Ca să fiu fericită, mi-au trebuit mereu oameni, lucruri și stări. Câteodată numai oameni, câteodată numai lucruri. Dar întotdeauna mi-a trebuit o anumită stare, aia pe care, din lipsă de alte cuvinte mai adecvate, o numim ”fericire”. Era indiciul, știi? Dacă aveam lângă mine un om sau un lucru, dar ei nu-mi induceau starea ”aia”, ceva lipsea. Adică putea foarte bine să fie confort, sau pace, sau liniște, sau satisfacție. Dar fericirea? Fericirea era furnicătura aia în vârful degetelor, în fundul stomacului sau în capul pieptului. As simple as that. Și când zic ”fericire”, mărturisesc că nu mă gândesc la aia metafizică, transcendentală, spiritualizată, aia pe care-o preaslăvesc poeții în cele mai filosofice creații ale lor și preoții la slujba de duminică. Pentru mine, fericirea are cele mai concrete moduri de manifestare pe care le poate crea viața.
Ca să fiu fericită, mi-a trebuit, la început, căldură și dragoste. Probabil că nu-mi mai amintesc formele concrete pe care le luau atunci, demult, primele două fețe ale fericirii pe care nu mi le amintesc, ci mai degrabă le intuiesc, ca într-un vis. Cred că mi-a trebuit un pătuț de lemn din care am gonit, cu un gest de aroganță și-un proaspăt achiziționat instinct al proprietății, vechea locatară. Și sunt absolut convinsă că mi-au trebuit niște mâini să mă țină în brațe.
Ca să fiu fericită, mi-a trebuit o rochiță roșie cu o fundiță albă aplicată.
Ca să fiu fericită, mi-au trebuit mai târziu patine. Patine albe, patine cu care alunecam nu pe gheața patinoarului - ce patinoar? ci pe gheața care învelea toate iernile acelor vremuri. După ce le-am primit, am pus stăpânire pe izvorul din apropiere, revărsat și înghețat în niște dantele de gheață care l-au precedat în mintea mea de atunci pe Andersen.
Dantele care cuprindeau nu doar izvorul și imediata lui apropiere, ci împânzeau dealul de lângă, trotuarele și treptele care duceau la el. Zăpezile de altădată sunt asortate cu ghețuri care nu se topesc până-n mai și cu o pereche de patine albe.
Ca să fiu fericită, mi-a trebuit apoi o bicicletă Pegas Robusta, ultima generație, alb cu roșu, pe care am găsit-o-ntr-un balcon la sfârșitul unui an școlar și-am exploatat-o metodic, cu rândul, până ce și-a dat obștescul sfârșit pentru a face loc altor fericiri.
Ca să fiu fericită, mi-au trebuit prietene noi, întâlnite în fața blocului, complicități, secrete și povești împărțite în aceeași bancă, bilețele ascunse-n scorburi de copaci. Prietene care-au rămas până-n ziua de azi.
Ca să fiu fericită mi-au trebuit confirmări, succese, note, premii, reușite. Liste cu rezultate. Începuturi, responsabilități, soluții. Eforturi terminate cu zâmbete, dar și lacrimi, uneori.
Ca să fiu fericită, mi-au trebuit pe urmă orașe noi, colege noi, materii noi și trăiri noi.
Mi-au trebuit drumuri pe Cetățuie la miezul nopții, mi-au trebuit castanii înfloriți în Parcul Mare, o stradă Piezisă care-a văzut multe la viața ei, examene la literatura franceză (nu, nu am greșit), banchete la care nu am fost, excursii la mare, iubiri de vulnerabilitatea pufului de păpădie, iubiri care trăiesc cât un fluture.
Ca să fiu fericită, mi-au trebuit iubiri imposibile, scrisori, dedicații și minciuni ageabile, coincidențe fatidice, versuri scrise pe pereți de cămin, nopți nedormite, pulsuri crescute, the whole catastrophe.
Ca să fiu fericită, am avut nevoie de multe romburi, multe buchete de liliac furate din grădini, zeci de scrisori, patru (cred) inele de logodnă, o verigă simplă din aur și o rochie de mireasă cumpărată de la raionul de copii de la Macy's.
Ca să fiu fericită, mi-au trebuit cărți. Cărți pe care le-am citit uitând să mai respir, închisă între patru pereți și două coperți întărite, cărți pe care le-am iubit așa cum iubești un amant, cărți care păreau să știe despre mine mai mult decât oameni în carne și oase. Cărți prețioase cărora le răsfoiam paginile așa cum aș fi mângâiat fruntea unui copil.
Ca să fiu fericită am avut nevoie de bilete de călătorie scrise în diverse limbi, mi-a trebuit să mă cațăr pe Empire State Building, să mă rătăcesc în Cartierul Roșu din Amsterdam, să mă sărut în Turnul Eiffel, să mă scufund în apele turcoaz ale Mării Egee și să mă lipesc incredulă de zidurile Sagradei Familia.
Ca să fiu fericită, mi-au trebuit copii mari pe care să-i veghez să nu cadă, copii de (aproape) o vârstă cu mine, copii pe care i-am iubit infinit mai mult decât prevedea fișa postului și împreună cu care am făcut baie în fântâna arteziană din centrul orașului (asta ca să ne păstrăm în zona lucrurilor mărturisibile).
Ca să fiu fericită, mi-a trebuit pe urmă mai mult, așa că am primit un test cu două linii. Și-un copil cu ochi de uimire neagră, un copil poznaș cu ciufu-n vânt, un copil care mi-a vindecat viața de frici și mi-a umplut-o de albastru.
Ca să fiu fericită, am revenit pe urmă la lucrurile mici. Mi-a trebuit o cafea aromată savurată cu o prietenă pe-o terasă alb-albastră, duminica dimineața. Mi-a trebuit o seară cu lumânări, un pahar de vin și-un film bun descărcat de pe net. Mi-a trebuit un parfum pe care să scrie numele meu și care să se lipească de mine ca o a doua piele. Mi-au trebuit cine ”fine dining” gătite de mine. Mi-a trebuit cremeșul mamei de sărbătoare.
Ca să fiu fericită, am avut nevoie de o casă care să respire odată cu mine. O casă în care să am locul meu cald, în vârful patului din dormitor sau în fotoliul-balansoar din bucătărie. O casă decorată cu tablouri cumpărate în luna de miere de pe malurile Senei, cu lumânări albe și fotografii de familie.
Mi-am bifat fericirile, aș spune. N-aș vrea și n-aș putea să fac un clasament. Însă acum, pe măsură ce - se spune - lucrurile esențiale s-au petrecut deja, tind ca, într-un instinct de cocon ce caută un fel de fericire atemporală, sau poate că se caută doar pe sine, să revin la prima mea definiție a fericirii.
Fericirea e căldură și dragoste. Și niște mâini care să te țină în brațe.
