si tu, zic eu, nu pot, zice el, ca nu am zile libere (minte, ii e frica de avion, dar shhhhh…) Sun la repezeala cateva prietene, le intreb rapid “pe o scara de la 1 la 10 cat esti de nebuna? Vii cu mine la Roma peste cateva ore?” niciuna nu e suficient de nebuna, ok, zic, merg singura.
Primesc un email de la nefericita renuntatoare la excursie, care incercase sa paseze oferta asta la toate rudele, cunostintele, vecinii, colegii, dusmanii ei, nimeni n-a vrut / putut sa mearga si asa, in disperare de cauza, a ajuns la o necunoscuta, adica la mine. NU A VRUT NICI UN BAN... S-a semnat „Asistenta lui Mos Craciun” si a zis ca ii parea doar rau ca nimeni sa nu beneficieze de excursia asta (asta mi-a adus aminte de un film emotionant, „Pay it forward”, in care o fapta buna facuta de un necunoscut trebuie platita printr-o alta fapta buna facuta, la randul tau, cuiva pe care nu cunosti). Oferta era o excursie de joi pana duminica la Roma, incluzand avionul si cazare la hotel de 4 stele. GRATUIT.
Anulez urgent programul de munca, merg la coafor, stau 3 ore (taaare meticuloasa coafeza mea), pe drum inspre casa cumpar una-doua necesitati, listez bilete de avion si voucher de hotel si sunt ametita la ideea ca hei, se intampla.

Ora 19 fara 10
Fac bagajul.

Ora 19
Plec de acasa la autogara, dusa de baietii mei (unul mare si unul mic), si ne luam la revedere cu promisiunea solemna ca ii aduc un gormit cu trei maini care scuipa foc si ca nu voi permite nici unui italian sa-mi faca ochi dulci (nu mai stiu ce – cui am promis).
Drumul spre Bucuresti nu a avut nimic remarcabil, in afara de faptul ca mai fac o promisiune, unei prietene, sa ii aduc un italian la pachet, ca a fost un frig crancen si ca soferul a pus tot drumul o melodie de care nu mai pot scapa nicidecum, tinandu-se de mine ca scaiul. Zicea cam asa „Vai, da’ ce-avem noi aiciea / E plin de caprioare, bine ca mi-am luat alicea”. Asta era ideea de baza, reluata de nenumarate ori ca nu cumva sa o uiti. Eu nu prea ascult muzica de-asta mainstream, sau nu stiu, folclorul cinegetic este un domeniu pe care nu l-am aprofundat suficient. Totusi, stiu destul de multe despre munitie (am facut PTAP la liceu) ca sa imi dau seama ca, avand o singura alice, esti destul de impotent in fata unei turme de caprioare dezlantuite. Parca totusi faza cu pusca si cureaua lata era mai barbateasca, asa. Ca ma gandesc ca daca era lata, era si lunga. Dar gata cu povestile vanatoresti.

Ora 1 a.m.
Ajung la Otopeni. Pierd vremea scotand bani din bancomat (nu am avut vreme acasa, am cu mine doar cativa zeci de euro, ma gandesc ca voi plati cu cardul de cate ori se poate), palavragind cu o fata draguta care mergea sa lucreze in Norvegia, se despartise pentru prima oara de prietenul ei pentru o perioada mai indelungata si avea ochii rosii de plans si band o cafea de 13 lei. Da, 13 lei. Noroc ca era lichida, altfel imi statea in gat.

Ora 5. Sun la un numar de telefon dat de craciunita mea de acasa, numar apartinand unui cuplu din Bucuresti cu care ea – craciunita – ar fi urmat sa mearga in vacanta ratata. Pe ei urma sa ii astepte cineva in aeroport, ceea ce era foarte util pentru mine, eu neavand timp sa localizez pe harta hotelul si sa stabilesc traseul pana acolo. Ii intalnesc inainte de imbarcare, se numesc Ea si El, foarte simpatici amandoi.

Ora 7.
Ajung pe aeroportul din Roma. Nu Fiumicino. Celalalt, care incepe cu C, Campeoni, sau Carciofini, sau Ciampini sau cam asa. A, in caz ca nu v-ati dat seama: nu vorbesc italiana.
Ca o blonda veritabila care sunt, nu stiu sa-mi deschid telefonul. Mi se blocheaza pe o imagine cu o sageata. Transpir un pic, nu-i mai vedeam pe El si Ea si ma vedeam luand un taxi cu jjde euro (pe care nu ii am decat pe card) de la Carciofini pana la hotelul vietii care nu stiam unde se afla. Uff.. un cavaler cu piercing in nas si blugi rupti ajuta o lady in distress sa isi deschida the frickin’ phone. Inainte de a ma reintalni cu El si Ea, am un soc autentic cand vad care sunt tarifele de roaming pentru Italia. Really??? Un porumbel calator, ceva, aveti?

Pe Ei (mai scurt) ii asteapta niste rude care ne duc cu masina pana intr-o zona centrala, de unde sa luam metroul sau ce-o fi pana la hotel. Inainte de asta, facem un popas la o cafenea. Si iata primul soc cultural: cer o cafea. Si primesc un degetar cu un pleosc de lichid negru pe care l-am sorbit dintr-o jumatate de inghititura. M-am simtit ca in casuta piticilor. Nici nu mi-am dat seama ca am baut-o. A, ba da, mi-am dat seama, mi-a urcat tensiunea instant. Deci asta e celebrul espresso italian. Al doilea soc cultural, si a doua oara cand mi-a crescut tensiunea: realizez ca preturile aceluiasi produs difera in functie de locul unde stai. Adica stai la bar si dai cafeaua peste cap (ceea ce nu e greu, dureaza 2 secunde) = 1.50 euro. Stai la masa ca tot omu’ si dai cafeaua peste cap in 2 secunde = 2.50 euro.
Ne mai plimbam pe strazile din centru cu bagajele dupa noi, facem cunostinta cu Coloseumul – asa, scurt, ca urmeaza sa il vizitez si in varianta lunga si cautam statia de autobuz de unde Ea si El zic ca luam autobuzul 32 care ne duce la hotel.

Ora 10.
Gasim statia. E in zona statiei de metrou Ottaviano. Statia unde coboram se numeste Flaminia nu-stiu-ce, ca sunt vreo sase Flaminii de-astea. „Flaminia” am retinut-o in ziua plecarii. Pana atunci coboram la „Fromaggio”... Un alt soc: trebuie sa mergem 16 (saisprezece) statii. Si de aici am incetat sa ma sochez. Am invatat ca autobuzul nu opreste in statie daca nu semnalizezi. Am invatat, amintindu-mi de filmul cu Shreck, ce inseamna „far, far away”. Am trecut pe langa zeci de mii de statui, am stat la mii de semafoare, am trecut o imensitate de poduri. Mi s-a terminat harta, nu ma mai puteam orienta, si Flaminia mea inca nu aparea. Tocmai cand eram pe punctul sa-mi scot pasaportul, convinsa ca iesisem demult din tara, hopaaaa.. Flaminia! Victorie!
M-am cazat si mi-am dat seama cat de relative sunt stelele. 4 stele italienesti – sau cel putin in zona unde am fost eu – inseamna de fapt intre 2 si 3, din toate punctele de vedere. Ok, pentru mine era oricum super tare, era o oferta incredibila, nu ma plang, doar compar si constat.
Fac un dus. Baia e foarte mica, nu ar incapea 2 persoane. Dusul este de fapt un plan inclinat al podelei incadrat de o perdea de plastic, iar daca nu iti restrangi membrele te urci pe capacul toaletei. Si observ ca baia asta a mea are o chestie foarte stranie. In dreptul dusului, sus, langa tavan, o chestie perfect asemanatoare tragatorului comunist de apa de closet. Si un anunt „Nu trageti decat in caz de urgenta”. Mi-am batut capul meu blond o zi intreaga incercand sa realizez sensul. Urgenta in loc de 112? CHIAR ASA de scumpe sunt telefoanele in Italia? Urgenta daca e inundatie, si cand tragi pica sacu’ de nisip? In fine, n-a fost nici o urgenta si am aflat, dupa o zi, ca daca ti se face rau in baia aia imensa tragi de maner si bang! Suna la receptie. Whatever. Cantarind intre prespectiva de lesina intr-o camera incuiata si cea a duzinei de Giuseppe de la receptie navalind ca la Rovine in baia unde eram presumably indecenta si contorsionata intre bideu, toaleta, chiuveta si pereti, inclinam cu sinceritate pentru prima varianta.

3 pm.
Am incercat sa dorm. Nu mai dormisem de aproape 20 de ore, eram franta. Nu am reusit. Asa ca am iesit pentru o dupa amiaza de explorari in cetatea eterna. Eterna in sensul ca dureaza o eternitate sa ajung de la Flaminia mea pana la punctul terminus.
Am cumparat un Roma card cu 30 de euro. E valabil 3 zile si iti asigura gratuitate pe orice mijloc de transport in comun, nelimitat (e drept, in interiorul Romei, mi-a fost frica sa intreb daca Flaminia vietii se califica, am riscat). Mai ai gratuitate la 2 obiective turistice la alegere, dar in afara de Muzeele Vaticanului, iar cele doua gratuite sunt primele vizitate. De asemenea la multe altele ai reduceri variabile, plus ai intrare separata, evitand astfel cozile imense la intrare.
Am ales pentru aceasta prima zi Vaticanul si Catedrala Sfantu Petru. Coplesitor de frumoase. Arhitectura originala a pietei era menita sa ii puna in evidenta maretia prin faptul ca era in intregime inconjurata de stradute inguste, medievale, intunecoase. Mussolini a stricat tot impactul acesta construind o strada lata, seaca si gri din inima pietei Catedralei Sfantu Petru. Interiorul si exteriorul sunt remarcabile. Pieta este o splendoare in piatra. Cica Michelangelo era foarte tanar cand a sculptat-o si multi critici ii negau opera, spunand ca e imposibil ca un tanar de 22 de ani sa creeze asa ceva. Asa ca a intrat pe furis in catedrala intr-o noapte si si-a sculptat numele pe unul din faldurile manecii Fecioarei Maria, spre recunoastere. Eu n-am vazut semnatura...
Imi plac catedralele de aproape orice tip, iar Sfantu Petru nu a facut exceptie. Am urcat in turn pentru o vedere panoramica a Romei, ceea ce nu va recomand daca nu stati foarte bine cu plamanii, cu inima si cu picioarele. E epuizant si nu te poti intoarce odata ce ai pornit. Chiar sus, in dreptul cupolei, peretii nu mai sunt verticali ci rotunjiti inspre interior, asa ca trebuie sa mergi aplecat, pe o scara in spirala care nu se mai termina, ingusta incat sa cuprinda un singur om, si acela subtirel. Claustrofobicii sa se abtina. Dar rezultatul de sus merita din plin... Am vazut multe imagini panoramice, iar cea din Sfantu Petru mi se pare fabuloasa. Si mai ales seara, cu toate luminile din piata, si din restul orasului.
Am coborat sa mai dau o tura de piata, prin droaia de turisti de toate natiile. Dar niciunul singur... M-a luat o draga de tristete stand pe treptele catedralei si privind grupurile alea vesele, schimband impresiile, impartasind bucuria... Si colac peste pupaza, a venit o orchestra care a inceput un concert intr-un colt de piata, langa o arteziana, „Corul robilor” al lui Verdi... Rareori m-am simtit mai singura decat atunci.
Ei lasa, m-am incurajat, o sa merg in camera si o sa vorbesc cu ai mei pe mess, ca la telefon nu cred ca e cazul... Era deja tarziu, eram varza de oboseala.

Ora 8 pm.
Am ajuns la hotel, dar hotelul de 4 stele nu avea decat internet wireless contra cost. Am platit 6 euro pentru o zi de net, si odata cu chitanta continand parola si id-ul , Gregorio de la receptie imi da inca o foicica pe care scria, intr-o engleza aproximativa: „Taxa pentru internet este non-refundable. Verificati inainte de a plati daca va puteti conecta (?????) Angajatii hotelului nu ofera sprijin tehnic”.
Plina de sumbre presimtiri, urc in camera sa ma conectez si, evident... nu reusesc.
Rosie de nervi, cobor la receptie cu laptopul in mana si cu foitele in alta. Si incep eu sa-i cer socoteala lui Gregorio, ca stiu ca nu ofera sprijin tehnic, dar ca nu-i corect sa ma lase sa platesc si pe urma sa ma anunte ca internetul lor e de fapt o minciuna, ca nu vreau banii inapoi, dar vreau sa vorbesc acasa, ca mi-e dor de casa, ca .... ajungeam imediat si la Corul Robilor, daca nu venea sefu lui, care avea bag sama experienta cu dame neconsolate, ca m-a dus in biroul lui si m-a lasat sa folosesc internetul acolo.
Bun, dragut din partea lui, dar eu vroiam sa vorbesc, sa ii vad pe ai mei, sa ... ok, toate lucrurile pe care nu le poti face din camera unui director de hotel. Asa ca am scris doua trei mailuri de complezenta, sa nu zica Gregorio ca m-am agitat de pomana si am urcat in camera, singura si nefericita. Si acolo am cedat. Singura, nu ma pot conecta cu ai mei, nu-mi vine sa sun ca e scump ca naiba, si robii aia ai lui Verdi pusesera presiune pe mine... ma apuca un plans de sarea camesa de pe mine. Si gata, sun. Sotul meu s-a speriat cand m-a auzit plangand cu sughituri. Ca de ce m-a lasat sa merg singura... Ca italienii sunt nashpa... ca hotelierii sunt nesimtiti... Acum, dupa o experienta de multi ani impreuna, sotul meu a stiut ca de fapt nu-i chiar asa de rau, si ca fac urat la oboseala... E adevarat. Eu sunt varianta feminina din reclama cu Snickers: I turn into a diva when I’m tired. Eram pregatita sa fac reclamatie la filiala italiana a Protectiei Consumatorului, sa anunt ambasada si presa.
Dimineata uitasem de clona plangacioasa de cu o seara inainte.
Si ma trezesc dimineata devreme, inca nu sunt setata pe ora Italiei. Cobor la micul dejun la hotel, trimit SMS sotului sa-l calmez, sa-i spun ca mi-a trecut depresia de oboseala si ca sunt the usual me again.
Din nou compar stelele, si in ce priveste oferta micului dejun.
Sa nu fiu inteleasa gresit. NU sunt fitzoasa, cel putin nu la mancare. Am mancat la viata mea cam orice, incepand de la paine cu untura si cu gogonele murate in zilele de criza maxima din Hasdeul studentiei mele si pana la homar in restaurante de lux (si zau ca mi-au ramas mai pregnant in minte gogonelele alea mai degraba decat homarii, macar nu aveam alaturi zeci de tacamuri pe care sa nu stiu sa le folosesc, ci prieteni buni cu care imparteam boemia acelor ani). Dar oferta hotelului de patru stele din Roma era, din nou, mult sub rangul stelelor afisate. A, ba nu, mint: Giovanni de la usa restaurantului era cu sigurata de patru stele plus: zambetul lui larg, alb, desfasurat sub o coama de par negru si niste ochi alunecosi faceau cat toate stelele astea. „Bongiorno, segniora” cu care m-a intampinat in restaurant mi-a amintit de unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile, „La vita e bella”, in care Roberto Benigni isi saluta sotia (din film si din viata reala) cu „Bongiorno, principessa”.
Asadar m-am binedispus si am luat un mic dejun limitat ca diversitate, pe care l-as situa undeva pe locul 7-8 intr-un top in care pe locul 1 s-ar situa homarii iar pe locul 10 gogonelele mele hasdeene. Un fel de sunca, un fel de branza, doua feluri de cereale, doua-3 feluri de croissants, bauturile aferente (mult diluate si cosmetizate cu coloranti). Fructele sunt contra cost: 1.5 euro bucata. Ma intreb cum mama naibii as face daca as manca cirese... sau afine... Never mind, mi-am cumparat de la supermarketul de peste drum exact fructele pe care le cumpar acasa la mine. Globalizarea face minuni. Stiam si exact unde le gasesc pe raft.

Ora 10 a.m.
Impreuna cu El si E, mergem si noi la oras. Cu acelasi 32, trecand prin acelasi labirint de Flaminii, Bergonii, statui, poduri, intersectii, semafoare si in cele din urma am ajuns capat de linie si la capat de rabdare: statia Resurgismento (evident ca denumirile sunt aproximative... daca vrea cineva informatii exact spuneti si verific pe harta).
Harta! A venit momentul sa vorbesc despre harta. Harti, mai exact. Am vreo trei. Si eu sunt blonda, v-am mai spus. Intelegeti paradoxul? Sunt teribil de stangace la a ma descurca cu sau fara harta cand vine vorba de gasit destinatii. Ma credeti sau nu, eu inca ma ratacesc in propriul meu cartier, in care locuiesc de „n” ani. Cand, in urma cu vreo cativa ani, am stat in New York o bucata de vreme, am crezut ca l-am prins pe Dumnezeu de picior. Pai asa, frate! Strazi verticale si bulevarde orizontale. Numere, nu Fromagii, Parmegianno si alti eroi locali. Sah. Distanta intre doua strazi exact un minut. Nu te pierzi nici daca ai vrea.
Am deci trei harti, in care ma uit uneori cu un aer atotcunoscator si savant, pentru impresie, avand grija ca totusi sa nu fie cu capul in jos. Am o harta a mijloacelor de transport, una a obiectivelor turistice si alta generala a Romei. Uneori le deschid pe toate trei deodata.
Ajungem deci la Risorgismento, sau ceva asemanator, care este in apropierea Vaticanului si a muzeelor Vaticanului. Cum piata si Catedrala Sfantu Petru le vizitasem cu o seara inainte (va aduceti aminte de robii lui Verdi, da?) aleg muzeele. El si Ea sunt si ei de acord, cu o seara inainte fusesera si ei ca orice cuplu care se respecta la Fontana di Trevi. Ha.. cred si eu. Nu le ardea lor de robi, ca mie.
La Muzeele Vaticanului am stat extrem de putin la coada, ceea ce inteleg ca e o raritate, deoarece reprezinta una dintre principalele atractii ale Romei si e mereu aglomerat. Noi am stat asa, cam ca la o coada moderata la paine cand e painea calda. Biletul e printre cele mai scumpe – 15 euro, si e singurul muzeu unde nu se accepta Roma card, pe care il cumparasem cu o zi inainte.
Muzeele Vaticanului sunt de fapt o combinatie intre muzeu si lacas de cult. Femeile (si barbatii dealtfel) trebuie sa fie decenti. Fara umeri goi, fuste scurte si picioare goale. Noroc ca e sfarsitul lui noiembrie. De asemenea, sunt curatori in toate salile si din cand in cand shashaie pentru ca lumea sa pastreze linistea.
Muzeul este in continuarea Catedralei Sfantu Petru, intr-una din marginile Gradinilor Vaticanului (pe care nu le-am vizitat, dar le-am vazut de la geamul muzeului si arata nemaipomenit) si eu zic ca daca ai fost la Roma si nu l-ai vizitat, nu poti spune ca ai vazut Roma. Este la nivelul marilor muzee ale lumii, Luvru, British Museum, Met. Daca nu peste. Desi de afara nu pare impozant, este de fapt imens. In mod cert nu poti sa vizitezi tot. Iti faci o selectie la intrare, unde primesti o harta (iar harta!!!) a muzeului, cu cele mai importante atractii.
Mi-a placut in mod special muzeul de arta antica, in special greceasca. Am recunoscut cu placere si cu emotie multe dintre sculpturile care erau reprezentate intr-una din cartile de baza ale copilariei mele, Legendele Olimpului. Pentru neinitiati (asa ca mine) lucrarile cele mai reprezentative erau marcate cu un semn, faceau parte din cele 100 de lucrari „not to miss”. Mi-au placut de asemenea foarte mult asa-numitele „camere ale lui Raphael”. Splendide picturi, sublim efort.
Evident ca punctul terminus l-a constituit Capela Sixtina. E singurul loc din muzeu unde nu se fac poze, e intr-o semiobscuritate placuta (pentru a proteja picturile, cred). Capela Sixtina este o nebunie. Imi venea si mie sa zic, asemeni taranului din Morometii, „asa ceva nu exista”. Aceeasi senzatie am mai avut-o o singura data in viata, cand am vazut „Sagrada Familia”, din Barcelona. E ceva ce mintea umana nu poate concepe. E din alta lume, de fapt.
Inteleg de ce Michelangelo a ajuns in agonie si nebunie, nici nu ai cum altfel. E o viziune pe care e greu sa ti-o imaginezi doar, daramite sa o pui in practica la dimeniunile acelea colosale, si sa o mai si pictezi stand culcat pe spate, ce mai, este o nebunie. Si ma bucur ca n-am putut sa fac poze. Poze? Capelei Sixtine? Darului vietii de pe tavan? Cu bietul meu aparat modern? Ce bine ca am putut doar sa ma bucur de toate astea...
Capela a fost pictata in perioade diferite. Altarul a fost ultimul, la 30 de ani dupa restul, cand Michelangelo era batran, deprimat si in agonie. S-a reprezentat pe sine insusi, tinut in mana de un arhanghel, sub forma unei piei dizgratioase si scofalcite. Erau anii nebuniei... Ce nebunie...

Ora 14.
Ma despart de El si Ea, care doreau sa viziteze Vaticanul, iar eu fusesem acolo deja.
Asa ca m-am indreptat inspre Coloseum, alt reper esential al Romei.
Daca mergeti la Coloseum, va recomand doua lucruri:
1. Nu mergeti mai tarziu de ora 14 (cel putin in sezonul toamna-iarna) pentru ca se inchide cu o ora inainte de apusul soarelui si nu apucati sa-l savurati cum se cuvine.
2. Faceti pe dracu-n patru si luati un ghid in carne si oase care sa va explice ce si cum.
Eu punctul 1 l-am respectat la limita. Am prins niste imagini superbe ale Coloseumului, un soare de dupa amiaza rasfrant pe ziduri... Am stat exact cat am vrut, dar daca mergeam cu o jumatate de ora mai tarziu, m-as fi simtit presata. Ghidul nu l-am prins... cred ca trebuie facuta programare prealabila. Si regret enorm asta. M-am lipit de un grup de americani care aveau un astfel de ghid si astfel am aflat unele lucruri foarte interesante despre viata romanilor. De exemplu, ca zeci de biserici (inclusiv catedrala Sf. Petru) sunt facute cu marmura din Coloseum. Si foarte interesant, ca scopul Coloseumului in antichitate era echivalentul industriei de entertainment moderne. Ca jocurile durau o zi intreaga. Ca se mergea gradat cu atractiile, incepandu-se cu lupte intre animale (rinoceri, girafe, tigri, lei, elefanti etc), continuandu-se cu executiile publice (in care condamnatilor li se dadea drumul in arena, omitand scoaterea tigrilor) si sfarsind cu il grand finale, luptele gladiatorilor, cele mai asteptate. Oamenilor li se oferea paine si circ. Cam ca in zilele noastre. Incredibil cat de putin am evoluat.Ba dimpotriva, vazand atatea minuni antice ale tehnicii, as zice ca am stagnat. Gladiatorii erau nu doar sclavi, cum am crezut eu, ci erau inclusiv nobili care se antrenau pentru lupte.
Cladirea Coloseumului e un miracol imens de arhitectura si know-how. Partea de sub scena consta in nenumarate coridoare inguste ca un labirit care adaposteau recuzita pentru spectacole, sclavii inainte de lupte etc. Aveau sisteme ingenioase de scripeti care manevrau scena, facand-o sa se ridice in functie de regie. Un coridor subteran face legatura intre catacombele de sub scena si un loc denumit gymnasium, situat in Forumul roman vizavi de Coloseum, unde se antrenau gladiatorii.

Ora 16.
Aflasem eu la Coloseum ca, in pofida mitului conform caruia Coloseumul era locul de maltratare a crestinilor, de fapt crestinii nu au fost ucisi acolo, ci la Circus Maximus, o arena imensa unde se organizau cursele de care romane. Si zic ok, hai sa vad asta.
E la distanta de o statie de metrou de Coloseum, iar cand am ajuns acolo, m-am bucurat ca nu am anuntat cu voce tare ca vreau sa vad „circus maximux”. Pentru ca nu exista decat cu numele. E un loc verde imens, de forma ovala, unde se organiza un maraton in scopuri umanitare.
Paranteza: gafa cu Circus Maximus are un precedent pe care nu-l prea zic oricui, dar eh, suntem in anonimat... Eram in luna de miere la Paris, indragostiti, fericiti si tembeli (ce vremuri faine... unele caracteristici s-au pastrat inca). Din multimea de locuri pe care Parisul le are de oferit unui cuplu proaspat casatorit, ce alegem noi sa vizitam... Bastilia! Luam metroul in Piata Bastilia si incepem sa cautam inchisoarea. Noroc ca-l loveste pe noul meu sot inspiratia revelatoare, dublata de cunostinte de istorie ceva mai consistente decat ale mele: „Mai, da’ oare de ce ii zice evenimentului aluia Caderea Bastiliei?” asa ca ne intoarcem cu coada intre picioare la metrou, jurand ca asta va fi un secret al casniciei noastre. Inchidem paranteza.
Asa ca iau din nou metroul si cobor la intamplare la o statie careia ii zice Teatro del Opera. Sa vada si ochii mei cum arata opera din Roma.
Ies din gura de metrou, si splendoare... Opera in toata maretia ei, luminata feeric cu mii de beculete, ocupand juma’ de piata... Si oameni cu carucioare intrand si iesind din ea... Hopa, ceva nu-i in regula. Ma apropii si vad ca e o pravalie. Ditamai pravalia, dar pravalie... OK, imi retin admiratia si o pornesc pe un bulevard pana cand ta-daaaaam... iat-o, minunata opera, splendid pusa in valoare de statui, feliare, fresce... Ups, nu, e un hotel... pe urma am incetat sa o mai caut, pentru ca fiecare cladire, fie ea casa de schimb valutar sau sala de bingo putea foarte bine sa se califice drept opera. Intr-un final, am vazut-o.
Si pe urma am luat-o pe jos si asa, intreband din om in om (in engleza, si primind raspunsuri in italiana si uneori in bengali) am ajuns in piata Spania si imediat pe urma la Fontana di Trevi.

Ora 19
Fontana di Trevi este unul dintre cele mai romantice locuri din lume. Utopic, in cazul in care ar disparea indienii care fac poze la minut, pakistanezii care vand mingiute colorate, bangladeshenii care ofera flori doamnelor contra modestei sume de 10 euro, carabinierii care te scruteaza cu privirea incercand sa previna acte de vandalism, si in general, toata multimea de turisti care se holbeaza la minunea lumii. M-am holbat si eu pret de vreo juma de ora, inghesuita intre un cuplu brazilian care se pupa o data la 10 secunde si un fotograf indian care tinea mortis sa-mi faca o poza, ca nu cumva sa uit ca eram singura persoana singura intr-o mare de indragostiti care-si jurau iubire vesnica. N-am aruncat nici un ban in fantana. Uite-asa, din pragmatism, ca n-am superstitii si sincer nu m-as intoarce aici tot singura.

Ora 20.
Am hotarat ca am umblat-vazut destul pentru o zi si ma intorc in statia Ottaviano, pentru a lua de acum familiarul 32 sa ma intorc la mine la tara. Am avut marele noroc sa prind o perioada de greve si manifestatii in toata Roma. Asadar, drumuri blocate, timp mort, politisti la fiecare intersectie. A durat vreo ora si jumatate sa ajung la hotel. Aici, in hol, am reusit sa evit in ultimul moment o invitatie la bar din partea unui pilot libian care tinea sa imi explice in amanunt cum se piloteaza avioanele comerciale, mers in camera, facut dus in planul inclinat si cu sabia lui Damocles (recte tragatorul in caz de pericol) deasupra capului, privit la televizorul antic (ce are imagine la 5 minute dupa ce-l deschizi) manifestatiile din Roma, pregatita pentru ceea ce credeam ca va fi o noapte linistita.
M-am inselat amarnic. Ceea ce in prima noapte de dormit la Roma n-am observat, de prea multa oboseala, s-a razbunat in a doua si in a treia: izolatia fonica a camerelor era sublima, dar lipsea cu desavarsire. Am trait in blocuri comuniste toata viata mea dar jur ca asa ceva nu am vazut inca. Inainte de a adormi, auzeam cum sforaie vecinul din camera de langa a mea. Auzeam orice; unele lucruri nu pot sa le reproduc. Ma gandesc cu groaza ca toti vecinii astia de palier avusesera cu o seara inainte spectacol gratuit cu piesa „Din jale se intrupeaza Electra”. Eh, asta e. Macar sper ca nu inteleg toti romaneste.
Cu regrete profunde ca nu am adus cu mine dopuri de urechi, incerc – si reusesc, intr-un final – sa adorm.
Provizoriu.
Pana pe la ora 3 dimineata, cand am senzatia foarte distincta ca cineva imi bubuie niste tobe in urechi. Ma trezesc buimaca si speriata, gata sa o iau la fuga asa, in pijamale, afara din camera. Aha, nu e nimeni in camera. In schimb, cineva bate cu putere intr-o usa de pe palier. Si bate. Si bate. Si pe urma striga : „Svegliati, amico, svegliati! Svegliati!”. Amicul doarme tun. Cel de pe culoar renunta si eu incerc sa adorm din nou, misiune foarte grea... Dupa vreo jumatate de ora, cand eram din nou pe punctul de a atipi,se repeta scena: „Svegliati, amico! Amico! Svegliati!” impreuna cu bataile de rigoare. Si-asa au tinut-o, intr-o veselie, de imi venea fie sa merg la Amico si sa il trezesc din somnul cel de moarte, fie sa merg la baie si sa trag de de manerul de urgenta. Brrrrrr... N-am inteles totusi de ce nu l-a sunat la telefon pe amicul cel somnoros. Dimineata eram buimaca de somn, dar cel putin inregistrasem o victorie: stiam PERFECT doua cuvinte in italiana, n-o sa le uit prea repede: Svegliati, amico! (ghiciti cum imi trezesc in prezent piticul sa mearga la gadi).
Ziua a treia – sambata – am inceput-o la Forul Roman. Forul Roman este o intindere vasta, incepand pe Via dei Fori Imperiali (vizavi de Coloseum) si terminandu-se la marginea lui Circus Maximus, si contine ruine cu ceea ce a ramas din vechea glorie a Romei antice. Eu m-am rezumat la a vizita partea centrala, chiar in dreptul Coloseumului, pentru ca mai aveam si alte obiective si nu mi-ar fi ajuns timpul pentru tot. Nu am vizitat, de exemplu, Palatino, care este un muzeu al antichitatii romane.
Mi-a placut enorm de mult Forul Roman, dar mi-a lasat si o senzatie de melancolie si de tristete. Pentru ca sunt doar ruine, coloane cazute, temple neterminate, arcuri de triumf vaduvite de gloria de altadata. Am mers pe Via Sacra (principalul drum de acces, cel care ducea la un arc de triumf pe sub care treceau legiunile romane victorioase dupa batalii) si am incercat, prin imaginatie, sa reconstruiesc imaginile trecutului. Ati vazut „Gladiatorul”? Mereu am avut senzatia ca imaginile din Roma, cu cladirile acelea impozante si marete, sunt gaselnite faciliate de calculator. Nu mai cred asta. Cred ca epoca romana a fost una fenomenala, de o maretie incredibila, la care noi nu putem decat visa acum. Si iarasi ma gandesc ce putin inseamna de fapt idei de-astea marete cum ar fi „progres”, „modernitate”... Vax.
Am vazut inscriptia, pe o piatra de langa arcul de triumf principal, care spunea „Aici este buricul Romei” si m-am simtit privilegiata. Am vazut locul unde senatorii se intalneau ca sa decida soarta unei lumi intregi. Am vazut locul unde Cezar a fost ucis. Si am vazut si locul de unde Marc Antoniu a tinut celebrul sau discurs „Friends, nobles, countrymen, lend me your years, I have come to bury Caesar, not to praise him...” (Bine, nu cred ca a zis el chiar asa, dar Shakespeare saracul era englez). Ce mai.. m-a impresionat. Si cred ca e o senzatie nemaipomenita ca, in mijlocul unui oras imens cum este Roma, in forfota nemaipomenita a lumii noastre contemporane, sa ai mereu in fata ochilor mostenirea stramosilor. Mi se pare un standard si o obligatie teribil de apasatoare si, in acelasi timp, inaltatoare. Si motivanta.
Am parasit forul roman, mergand in continuare pe Via dei Fiori Imperiali, pentru ca, vorbind de mosteniri si standarde, vroiam neaparat sa vad Columna lui Traian.
Si am vazut-o. Intr-o latura a pietei Venezia, in mijlocul unui sit arheologic in lucru. Am recunoscut-o imediat, am vazut-o de atatea ori in manualele de istorie sau aiurea, cu eternul stereotip insotitor: „Certificatul de nastere in piatra al poporului roman”. Neputand sa ma apropii de ea, imi era greu sa vad daca dacii purtau caciuli de blana, daca erau inalti si blonzi si daca erau „cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Am vazut in schimb ca in varful columnei nu mai este demult statuia calare a Imparatului Traian, ci o statuie a Sfantului Petru, care indica cu mana directia inspre catedrala care-i poarta numele. Cenusa imparatului Traian este insa ingropata la baza coloanei. Si am simtit o stare de frustrare la gandul ca jumatatea latina a sangelui nostru este atat de bine documentata, cu atatea izvoare istorice scrise si nescrise, pe cand cea daca o reprezinta doar niste desene pe un stalp... fie el si columna lui Traian... (ca o marturisire: ma simt mai mult daca decat romana, mai mult cucerita decat cuceritoare, mai aproape de Sarmizegetusa Regia decat de Ulpia Traiana Sarmizegetusa).Ei, in timp ce pozez eu columna, vine inspre mine un italiano vero... Are fata de Antonio, aparat foto profesonist si e pregatit sa confirme toate stereotipurile mele legate de seductia italiana. Vorbeste frumos, o engleza studiata, imi face poze din unghiuri diferite, si culmea, stie istorie! Stie de daci, de romani, de columna, de batalii, imi recomanda muzee, se recomanda ca ghid... Of,que bella Italia! Ma despart de Antonio cu un sincer oftat si ma intreb, oare sunt ei culti, rafinati si seducatori din nascare sau au invatat pe dinafara cate un text valabil pentru fiecare monument in parte?

Gata cu romantismele. Ora 13
Iau un metrou inspre Circus Maximus si in directia opusa asa-zisului circ ma indrept catre Termele lui Caracalla. M-a motivat faptul ca erau pe lista celor sapte minuni ale lumii antice.
Trebuie sa marturisesc ca ma asteptam la altceva. Credeam ca au fost mai bine conservate. Din maretia trecuta au ramas acum doar niste ziduri. Intr-adevar, sunt suficient de inalte ca sa iti dea o idee despre cum au putut sa arate in urma cu mii de ani.
Termele se intindeau pe o suprafata aproximativ patrata, cu latura de circa 350 de metri. Imens. Am vazut o imagine reconstituita: terme pentru barbati, pentru copii, pentru femei, apa fierbinte, potrivita, racoroasa, inghetata, sali de schimb, sali de gimnastica, sali de masaj, biblioteci, furnale in care se incalzea apa, un viaduct imens care aducea apa din afara Romei... Maretie, din nou. Un echivalent antic al spa-ului modern, dar mai complex, mai impozant, mai impresionant. Iarasi fac comparatii: ce s-a intamplat oare cu stilul de viata roman (respectiv grec) din antichitate, bazat pe principii sanatoase pe care acum le descoperim din nou (importanta miscarii, a sportului in masa, a dietei – stiati ca, de exemplu, soldatii romani primeau inainte de a porni la lupta hrana constand in seminte, data fiind forta lor nutritiva)? De ce-am intrat intr-un Ev Mediu atat de barbar? De ce n-am retinut, noi, ca specie, acele obiceiuri si mentalitati care ne fac bine?

Ora 15. Piazza dei Popoli
Vizitez una dintre cele mai frumoase piete din Roma. Are in centru o coloana veche de 3000 de ani, este flancata de grupuri statuare senzationale, are la intrare si la iesire cate o biserica veche si, am inteles, bogata in picturi celebre (erau inchise amandoua) si este situata la marginea unui parc „Vila Borghese”, in care nu am intrat. Artisti stradali, palcuri de turisti, asiatici cu trandafiri (din care unul mi-a indesat in brate buchetul, mi-a facut o poza si mi-a cerut bani inainte sa pot sa spun „nonosanchiu” – cam asa cum se intampla la noi cu mielul in brate de Anul Nou. Nu i-am dat bani. A bolborosit ceva pe limba lui, eu i-am raspuns foarte politicos pe romaneste „ba p’a ma-tii”, dar am zambit lady-like si ne-am despartit prieteni.
A, uitam de Roberto. Fratele lui Antonio. Este din Ancona, iubeste arta (bineinteles!) face poze foarte frumoase, cunoaste multe lucruri despre Caravaggio, care e pictorul lui preferat si doreste sa aprofundam subiectul la un pahar de ceva. Roberto, mi dispiace, dar o astept pe C, o veche si draga prietena care locuieste in Roma de cativa ani.
Ma intalnesc cu C. Ma plimba pe stradutele cele mai frumoase din Roma, pe via Corso, cea cu multe magazine, in piata Navona, cea dedicata sarbatorilor de iarna, plina de magi, Isusi si Fecioare, bomboane pe bat, mere coapte si carusele pentru reclama - reclama mascata cuminti.
Vad Panteonul impreuna cu C. Nu stiu de ce aveam senzatia ca este o galerie de arta, dar e de fapt o biserica in toata puterea cuvantului. La ora la care am ajuns aici era slujba, asa ca am asteptat sa se termine pentru a putea intra, odata cu sutele de budisti si hindusi dornici sa ia lumina (cu blitzul).
Cred ca am facut suficienta risipa de adjective pentru a ilustra cat e de frumoasa Roma. Panteonul face parte integranta din Roma. Este maret, si pe dinauntru si pe dinafara, si ca o particularitate, are tavanul descoperit in partea de sus, un cerc prin care se vede cerul.
Ma plimb mult cu C prin Roma seara, ma minunez de toate monumentele astea pe care le vad la tot pasul, de biserici cu o arhitectura senzationala, de toata atmosfera asta specifica... Ruine la tot pasul, coloane romane antice pastrate si integrate firesc langa o constructie moderna...
Ah, si nu cumva sa uit: scuterele. De la 16 la 96 de ani, toate lumea merge pe scuter. E usor de inteles de ce: Roma are traficul cel mai nebun pe care l-am vazut in viata mea. Asa o aglomeratie nu-ti poti imagina (decat poate in Bucuresti, dar asta e un caz special). Fiind in autobuzul meu local 32, am inchis ochii de nenumarate ori, fiind convinsa ca gata, s-au ciocnit... Femei de afaceri in deux-piece, batranei mergand la piata, un tatic cu copilul de 2 ani dormind in fata lui, pe scaunul scuterului – toata Roma e motorizata in felul acesta. Se strecoara pe langa coloana de masini, gasesc parcare mult mai usor (o alta odisee), ti se urca pe picioare daca nu esti atent... Scuterele din Roma sunt ca ceata din Londra: peste tot.
Si pentru ca am ajuns aici: politistii! Niste personaje de film. Nu au postura grava si serioasa cu care sunt obisnuita. Sunt temperamentali si vulcanici, ca toti ceilalti locuitori ai orasului. Am asistat la o scena scoasa dintr-o comedie: un sofer parcase intr-un loc nepermis si bloca circulatia. Apare politistul, rosu la fata, transpirat, urland efectiv la bietul infractor, gesticuland larg, cu ochii bulbucati de furie. Nici nu mai era nevoie sa inteleg italiana, era foarte clar ce avea de spus...
Revenind la plimbarea mea cu C: ne oprim la un barulet si C cumpara doua bomboane cu mesaj, una pentru mine si una pentru ea: se numesc „bacio”. Si pentru ca barmanul era si el italian pur-sange, m-am intors la el si i-am cerut imperativ :”Un bacio, per favore!” Ah, ce simplu a fost... Ce discutii despre arta, ce filosofii despre antichitate! Trebuia doar sa cer, si mi s-a dat, inca pe alese: „Bianco o nero?”
Am ajuns tarziu la hotelul meu, eram foarte obosita si imi doream ca sa pot sa dorm, in ziua urmatoare era plecarea spre casa. Zeita Fortuna mi-a fost din nou potrivnica.
Ma asteptam de acum la inca o noapte zgomotoasa... pentru simplul fapt ca nu te poti pune cu nevoile fiziologice ale oamenilor, deci cu siguranta voi auzi din nou vrute si nevrute. Speram numai sa nu se intinda prea tarziu in noapte. Sperante desarte.
Dupa ce mi-am luat portia de stiri in limba italiana, incerc sa atipesc si am senzatia ca o hoarda de romani de dimensiuni reduse au gresit mileniul si s-au pus pe cuceriri. Mai exact, o gasca de copii singuri pe lume, dupa toate probabilitatile, se distrau la nebunie mergand tiptil (dupa parerea lor) pe hol, batand la usi cu toata puterea si fugind dupa aceea in camera lor unde radeau cat ii tineau plamanii. Off... ma gandeam... se razbuna timpurile copilariei mele, cand faceam uneori glume de-astea proaste cu prietenii... Am cantarit asa, la rece, cat imi permitea situatia, care sunt optiunile mele. 1. Sa astept sa treaca de la sine. Dar am subestimat energia si cheful de viata al micilor latini; era ora 1 si ei erau in forma maxima. 2. Sa deschid usa si sa ma ratoiesc la ei sa inceteze. Sunt buna la asa ceva, in general imi iese fata de persoana constipata si ofuscata atunci cand am nevoie de ea. Exista insa o problema: singurele doua cuvinte pe care le stapanesc la perfectie in limba micilor brute insomniace sunt „Amico, svegliati!”, complet nepotrivite in contextul de fata, cand amicii au nevoie sa se culce, nu sa se trezeasca. Si sa incerc daca vorbesc alta limba de circulatie internationala, nu am nervi pentru asta. Si, presupunand ca zic „nu”, ce-o sa fac? O sa zic „ok, continue please, ignore me...” 3. Sa sun la receptie si sa anunt. Eh, asta am facut: Giuseppe si-a cerut scuze si a spus ca trimite pe cineva de la „security”. Nu cred ca a mai apucat, pentru ca in secunda in care am pus jos telefonul, se deschide o usa si un domn italian care a devenit instantaneu cel mai bun prieten al meu le-a zis ca daca in cinci secunde (cincue secondi) nu sunt in camera lor in liniste, cheama receptia. S-a facut liniste subit, cel putin pentru o jumatate de ora, dupa care micii teroristi au reinceput alergatul pe coridoare si batutul la usi. S-au domolit cu totul dupa ora 2, cand am adormit brusc, adanc, cu niste vise pe care mi-e jena sa le relatez, care aveau de-a face cu Roberti si Antonii exprimandu-se in bengali si torturand niste copii crestini in Circus Maximus.

Duminica dimineata, ziua plecarii
Facut bagaje, luat micul dejun, platit taxa de oras la receptie, luat autobuzul 32 pentru ultima oara inspre oras. Sunt impreuna cu El si Ea, cu bagajele dupa noi. Avem cateva ore bune la dispozitie pana la ora 7 seara, cand decolam. Nu mai plecam de la Carciofini, ci de la celalalt, principalul aeroport al Romei, Fiumicino. Coboram din nou la Risorgismento (sau asa ceva), unde e capat de linie, si pentru prima data de cand am pus piciorul in Roma, ma relaxez total din punctul de vedere al orientarii. El are o tableta conectata la Internet , iar google maps ne arata nu doar obiectivele si itinerariul, ci si semafoarele, gropile din asfalt (ipotetic vorbind) si cainii pe langa care trecem. Si asa avem ocazia sa vedem o Roma mai putin explorata de turisti, Roma aceea din filmele vechi, cu stradute inguste si pitoresti, un labirint de cladiri medievale cochete, plin de oameni care ies sa cumpere ziarul sau sa faca piata, de doamne in varsta care ies la slujba de duminica, de domni tihniti si relaxati luandu-si cafeaua pe terasele minuscule de la parterul cladirilor. M-am bucurat de atmosfera aceea specific italiana (sau cel putin asa o percepeam eu) in care vecinii se striga unul pe celalalt de la ferestrele de vizavi, in care un „el” coboara de pe scuterul lui cu un buchet de flori in brate in timp ce o „ea” tacticoasa, cu colanti inchisi la culoare si o rochita inflorata care-i pune in evidenta alura feminina observa vitrinele cu un aer studiat, de cunoscator, pe deasupra ochelarilor de soare Prada. Era si o vreme splendida, un soare caldut la sfarsit de noiembrie care lumina piata Campo dei Fiori. Am baut un ultim espresso in zona evreiasca a Romei, in mijlocul unei piete pline de magazine kosher, de un pitoresc incredibil, serviti de un chelner brunet, amabil si atragator, imbracat in tight-fitting jeans si cu o kippah discreta pe cap.
Mai facem o vizita in zonele cu magazine de suveniruri, toate cu inscriptia „Made in Italia” si „Original”, dar unde, daca te uiti cu atentie, vezi inscriptia „Made in China” pe fiecare produs, cumparam mici atentii pentru cei de acasa, pentru copii, pentru Craciunite generoase si ne indreptam inspre punctul terminus al calatoriei de azi, Gara Termini.
Inainte de a lua trenul inspre aeroport, luam pranzul la un restaurant din zona. Mancarea nu este pentru mine cel mai important (sau unul dintre cele mai importante) mijloc de a cunoaste specificul unui loc. Intotdeauna prefer sa vizitez locuri, sa ma ratacesc pe strazi, decat sa irosesc timp si bani in restaurante cu specific. Dar acum mi s-a parut un sacrilegiu sa parasesc Italia fara a gusta macar o data celebrele paste. Si paste au fost, Carbonara, de-li-cioa-se. Asezonate cu un pahar cu vin rosu, savurate in forfota strazii, servite de o donna grijulie, politicoasa, comunicativa.
Cam asta a fost... ajungem in aeroport, e imens de mare (mi se pare ca odata in Frankfurt am schimbat terminalele mergand cu trenul; nu mi s-ar fi parut neadecvata solutia asta nici pe Fiumicino). Bagajul meu este mai greu decat prevede legea, nu stiu de ce, ca nu am cumparat mare lucru, in fine, incerc sa pun pe mine hainele groase, aduse conform principiului „da’ daca-i frig?”, regret ca nu ma pot accesoriza cu laptopul perfect inutil, in fine, ajung in avion si pe urma urgent la Bucuresti.
Asa, drumul catre casa... Ajung in aeroportul Otopeni in jurul orei 10 seara. Este mult prea tarziu ca vreun autobuz sa mai plece la ora asta inspre orasul meu, asa ca sotul meu imi rezerva o camera la o pensiune din apropierea aeroportului, care imi asigura si transferul de la aeroport la pensiune, urmand sa vin acasa in ziua urmatoare, adica luni dimineata.
Ufff... aici trebuie sa deschid o paranteza mare de tot, si dureroasa si potential creatoare de tensiuni. Detest Bucurestiul. Na, c-am zis-o. Imi cer mii de scuze bucurestenilor „de buna credinta”, ca sa ma exprim in limbaj de lemn. Am prieteni bucuresteni, reali si virtuali, oameni frumosi, inteligenti, cultivati, civilizati, tot ce trebuie. Probabil ca pot fi etichetata ca avand un complex de „superioritate” (fraza nu-mi apartine, un om de televiziune a folosit-o cu ceva vreme in urma) specific zonei in care locuiesc, la adresa Bucurestiului. Stiu ca problema deriva din faptul ca, de cate ori am fost in Capitala, nu ma lovesc de oamenii aia cu bun-simt, decenti, civilizati si culti. Ma lovesc in schimb, pana la fractura deschisa, de mizerie, de rahati de caine, de trafic infernal, de tiganie, de mitocanie, de agresivitate. Ah.. agresivitate am zis. Dom’le, eu sunt ardeleanca, clar? La noi, cainele latra „no ham”. M-am maritat dupa 10 ani de coabitare: era cu cine, era cu ce, erau de toate, da’ ce atata graba?! Ei, si cand intru in vartejul Bucurestiului si cad la gura ascutita a vreunuia, zici ca-s cazuta din luna. Mai dau si eu din cap din cand in cand, in semn de „da” sau „nu”, sa nu creada’ omu’ ca-s hipoacuzica. In rest, nimic! Nu apuc! In Bucuresti regresez la stadiul de copil bland, blond si bleg (licenta poetica ii apartine mamei) caruia ii e teama de taximetristi ca il fura, de vanzatori ca sunt neciopliti si vorbesc repede si nu-i intelege, de functionari ca trebuie sa le dai spaga... Nu zic ca la noi nu exista toate astea, dar credeti-ma, jur, sunt mult reduse. Si e si diferenta culturala: la noi se vorbeste calm, asezat, se repeta, se asteapta; in Bucuresti am senzatia mereu ca trebuie sa fiu in alerta, ca cineva se supara, se ratoieste, striga, se cearta. De ce am senzatia ca bucurestenii se cearta mereu? (cand ei de fapt sunt foarte buni prieteni).
Cu inima stransa am acceptat deci sa raman o noapte pe meleaguri dambovitene. Am sunat la numarul pensiunii si mi s-a zis ca ma va lua o masina din fata „Plecarilor”. Vine masina. Pune bagajul in spate. Un tanar foarte simpatic imi tine conversatie, imi spune cum e cu taximetristii ilegali din Otopeni, imi da sfaturi... OK, zic, pana aici toate bune.
Ajung la pensiune, de 3 stele, pretul spus sotului meu prin telefon era de 30 de euro. Convenabil, am zis. Doar ca, uitandu-ma la tarifele afisate, acolo apare alt pret. Mult mai mare. Of, zic in sinea mea, asta e, trebuia sa ma astept la figuri de genul asta, doar sunt in Bucuresti... Merg in camera, surpriza! Camera este superba, imensa, calduroasa, dotata cu de toate, inclusiv internet wireless, perfecta! Sa nu mai zic nimic de faptul ca ar fi incaput acolo Antonio, Roberto plus toata hoarda de copii insomniaci din Roma. Fac un dus perfect si nu-mi vine sa cred ca ma bucur de un asa confort. Totul e minunat.
A doua zi, spre marea mea uimire, platesc doar suma de 30 de euro, cea promisa la rezervare. Si surprizele nu contenesc. Domnisoara de la receptie suna la firma de transport si ii da detalii soferului de unde sa ma culeaga de pe drum, ca sa nu merg pana in centrul capitalei. Ah.. iata deci stereotipul bucuresteanului daramat pentru mine.
Vine autobuzul si ma ia de pe DN1, doar ca din pacate nu e autobuz modern si confortabil, ca la dus, ci un microbuz prafuit si plin-ochi.
Offf... am jurat odata, demult, ca nu voi mai merge niciodata cu asa ceva. Era pe vremea cand mergeam constant in alt colt de tara si imparteam spatiul microbuzului cu o fauna cel putin ciudata, printre care pe locul 1 se detasa un cioban neaos cu bunda aferenta, care am senzatia ca behaia cu cateva zile inainte, judecand dupa mirosul emanat. Dar nu am prea avut de ales... M-am urcat, infruntandu-i pe calatorii care ma priveau oarecum chioras, ceva de genul „Ce mai vrea si asta, nu vede ca e plin?” si m-a asezat pe singurul loc disponibil, in spatele soferului, contra directiei de mers (de ce credeti ca era disponibil...)
Si-am avut parte de o distractie... In primul rand, nu am spus, ca n-am vrut sa ma laud... Eu, pe langa ca sunt blonda, mai am si 1.80 inaltime. Daca ati fost recent intr-un microbuz de genul asta, stiti cu siguranta de ce ii zice „micro” si de ce v-am zis care e inaltimea mea (ca e singurul criteriu dupa care as putea prezenta moda pe un podium). Mi-am chircit picioarele peste bagajele de langa scaun, intr-o pozitie de yoga (ce bine mi-a prins ca am fost atenta la asane) pregatindu-ma pentru cateva sute de kilometri de antrenament. Dupa prima ora am amortit, asa ca am rugat-o pe doamna din fata mea sa-si desfaca picioarele si sa ma lase sa ma var intre ele, ca stau cuminte. Nu mai era loc de pudoare si buna-cuviinta. De fapt, nu mai era loc de nimic, ca s-o zic pe aia dreapta.
Doamna s-a conformat... si trebuie sa spun ca intamplarea, care adesea ii defavorizeaza pe cei deja oropsiti, facea ca si doamna din fata mea sa fie categoria mea. Pe lung. Pe lat ma depasea cu mult. Se intindea amenintator catre scaunul de langa ea, pe care statea un bucurestean naturalizat pe taramurile mele natale si care crestea struti in timpul liber.
Doamna era un amestec ciudat de artist si intreprinzator. Mergea in orasul meu la un vernisaj / expozitie / conferinta pe teme artistice (nu stiu exact, pentru ca prezentarile fusesera facute inainte sa urc eu in mijlocul de tortura). Avea pe scaunul liber de langa mine (deci tot contrar sensului de mers) un tablou suav cu flori pe care il ducea drept cadou si o plasa „de un leu” plina – ochi cu mancare, ea nestiind, spre deosebire de crescatorul de struti, ca se fac popasuri pentru servirea mesei. In acelasi timp, vorbea la telefon cu un anume Liviu spunandu-i cum sa il abordeze pe domnul primar ca sa obtina sprijinul pentru firma ei. In pauzele dintre conversatiile telefonice, era foarte interesata de cresterea strutilor, ea avand 12 hectare in Bragadiru si dorind sa investeasca in ceva profund inaltator...
Si-uite asa am aflat cat traiesc strutii, ca nu musca, dar ca dau cu piciorul de te ia naiba, ca masculii clocesc, cand e perioada lor de reproducere, care carne se poate manca si care nu, ca penele lor sunt „vascuralizate” (asta a fost greu); toate astea condimentate din cand in cand cu discutii despre arta contemporana si dificultatile artistului din ziua de azi.
La popasul cunoscut de strutist, doamna artista rade delicat vreo cinci mici pe care i-am simtit in totalitatea abilitatilor mele olfactive, iar cand, aleluia, a coborat un domn intr-o zona muntoasa, mi-am smuls cu dificultate piciorul dintre gambele calite ale artistei, cu parere de rau ca nu am aflat care e comportamentul strutului in perioada de rut, si am ocupat un loc cu fata in directia de mers. Victorie!
Intre timp, am omis sa spun, soferul ne delecta... cu ce credeti? „Vai, dar ce-avem noi AICEA, e plin de caprioare bine ca mi-am luat alicea”... Si eu, care tocmai imi scosesem aberatia asta de pe hard si fredonam de cateva zile „O sole mio...”
Durerea cea mare a venit intr-un oras mare din centrul tarii. Au coborat vreo 6-7 oameni, si credeam ca o sa fie un drum placut pana acasa. Ce sa vezi, vreo cincizeci de oameni crezusera si ei acelasi lucru. Evident ca nu au incaput toti, dar au venit plini de bagaje, efectiv n-aveai unde sa arunci un ac. Cel putin nu era frig... Langa mine a ajuns o domnisoara speriata ca de bombe, mai avea un pic si incepea sa planga, pe undeva o inteleg. Dusese lupte ca la Posada (ca sa pastram geografia locului) sa intre in microbuz. Era trasa de par, transpirata, cu machiajul sters si cu o dara de parfum, ultima reduta a cochetariei inainte de intrarea in lupta cea mare. I-am zambit amar, cu intelegere, asa fusesem si eu la inceput, inocenta si nepatata, acum eram calita... Vreo jumatate de ora a vorbit la telefon cu diversi, cu unicul scop de a se plange, repetand la nesfarsit „Sinistru... sinistru.... sinistru...”
Si am continuat lungul nostru drum in infern, strutii erau pe cale de a fi sacrificati, arta vizuala era in pericol de a fi calcata in picioare la propriu de bocancii insensibili la frumos ai unor calatori, caprioarelor li se falfaia de toate alicele din lume si, bineinteles, totul era „sinistru... sinistru... sinistru”. Eram intr-un film al lui Kusturica. Mai lipsea doar ca un strut adevarat sa-si iteasca capul dintre bagaje.
Ei, in acest moment, nu imi mai doream decat sa ajung cat mai repede la mine acasa, sa aud in sfarsit un „no” din ala din tot sufletul, ceea ce s-a si intamplat trei ore mai tarziu, cand i-am cazut epuizata in brate sotului meu, precum Euridice daca Orfeu nu s-ar fi uitat inapoi, si el constata sec: „NO, ai ajuns?”

Cam asta a fost experienta mea... Si, in pofida tuturor lucrurilor de care acum rad, dar atunci n-au parut tocmai roze, a fost una dintre cele mai frumoase vacante ale mele. Alea de care nici nu-ti mai dai seama daca le-ai trait cu adevarat sau au fost doar un vis.

La bloc

Stau la bloc.

Fraza asta ar mi-ar putea fi scrisă în buletin, în loc de cod personal. Într-atât de mult mă identific cu ea, intr-atât de mult este parte din identitatea mea. S-a pliat, în ani indelungați de coabitare la comun, la un loc cu celelalte niveluri ale personalității mele, ca o piele de șarpe peste alte piei de șarpe de care nici o năpîrlire nu mai mai poate scuti.

Am stat la bloc toată viața mea. Toate evenimentele majore ale vieții mele de până acum s-au împlinit între pereți maro de blocuri comuniste sau neocomuniste. Sau în apropiată comuniune cu ei. El, Blocul – din moment ce e atât de important în viața mea, merită și el o amărâtă de majusculă – a devenit pentru mine un uter hidos și diform de prea multe nașteri care mă lasă să mă îndepărtez de el cam tot atît de mult pe cât m-ar lăsa un cordon ombilical. O ciudată combinație de ură și duioșie caracterizează lunga noastră simbioză, precum îmi imaginez că ar fi o relație bolnăvicioasă între un flăcău tomnatic și posesivii săi părinți, care i-ar da drumul, dar l-ar mai și ține un pic lângă ei, cam o viață, așa.

Blocul copilăriei mele era buricul pământului. Nimic nu exista în afară de el, ci doar alte Blocuri: ”Tu de la ce Bloc ești?” Ah, din alt univers. You freakin’ alien.

Al meu – într-un simț al posesiunii a cărei unică concesie era, uneori, al nostru, era, bineințeles, cel mai tare. În primul rând, avea 10 etaje, semn de bogăție. Motiv pentru care trepădușii care, săracii, nu-și permiteau decât unul cu 4, erau priviți cu un soi de compasiune îngăduitoare. În al doilea rând, era punctul terminus al unei străzi înfundate, care nu ducea nicăieri altundeva decât la El. La Bloc. Dincolo de el erau doi brazi imenși, două izvoare care erau, evident, ”ale noastre”, și între ele, o vale verde care a fost, pe rînd sau simultan, loc de făcut colibe din pături, grădină de cucuruz, parcele de ceapă cultivate de vecini, plajă, Neverland, pârtie de săniuș, tufe de liliac, loc de odihnă pentru boschetari. Acum e o biserica și loc de toaletaj canin. Cu toate eufemismele implicate. Blocul meu era un du-te – vino continuu. În special în vacanțe, își revărsa diminețile gloata de copii afară și-i aduna seara ca un aspirator de prin șanțuri, de pe bănci, din tufișuri, de la izvor. Aveam uneori senzația aproape fizică de bătaie de inimă a lui. O inimă cu multe atrii și cu multe ventricole, cu multe și neștiute ramificații și încrengături, cu mari și mici circulații în toate sensurile, pe verticală, pe acoperiș și razant în jos, în pivnița unde ne ascundeam la jocuri, pe întuneric. O inimă pompând oxigen – sau altceva, dar cu același gust. De crud.

Lângă zidurile lui cafenii m-am oprit de multe ori, copil fiind, lipită cu fața de peretele zgrunțuros ca să privesc în sus. Să văd înălțimea cea mare, să vad cât de sus poate urca lumea și să minunez. Și să ma sperii, nemărturisit, de senzația de prăbușire. Tot la poalele lui ne-am întins de sute de ori păturile, în campionate de teatru ”interblocale” (interplanetare, de fapt), cu public plătitor, concursuri interminabile de elastic sau eternele competiții la sol între Nadia și Ecaterina Szabo.

Nimic nu se întîmpla în afara blocului meu. Era un univers auto-suficient și întors înspre sine. Blocul meu era căsuța lui Dorothy, și cred că, printr-un impuls inconștient, primar, am căutat toată viața mai apoi sentimentul acela de naivă autosuficiență, de stare de cocon, de fetus.

Dar hey, we are not in Kansas anymore.

Nu pot să pun degetul pe momentul în care iubitul meu, Blocul, a început să mă trădeze. Dar cert este că, treptat, a început să crească pe dinăuntru monstruos, tot mai mare, să mă lovească dureros de pereții săi, să mă înăbușe și să mă strivească. Și mi-am dat seama atunci că devenise un uter prea mic pentru noul om care crescusem și ca da, veniseră durerile facerii.

Și ce să vezi. M-am născut într-un alt bloc.

Nu mai era maro, era galben-albastrui. L-am adorat la început, așa cum adori un animăluț drăguț micuț. Tare micuț. Doamne, ce micuț era. Dar era un animăluț primit în dar, și nu m-a mai interesat nici mărimea, nici pedigree-ul. Era un animăluț drăgălaș pe care-l alintam în doi. Și ne jucam de-a ferma împreună. Așa că l-am trădat pe fostul Bloc, cu nostalgiile lui desuete, și l-am îmbrățișat pe Actualul cu toate excentricitățile lui, ciudații lui (me included), viața lui.

I-am fost o amantă fidelă ani la rând. Până când, odată obișnuința instalată, tot ceea ce îmi plăcuse la început, acum mă enerva la culme. Lucrurile mici, pe care odată le adoram – cum ar fi, de exemplu, albastrul cu care-mi întâmpina orice sosire, ușile translucide pe care lipisem stelute fosforescente sau balconul în care adoram să-mi beau cafeaua – au ajuns să constituie motive de divorț. Geamul ușilor a fost spart de lucruri aruncate neglijent. Balconul e depozitar de surplusuri de toate felurile. Iar culoarea albastră îmi provoacă migrene în fiecare seară.

Am ajuns să simț enorm și să văd monstruos, vorba clasicilor. Simț până-n ultima celulă mirosurile de rântaș de pe scară, tocurile toc-toc-toc în fiecare dimineață în fața ușii, apa trasă metodic la 6.3o și trilurile cotidiene de taragot-acordeon sau whatever. Văd monstruos spațiul meu locuibil ca pe o cochilie de melc cu cotloane neîncăpătoare, aranjată ordonat pe un raft cu zeci de alte cochilii fără spațiu excedentar. Aerul vieții la comun, ăla pe care atâția ani l-am luat ca atare, ca pe o fatalitate și, de multe ori, ca pe o binecuvîntare, a devenit irespirabil. Acum, că s-au construit și doi coloși la douăzeci de metri de geamul meu.

Am depășit demult faza în care nu credeam că există oameni care NU locuiesc la bloc. Acum mă plimb de multe ori prin zonele care îmi sunt dragi doar ca să văd case și da, să-mi hrănesc neputința. Și, la fel ca alții înaintea mea, să mă întreb, Doamne, cît de bine trebuie să predau Type 3-conditional ca să pot să stau și eu într-o casă din acelea?

Recent, mi-a murit o plantă-simbol. O primisem cadou de casă nouă la mutarea în noul bloc și, deși niciunul dintre noi nu a spus ceva, am simțit amândoi că e gata.

Acum, tot ce îmi doresc e o plantă nouă.

La boheme

Cunoașteți melodia lui Charles Aznavour, "La boheme"?

Costineștiul este Montmartre-ul meu personal. L-am cunoscut când eram, bineînțeles, studentă, aveam, bineînțeles, nu mai mult de douazeci de ani și starea de adult era mai mult o chestiune teoretică.

Am ajuns acolo într-o vacanță din acelea despre care iți aduci aminte, la maturitatea deplină, cu un soi de nostalgie villoniană (dacă am putea înlocui metafora zăpezii cu cea a nisipului). Aveam, am mai spus, douăzeci (și unu) de ani. Vârsta glorioasă a marilor iubiri, a marilor greșeli și a marilor lecții.

Marea mea vacanță, neegalată de nimic din ce a urmat vreodată, a durat cam o săptămână. Cam cât i-a luat lui Dumnezeu să creeze lumea :) și cam cât mi-a luat mie să pendulez suspendată într-o cu totul altă lume decât cea de dincolo de calea ferată – știți voi care.

Am fost, bineînțeles, blatistă. Doi prieteni de studenție aveau bilete “legale”, fiecare și-a adus iubitul/iubita, deci patru, plus eu, al cărei iubit de atunci era simplu de cazat, el ocupând doar mintea și gândurile mele in totalitate. Dar era intangibil, deci nu ocupa spațiu. Am ajuns într-o dimineață devreme, cu trenul, după o călătorie de o noapte, buimacă de somn, în spate cu un rucsac împrumutat în care aruncasem câteva conserve sub jeansi, tricouri si costum de baie. Am fost cazati intr-una din casutele acelea de lemn din jurul lacului. Erau sordide, aveau doua paturi si doua noptiere. Am umflat salteaua pneumatica a uneia dintre prietene si mi-am facut culcusul intre cele doua paturi. Dimineata taram aceeasi saltea pe plaja, sa-mi continui somnul.

…De fapt, nu stiu exact ce merita povestit despre boemia acelei vacante. Pentru ca e vorba de trairi, nu neaparat de fapte. De exemplu, mi-e greu sa descriu starea aceea extatica aproape (si nici nu beau, nici nu consum droguri, nici acum, nici atunci) data de faptul ca eram cu totii LA FEL de tineri, de dornici de a experimenta fericirea. Si nu era data de nimic material, asta era nemaipomenit. Imi programasem banii sa imi ajunga pentru intrarile la discoteca (cinci mii) si acolo beam apa de la robinet cand mi se facea sete. Dar niciodata nu m-am simtit mai bogata decat atunci. Mancam asa, ca in melodie “un jour sur deux”, ce se gasea, conserve de acasa, porumb fiert, corn cu sana. Dar era o muzica continua in urechile mele; Tineretului devenise un mod de viata, Ringul era exceptia de cateva seri. Mergeam la discoteca si in timpul zilei, dansam pana nu-mi mai simteam picioarele, dansam in drumul spre plaja, in apa, cred ca si in putinele ore de somn imi zvacneau picioarele in vis. Vazuta asa, retroactiv, mi se pare ca o viata intreaga a fost concentrata in zilele acelea. Si nici macar nu mai pot reface in intregime filmul, asa cum as fi vrut sa povestesc, fluent, pentru ca am doar niste flash-backuri ca niste amintiri dintr-o alta lume. Iata-le:

- Concertele nocturne cu Compact, din Tineretului. In fiecare seara. In nici o sala de concerte din lume n-a fost un sentiment de comuniune mai puternic – sau nu l-am mai simtit eu de atunci – decat cel pe care il formau sutele de studenti cantand despre ‘trenul pierdut’.

- Razia politiei. Se fura, bineinteles. Si se verifica cine / cati stau intr-o casuta. Cum noi (eu) eram in ilegalitate, hotaraseram ca, in cazul in care va veni razia, sa spunem cum ca in casuta locuiesc doar 2 fete (detinatoarele de drept ale biletelor) si ceilalti sunt in vizita. Ei, si intr-o seara, baietii erau iesiti pe alee asteptand sa se gateasca fetele pentru discoteca. Aveau la ei un aparat de fotografiat. Mare greseala. Vine o patrula formata din doua cadre si un caine lup, intrebandu-i (organul, nu cainele) cine sunt si de unde au aparatul. Ei explica, stau in casuta x, actele sunt acolo. “Hai sa verificam”! zice organul. Bat la usa, noi ne facem galbene cand vedem animalul (cainele), organul si prietenii nostri mici plapanzi intre ei. “Baietii astia stau cu voi aici”? intreaba organul. Noi, consecvente intelegerii: “Nuuuu… nu i-am vazut niciodata!” “BA DA, striga prietenii nostri, SPUNETI-LE adevarul!” “Stai!” striga organul, unul dintre baieti e gata sa se arunce la pamant, de fapt politaiul vorbea cu cainele… in fine. Scapam cu fata curata. O fi fost probabil si politaiul student in vreo viata anterioara, ca in asta, nici o sansa.

  - Agatarea. La propriu. Un dans lent in Ring, la invitatia unui… well… dansator. Costumatia obligatorie: jeans. Accesoriile la fel de obligatorii: curele de piele. Si eu, si el. Inaltimea: cam aceeasi. Inevitabil: ne-am agatat curelele una de alta. Si asa ca am avut un slow dance pasional, faceam senzatie prin senzatia de apropiere trupeasca pe care o degajam, cei din jur se oprisera din dans sa ne admire (ok, am exagerat aici). La sfarsitul dansului am constatat sec: “ne-am agatat”. Am ras, ne-am “dezagatat” usor si am continuat fiecare dansul pe cont propriu. La fel ca in viata.

- Concertele cu Baniciu de pe plaja. Direct pe plaja. In jurul unui foc. Si senzatia incredibila ca marea, nisipul, iubirea, focul, muzica, oamenii isi pierd conturul si devin una.

  - Rasariturile de soare. Ca in filmul acela american pe care l-am vazut mult mai tarziu, “Ziua cartitei”. Acelasi ritual in fiecare dimineata, dupa o noapte in Tineretului. Plimbarea obligatorie pe nisipul rece. Strangerea in (alte) brate. Raza de soare timida. Gata romantismul, mi-e somn. Si, in sfarsit - salteaua mea umflata dintre doua paturi.

- Tupeul incredibil de om tanar, caruia viata nu-i oferise decat literatura si mai putina practica, aroganta pe care ti-o da frumusetea (scuzati lipsa modestiei), tineretea si increderea. Si da, prostia si cruzimea, zic acum. M-am despartit de una dintre iubirile mele de la Costinestiul acelei vacante din cel mai stupid motiv din lume. Era seara, batea putin vantul, el avea o gazda in cladirea din apropierea sediului Politiei. A urcat sa isi ia o jacheta. Era un stil de jachete tampit pe vremea aceea, din jeans, mi se pareau ingrozitoare. Si da… cand a coborat imbracat intr-o jacheta din acelea, am plecat.

  - O alta despartire, din cauza iubitului ala utopic din capul meu, infaptuita in mijlocul multimii care se indrepta spre Ring, al carei moment dramatic a fost compromis total din cauza unei calcaturi solide pe picior care m-a lasat fara slapii mei cei colorati. Si drumul pana la casuta de langa lac, desculta, inlacrimata. De ciuda ca nu mai am iubit (real sau nu), slapi, rabdare…

- Indragostirile. Nemimate, crud de ireale vazute acum de la distanta. Totale, atunci. Adevarate. Incepute brusc, in timpul unui dans, prin complicitatea unor priviri, marturisite pe plaja, noaptea, la Obelisc, plimbate pe faleza inalta din dreptul epavei, pe niste carari batatorite de alti indragostiti din alte vremuri, arse in saruturi sarate de mare si terminate la fel de brusc, in gara aceea mica si prafuita. Schimbul de bratari hippy impletite din ata colorata. Minciunile de care amandoi stim: “N-o sa te uit niciodata”. “Nici eu”.

La intoarcerea acasa, aveam cel putin 5 kilograme mai putin si cel putin o lume mai mult. N-am mai trait o experienta similara nici inaintea acelui moment si nici dupa el. Pentru mine, vara aceea si vacanta la Costinesti este reperul experientelor mele de maturizare, de trecere, de tinerete, de cum vreti voi. Zile in sir am plutit, intr-o imponderabilitate sustinuta de amintiri. Am tras de ele cat am putut, acum insa imi par dintr-alta lume. Pentru ca, daca am inceput cu “La boheme”, la fel cum Montmartre-ul lui Aznavour este altul dupa ani, asa e si cu Costinestiul meu. Nu mai exista demult. A ramas doar o stare de spirit.

A, nu. Intr-un jurnal al “lucrurilor pe care trebuie sa le fac inainte de a muri”, cand am ajuns acasa in vara aceea am taiat “Faire l’amour sur la plage a la nuit”. Atunci scriam in franceza, vous comprenez.

Șase

Pe ”șase” îl resimt deja, și nu știu cum va fi mai târziu, ca pe un dor de ”cinci”, de ”patru”, de ”trei” și de ”doi”, pe ”unu” îl văd într-o altă lume, de la ”zero” începe povestea, iar numerele negative n-au existat niciodată. ȘASE capitole de carte citite în fiecare seară, în loc de povești, șase rezervoare de pupici pe fiecare mână, pe obraji, pe frunte și pe năsuc înainte de orice plecare. CINCI gormiți neobosiți, în pat, sub pat, în geanta mea, în cutia cu cafea și în ghiveciul de flori. PATRU mâini intinse spre tine, pentru tine, cu tine, mereu. TREI inimi care și-au sincronizat, în timp, bătăile. DOUĂ pălmuțe cuprinzându-mi obrajii, noaptea, în somn. UN basm, O întâmplare, O minune, UN copil. Cifra ”1” este prolifică. ZERO. Aici a început lumea. La mulți ani, D!