Și profele e oameni

Să mă identific cu ceva sau cineva a fost, de când mă știu, un proces anevoios. Mă obișnuiesc greu, mă acomodez eventual - dar nu sigur - și îmi asum locuri, stări, fapte și oameni cam cu frecvența cu care-mi schimb culoarea părului. Adică foarte rar. 

Printre statuturile care, în timp, s-au lipit de mine ca niște piei de șarpe recondiționate periodic au fost, într-o ordine absolut întâmplătoare:

• Mamă. Clar, mamă. Maternitatea m-a lovit în moalele capului, indiferent de cât aș fi putut citi pentru a mă pregăti, vezi doamne, pentru ea. M-a lovit de-am amețit de-atâta iubire, amețeală de care sufăr și azi și-o voi face, probabil, și la vârsta senectuții când nu voi mai identifica exact cauza. Maternitatea e singura amețeală care nu-mi va trece niciodată. Dacă toate celelalte amețeli din viața mea își vor găsi antidotul, iubirea pentru puștache îmi va provoca un permanent vertij.
• Blondă. Cu excepția rarissimelor cazuri (vezi două rânduri mai sus) când fac experiențe extreme în culori brunete, șatene sau roșcate, sunt blondă. Și nu mi-e frică să o arăt. 
• Om de nădejde al societății. Plătesc (multiple) impozite, nu sunt restantă la întreținere, strîng resturile rămase după un picnic, nu ascult muzică în orele de liniște, nu depășesc viteza legală și sunt, în general, un element pozitiv. Trăiască clasa de mijloc și-ale ei clișee. 
• Femeie. Femeie până-n ultima moleculă de ADN, femeie venită de pe Venus, orice-ar însemna asta în șabloanele contemporane. Femeie cu veleități cameleonice, cu secrete și exhibiții, cu rujuri și sutiene colorate, cu sensibilități ciclice, cu sindrom premenstrual, cu sensibilitate, cu duritate. Cu gheață. Dar și cu topiri primăvăratice.
• Profesoară. 
• Profesoară.
• Profesoară.

Au trecut 20 (douăzeci) de ani în care aș  fi avut timp să mă acomodez cu statutul, să mi-l asum, să-l tratez în consecință. Însă, în continuare, când cineva mă apelează cu ”doamna profesoară”, îmi reprim un instinct rudimentar și tocit care mă determină încă să mă uit în spate, peste umărul drept, să văd cine este chemat.

După douăzeci de ani, încă tot nu mi-e clar unde e catedra și unde încep băncile. Încă tot nu m-am lămurit cine pe cine învață.

După douăzeci de ani, încă n-am reușit să intru pentru prima oară în sala cu boboci și să nu am emoții.

Încă tot am un impuls să fug în spate și să mă așez în ultima bancă.

Încă tot simt fiorul pe care ți-l dă tabu-ul de a scrie ceva într-un catalog.

Sau de a semna o diplomă.

Așa că nu știu dacă a fi profă este pentru mine un statut complet asumat, sau mai degrabă o întâmplare care m-a prins involuntar în mijlocul unui sistem labirintic și plin de minotauri. Sau poate că este o greșeală, așa cum simțeam în primele zile în care am semnat condica. Sau poate că este o vocație. Sau toate cele de mai sus, ca în exercițiile de tip multiple choice. 

Simt însă să scriu, pentru că oratoria nu a fost niciodată o armă de-a mea, iar cutia asta e un cadru bun. Simt să scriu despre cum e să fii profă - și despre alți gagavaiți, desigur - și să nu te simți una, sau cel puțin nu în accepțiunea clasică a termenului.

”Arăți exact ca o profă”, mi-a zis cu tentă apreciativă o colegă zilele trecute , văzându-mă cu ochelari nou-puși pe nas, taior negru și păr proaspăt tăiat radical la linia urechilor. M-a lovit drept în inimă. Mâine îmi voi ciufuli părul și voi scoate din fundul dulapului pantalonii de piele.

În esență, de asta scriu. Pentru că nu vreau să fiu o profă, vreau să fiu cea care face ceaiul. 

Vreau să mă uit mereu în urmă când cineva mă interpelează cu ”doamnă profesoară”. Vreau să transform clasa într-un lan de secară și eu să stau în ultima bancă și să mă uit mereu la copiii ăștia mari și, atât cât pot, să-i păzesc să nu cadă.

Și mai vreau să scriu pentru că am fost și eu acolo, în bancă, și-mi amintesc emoțiile dinaintea examenelor și fețele grave ale propriilor mei profesori, și coșmarurile cumplite că nu voi ști lecția și toate astea care cred că sunt la fel acum. Frica de a te adresa profului, teroarea prezentărilor în fața comisiilor. Durerile de burtă dinaintea testelor. Sentimentul că ești mic, mic, și nu știi nimic, iar omul ăla de la catedră e un zeu bun sau rău care-ți va decide soarta. 

Înaintea oricărui examen oral, așteptarea înfrigurată din fața sălii era condimentată de eternul sfat pentru calmarea emoțiilor: ”Imaginează-ți-i pe profii ăștia în altă ipostază. Imaginează-ți că sunt la ei în bucătărie (cu varianta extremă ”la ei în toaletă”). Funny, nu? Și profii sunt oameni”. 

Și profele sunt oameni, așadar. Iar bucătăria mea e o cutie cu gagavaiți.

Cutia cu gagavaiți

Am năpârlit de vechea blană și mi-a crescut puf nou pe pixeli. Și-un nume nou mi-a crescut, fără să-l caut prea mult.
Dacă nu știi ce sunt gagavaiții, trebuie să-ți spun o poveste veche de vreo douăzeci de ani, când o fetiță mică inventa cuvinte. Nu știu la ce se gândea ea când îi modela după bunul ei plac, îi mângâia înainte de somn, se juca cu ei de-a v-ați ascunselea sau îi certa când făceau boacăne. Nu știu ce formă luau în mintea ei - și forma putea fi oricare, de la cea a unei stele de mare până la cea a unei acadele pe băț sau a unui vălătuc de vată de zahăr.
Știu însă la ce mă gândeam eu când o vedeam pe ea înfiorându-se de emoția descoperirii gagavaiților de după dulap sau în întunericul de sub pat.
Gagavaiții sunt plăsmuirile pe care le-am cunoscut odată cu toții și pe care, cu vârsta, am ales să le ignorăm. Sunt prietenii imaginari cu care ne jucam într-o altă lume și pe care i-am omorât atunci când vârsta nu ne mai permitea să ne hrănim fanteziile. Sunt magia credințelor naive în, of Doamne, zâne și spiriduși. Sunt poveștile cu final vesel sau trist.
Sunt, în același timp, monștrii de sub pat, de sub casă și mai ales de sub cortex.  Sunt declarațiile spontane de dragoste, sunt primul sărut, sunt plimbări în ploi torențiale, sunt băi în mare noaptea. Și petrecerile surpriză, și îndrăgostirile la prima vedere, și licuricii, și prima zăpadă, și omul din Lună - tot gagavaiți sunt și ei.
Gagavaiții sunt, în aceeași măsură, scheletele pe care le ținem bine ascunse în dulapuri prăfuite și încuiate cu cheia. Sunt dinozaurii dispăruți din cauza cataclismului planetar de a fi crescut.
 Sunt cârligele căpitanului Hook, bântuite de orologii care ticăie. Sunt dramele de care nimeni dintre noi nu este scutit în continua creștere prin care trecem. Sunt spaimele noastre de toate felurile, de la gândacii de bucătărie până la cele mai adânci, cele-al-căror-nume-nu-va-fi-rostit.
Gagavaiții sunt spițele de la umbrela magică a lui Mary Poppins, indiferent dacă o deschidem pentru a zbura deasupra Aleii Cireșilor într-o zi de aprilie sau pentru a o răsuci masochist în răni deschise.
Gagavaiții sunt toate emoțiile noastre nespuse, adunate maniac în cutia formată din sinapsele creierului nostru. Emoții îngropate la infinit, neeliberate, necomunicate, negate din prea mult trac, prea multă prețiozitate și prea multe probleme nerezolvate la timp. Emoții care răzbat uneori, noaptea, în vis sau poate într-un coșmar, ca o nostalgie insuportabil de trăit pe viu, ca o durere ascuțită, ca o fulguire a unui univers pierdut. Și te trezești brusc și buimac, te așezi pe marginea patului așteptând ca toți gagavaiții să năvălească trop-trop năvalnic la loc în cutia peste care să pui grijuliu capacul. Pentru că altfel n-ai putea suporta. Pentru că altfel n-ai ști cum să le faci față.
Cea mai scurtă poveste din lume sună așa:
”Când se trezi, dinozaurul era încă acolo” (Augusto Monterrosso).
Dinozaurul este un gagavaiț. Și vreau să-l scot la lumină din fiecare cutie, din fiecare noapte, din fiecare coșmar și din fiecare vis frumos.

Dincolo

În cea dintâi tinerețe, aceea despre care, după ani, nu-ți mai dai seama dacă a fost reală sau un simplu one-night stand, aveam dileme existențiale. Despre dragoste, evident. Una dintre acestea, arsă în miros de castane coapte și luni dulci-amare, suna cam așa: ce e dincolo de iubire? Ce se întâmplă când toate cuvintele au fost spuse, toate gesturile nebunești consumate, toate dansurile sfârșite? Unde ajunge iubirea aceea, cea mai mare dintre toate iubirile lumii, care te-a ridicat în sus, dincolo de limita gravitației? Când coborâm de pe socluri, unde ne îndreptăm?

Probabil rămâi incremenit într-un ”te iubesc” obosit, într-o ultimă poză de tango teatral, mimând acel coup-de-foudre care a facut odată istorie. Și închizi strâns ochii, să nu vezi firul dus de la ciorapul tău de primadonă și nici floarea lui ofilită de la rever. Simulezi normalități, dimineți calde, orgasme, într-o patetică încercare de auto-înșelare.

Dincolo de iubire, cel mai greu de suportat de tăcerea. Tăcerea grea, tăioasă, care cade peste melodii, peste râsete, peste sărbători, peste trecut. Tăcerea care amplifică, tăcerea în care căderea unui ac pe covor sau o ușă trântită au ecoul unui cataclism. Tăcerea care cade ca o zăpadă într-o lume în nemișcare, unde anotimpurile au fost suspendate.

Dincolo de iubire e o altă dimensiune, o lume alternativă în care faci gesturi din inerție. Mâinile trebuie să le ții ocupate pentru a nu-ți tremura nervos, să ți le ocupi inutil cu mutatul lucrurilor prin casă, cu făcutul unei cafele care se va răci, cu gestul mecanic al verificării apelurilor pe telefon. Dincolo de iubire e un bricolaj trist.

Nu, nu e moarte dincolo de iubire, cum declamam teatral atunci, când vorbeam mult și știam nimic. Sau nu e moarte așa cum o știm. După iubire e plictisul ucigător al după-amiezelor de duminică, respirația urât-mirositoare de dimineață și durerile de șale. Dincolo de iubire sunt aniversări uitate, degete fără inele, sunt lovituri în plin și priviri în gol. Iubirile nemuritoare rezistă oricărei provocări, mai puțin conviețuirii în doi. Asta le ucide. Iar atunci când degetele devin prea goale iar romburile prea lipsite de logică matematică, e clar că iubirea aceea care a făcut odată istorie s-a dus convenabil dracului.