Ce vrăji a mai făcut feciorul meu - 1

Aseară, vreme mizerabilă, să nu scoţi un câine afară. Eu l-am scos pe D. După trântele de rigoare prin toate bălţile posibile, ajungem la un centru de închiriat DVD-uri pentru un antidot al plictiselii unei seri de ianuarie în care nu prea ai ce face. Tipul care le închiria e un roacăr de ăla de prin tinereţile noastre. Cunoaşteţi genul.... blugi, tricou imprimat cu Metallica, o tzâră de blazare pe chip. Şi normal, părul lung până sub umeri. Dadu, săracuţul, nu prea e familiarizat cu genul, printre atâţia adepţi actuali ai curentului emo, house sau rap... şi zău că DVD-istul avea aşa o mină de om scos de la naftalină cu pletele lui total necontemporane. Cum îl vede Dadu, se postează lângă el, ia o poziţie crăcănată şi arată cu degetul înspre el, cu nedisimulată fericire:
"Titiţaaaaaaaaa!!!"

Ala-bala pocalala

Puiul a început să vorbească. Îmi amintesc scena din Marry Poppins când gemenii au început să silabisească, brusc au uitat să vorbească cu păsărelele şi cu celelalte animale. Şi cum se jurau ei înainte de inevitabilul eveniment, că nu vor uita, că toată viaţa lor vor şti limbajul bebeluşilor, singurul adevărat - credea sturzul.... Şi deodată, într-o zi, o amnezie totală îi loveşte şi, spre marea tristeţe a sturzului - care credea că toate poveştile sunt eterne - au început o bolboroseală ciudată şi enervantă, un fel de blablabla şi ghighighi neinteligibil. Mda..... păcat.


Dadu vorbeşte ca la carte. Adică la propriu, ca la carte. Fără ardelenisme, fără "o fost" şi, mereu, cu "l" final.


"Talul" (încă tot nu zice "C" decât când vrea muşchii lui). "Patul". "Atul" (când ne innebuneşte pe youtube şi nici o melodie nu îl mai satisface). Maşinile sunt toate "titit-ul". El însuşi este, evident, "Dadul". Culmea corectitudinii: "Alul" în loc de "Alo", la telefon. Şi da, bineînţeles, trenul este "u-ul".


Învăţăm engleza fără să ştim, şi mai ales fără urmă de snobism. Păi spuneţi şi voi.... se compară "cat" (care face "miau - sau mă rog, miaow") cu "pisica" (ce face doar psss psss)? La fel, "monkey" e incomparabil mai uşor decât "maimuţa" şi "cow" decât "vaca". Să nu mai zicem nimic de faptul că vaca românească nu face nimic (o fi vreo molimă naţională...) pe când surata ei yankee face, conştiincioasă, "moo". Ceaiul este "tea", pentru că în româneşte sună "cai" şi încă nu am rezolvat dilema cu pluralul.


S-a săturat de cifra "doi" - că tot explică, de la vârsta de un an şi un pic, că are doi ani. Aşa că acum are "tei" ani. De regulă, "doi" înseamnă cantitate, orice e mai mult decât unu. Şi tot de plictiseală, de obicei, are "doi - ti" maşinuţe.

"Banana. Pocalala. Chiui (kiwi). Uou (ou). Una (biscuiţii în formă de lună... sau de orice, for that matter). Cucul (sucul). Apa". Cam astea sunt mâncărurile cărora le ştie numele. Restul e, invariabil, "papa" sau, alintat, "papi".

Zice poezia cu căţelul, adică ultimul cuvânt din fiecare vers, ceva de genul "Nu-i"... "goală".... "tu"..."nu"....."tot"....."bot". Cîntă "iiiii aaaaai iiiii aaaaaai ouuuu" pe diferite tonalităţi, de fericire, de plictiseală, la nervi, cu lacrimi de implorare să îi punem "lala" la calculator, sau pur şi simplu la derută... Popa cu botezul cîntă şi el tot "old macdonald", clopotul face "biii-bam" sau "too-too"... Are preferinţe clare la cîntece şi cere, imperativ, de cele mai multe ori, "iii aaaaai iiii aaaaai ooou"



"monkey"



sau "gaga" (care sunt de fapt raţe, dar ce mai contează)



sau "tiituuu"



sau, bineînţeles, pe "titiţa",care poate însemna asta:



sau asta:



Minte. Minte cu neruşinare. Şi nici măcar nu se jenează să recunoască asta. "Dadu, ai făcut caca?" "Nu, nu". "Mă minţi?" "Daa". Dar asta se compensează, din fericire, prin minciuni de genul: "Dăducule, mă iubeşti?" "Nu". "Nuuuuu? Mă minţi?" "Daa".

Dadu este, invaribil, "tititză", ceea ce crează premisele unor serioase discuţii pe marginea ideii de identitate, care-i provoacă lui taică-su fiori. Chiar dacă am stabilit clar diferenţele de ordin anatomic, încă nu este foarte clar de ce posesia unei chestii suplimentare îl include automat în categoria "boy". Hm.... poate că e mai deştept decât îi dăm noi credit.
Ceea ce este clar, spre uşurarea lui taică-su, e că îi plac "tititzele" şi le preferă clar compania în detrimentul băieţoilor. Fuge după ele prin parc, le zâmbeşte şăgalnic şi le prinde de mână. Le urmăreşte din cărucior, le vede de la distanţă, se agită disperat să le vadă şi mama şi vine ordinul categoric şi autoritar: "Tolo! Titiţa!" Şi căruciorul trebuie să se îndrepte neapărat în direcţia în care indică degeţelul arătător. Când "titiţa" intră într-o clădire, sau pur şi simplu nu ţine cont de manevrele lui disperate de a-i intra în graţii amorezului de ocazie, face botiiiiiic... şi, lovit în amorul propriu, zice un "bye - bye" leşinat.

La culcare, ritualul se respectă cu sfinţenie. Spalat la funduleţ sau băiţa. Fugărit prin casă cu hăinuţele pe fond sonor (vesel sau trist). Îmbrăcat în body plus pijama (într-un final...) Adus biberonul cu lăptic. Pupat tătic din dotare: "Noapte bună! Bye bye! Te iubesc!" Băut laptic. Făcut ghem şi lipit de mama. Scormonit cu mânuţa, cu spatele, obrajii, nasul, urechile, ochii şi altele ale mamei. Spus (de mama) povestea cu "Titiţa Roşie" încă şi încă o dată, din inerţie, aşa cum recita odată regulile de folosire a condiţionalelor. Acompaniat povestea cu toată gestica aferentă: arătat ochii, urechile, mâinile şi gura lupului (Dadu). Simţit dorinţa ca lupul s-o fi mâncat pe "titiţă" în pădure, rapid, fast food (mama). Ochi întredeschişi (Amândoi. One of us is lying...) Lăsat mânuţă moală pe faţa mamei (Dadu). Pupat năsuc (mama).
Suflat uşurat. It's just another day for you and me in paradise.

Despre povestea lui D.

Nu pot să înţeleg de ce îmi este aşa de greu să scriu despre D. De fapt scopul nedeclarat al prezenţei mele aici era ăsta. Să pot să îi (sau ÎMI, încă nu m-am lămurit) ofer o dovadă a schimbării pe care a adus-o cu el. Şi zău ca nu pot să gasesc cuvintele pentru asta.
Las vremea să treacă, complice, în ideea că totul e subînţeles, natural, şi se desfăşoară de la sine, şi că nu este nevoie să mai şi scriu despre asta.

Dar poate ca este nevoie, aşa cum orice poveste îşi pierde orice sens dacă nu o fixezi în cuvinte, sau în imagini, sau în urme pe hârtie. Iar provocarea din faţa tastaturii e, cred, cea mai mare de până acum: să (îmi - îi)arăt că povestea asta există, şi, în irealitatea ei, e adevărată, autentică şi schimbătoare de vieţi.

D. a intrat în vieţile pe care urma să le schimbe atât de profund. Cred că, pentru cineva care nu are chef, timp sau disponibilitate să citească despre sentimentalismele (până la urmă...) unei mame despre fiul ei, cuvântul acesta este definitoriu şi suficient. Şi din acelaşi motiv, de dragul poveştii şi al magiei, nu voi scrie aici niciodată despre naştere. Asta e aşa... o chestiune iritantă, trivială şi necesară care acompaniază - inerent - începutul.

Intrarea lui D., şi începutul lumii, se suprapun in memoria mea afectivă culorii negre şi uimirii. Şi e pentru prima oară când negrul - ciudat! - e pozitiv, e sclipire, e gheaţă, e puritatea în definiţia ei absolută.
Zic medicii că, la naştere (brrr... urât cuvânt!!!), copilaşii au o culoare a ochilor care dispare după doar câteva minute. Eu pot zice ca ei... că se acomodează retina cu lumina naturală... blabla, sau pot spune cum cred eu... Că încă reflectă privirea lui Dumnezeu care îi trimite pe Pământ. Ce privilegiu unic, nu? L-am privit pe Dumnezeu în ochi...

Intrarea lui D., şi începutul poveştii, e începutul unui proces de conştientizare pe care îl ţin pentru mine de teama de a nu-mi vedea facultăţile mentale puse sub semnul întrebării. Iar faptul că scriu aici înseamnă că am ajuns, în fine, la momentul când catalogările de orice tip mă lasă rece. Mai concret, D. şi-a însuşit caracteristicile poveştii şi a devenit (de fapt a fost întotdeauna) magie. Ireal.
Mi-a fost mereu greu să cred că există. Părinţii ştiu, în primele nopţi, momentele când stai lângă pătuţ, te uiţi la ghemotocul de fericire care doarme acolo ghemuit şi ţi-e greu să conştientizezi faptul că e acolo, că e al tău, că există.

Eu mai am des asemenea momente cînd realitatea devine relativă, ca un joc pe care-l inventează D. după bunul său plac. Deseori mă trezesc uimită, înfiorată, incredulă. Deseori îl văd pe D. ca pe o fiinţă eterică, venită doar în gândul meu, ca răspuns la propriile mele dorinţe, prea inocent să fie o parte a lumii şi prea curat ca să se confunde cu ea.

Mă surprind pe mine uimită de câte un eveniment puştesc atât de banal cum ar fi un colţ de dinţişor sau o zgârietură pe picioruş. Firicelul de sânge care curge e ceva la care nu mă aştept, aşa cum nu mă aştept, de exemplu, ca îngerilor să le iasă caninii sau să se le apară vânătăi pe gambe. Îmi ascund reacţia de uimire şi învăţ că uneori aripile îngerului sau tatuajele piraţilor sunt menite să ascundă un plasture.

Nu ştiu... poate că şi meseria de părinte e una la care contează vechimea şi experienţa, ca şi în sectorul bugetar. Poate că, în timp, voi învăţa să fac diferenţa, poate poveştile se vor întrepătrunde firesc cu realitatea. Poate voi reuşi să oblojesc rana făcută de căzătura cu bicicleta cu muuultă îndemânare, mângâind în acelaşi timp aripioarele tremurânde. Dar deocamdată, e timpul poveştii, al uimirii aduse de ea. Deocamdată D. rămâne mesagerul basmelor în viaţa noastră, care ar fi goală, lipsită de orice noimă, tristă şi însingurată fără poveştile lui.

Şi hai să spun un secret: medicii, cu toată ştiinţa lor, sunt nişte bieţi ignoranţi. Nu durează doar câteva minute. Dimineaţa devreme, dacă privesc cu atenţie, Dumnezeu e încă acolo câteva clipe, în ochii lui, ca la început. Cum aş putea atunci să nu cred în poveşti?!