Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 12

Seara e anotimpul compromisurilor. Şi al tragerilor de timp, interminabile, tracasante, obositoare.
"Mi-e sete".
"Mi-e foame".
"Să dau pupic la tati".
"N-AM DAT PUPIC LA TATI" (minte...)
"Să fac pişu".
"Să fac... you know".
Etc.

Într-o seară eram la etapa cu "you know", singur în baie, pe oliţă. Şi îl aud bombănind de unul singur:
"Oale cum să mai facem să nu ne culcăm....."

Ce vrăji a mai făcut băiatul meu - 11

Din ciclul "blonde is more fun":

Se cuibăreşte în braţele mele şi se uită galeş la mine:
"Mami, mie mi-e luşine de tine... de tati nu mi-e luşine... numai de bonde mi-e luşine".

Seara, la culcare, tati descoperă o bubiţă pe preţiosul posterior al prichindelului.
"Tati, ce ai păţit la funduleţ?"
"M-a muşcat o bonda.... Cred că..."

Din ciclul "Să ne facem totul singuri":
Ne jucam extrem de creativ în casă, aruncăm mingea de la unul la altul. Şi pentru a mia oara, mingea intră sub dulapul din bucătărie.
"Nu-ţi fă pobleme, mămucă. Că o scoţi tu de acolo".

Din ciclul "când eram eu mare":
Tati se plimbă cu piticul şi se întâlneşte cu "Rudetata" (never mind... o tanti cu un băieţel de vreo doi ani). După conversaţia de rigoare, se despart, şi tati vrea să se laude cu politeţea piticului.
"Cum spui la tanti, puiule?"
"Sălumââânaaa".
"Şi băieţelului cum îi spui?"
"Selus, pichindeluleeee..."

Din ciclul "religie pentru popor":
Din nou tati cu piticul, la plimbare forţată. Îl apucă evlavia pe pici şi-şi intră în rolul absolut nou de misionar religios, cântând cât îl ţine gura:
"Doooomnul ne dăăăăă îngheţaaaaatăăăăăăăă
Doooooomnul ne dăăăăă ciocolaaaatăăăăă
Doooomnul ne dăăăăăă de toaaaaaateeeee...."

Din ciclul "bunici şi nepoţi":
Acasă la bunici. Seara. Piticul stă în pat lângă bunicul, care picoteşte cu televizorul deschis. Trece bunica prin cadru, cu treabă. Când iese, piticul se dă jos din pat şi vine după ea, bodogănind ursuz:
"Vin şi eu cu tine. Că bătânul ăsta numai doalme..."


Bunicul îl întreabă pe pitic:
"Ce-o să faci când o să fii şi tu bunic?"
"O să am ghijă de pichindei".

Am un mandat greu, dar mai vreau o data

Sunt nevoită să-l parafrazez pe nenea Băsescu. Pentru că niciodată n-aş putea spune, nici în cele mai negre disperări, că "nu mi-a plăcut", cum ar fi trebuit dacă ar fi să respect citatul întocmai.
Am adorat fiecare minut. Bine, unele am vrut să treacă mai repede. Foarte repede. Sau măcar să nu lase urme. Sau, daca lasă urme, măcar să nu fie permanente. Sau, dacă sunt permanente, măcar să le pot masca cu fard. Dar, făcând o medie corectă, majoritatea minutelor sunt magice. Şi mă umplu de o fericire atât de pământeană, atât de firească încât mă trag cu putere din cotloanele cele mai suprarealiste pe care mintea mea e capabilă să le nască şi mă ancorează ferm aici. Lângă el. Cât de normal. Şi cât de unic...
Se poate oare repeta unicitatea? Irealul? Magia? Spuneţi-mi.
Care e mecanismul prin care se pot dubla magiile? Şi inimile? Şi iubirile? Există, sau este, la rândul lui, o iluzie?

M-am gândit săptămâni în şir ce să îi cer lui Moş Crăciun. Şi dacă (mai) am acest drept. Şi dacă să o fac. Şi dacă să tac, mai bine.
Iar revelaţia a venit cu totul neaşteptat, atât de banal şi printr-un concurs de împrejurări care mi-a reconfirmat că nu există împrejurări, ci, poate, doar destin.
Acum ştiu: ceea ce îmi doresc este încă un mandat.