Turcoaz

Cum o să scriu despre asta? 

Greu să-mi găsesc vocea, însă dacă nu o fac acum, n-o mai fac niciodată, și va fi din categoria celor nespuse, neîmpărtășite, prea intense pentru a-și găsi formă în cuvinte. 

Dacă n-o fac acum, când încă mai simt în nări sarea, când încă mai aud valuri care se sparg tardiv între țărmurile minții mele, când închid ochii și mai sunt încă acolo, trei ore în plus și o infinitate albastră mai departe, n-o mai fac. Dar sunt datoare să o fac; prietenilor pe care i-am bombardat cu zilnice poze turcoaz, crunt de disonante cu frigul, plugușorul, brazii, știrile și pandemiile din lumea reală. Dar îmi sunt datoare cu relatarea asta mie în primul rând - aș uita, cum am tendința în ultimul timp. Mi s-ar duce bronzul de pe față, poate și turcoazul din ochi, s-ar estompa amintirile și aș ajunge să cred că doar mi-am imaginat, o fantezie de sfârșit de an. De ani. 

Dacă fericirea ar avea culoare, a mea e turcoaz.

Turcoaz ca insula asta pierdută între ecuatorul geografic și coordonate pe care le-oi fi visat cu ochii deschiși în nopțile mele de insomnii. O mărgică de pământ într-o salbă de rotogoale asemănătoare, risipite de un binefăcător zeu în apele calde - și turcoaz - ale oceanului.  O mărgică pe care am aterizat incredulă, confuză de avioane și fusuri orare schimbate în grabă, epuizată de nesomn și de un an pe care l-am împins de la spate când n-a mai vrut să meargă.

Am ajuns seara, soarele apunea roșu în mare și s-a făcut brusc întuneric; era șase după-masa și pe urmă cineva a apăsat pe un buton și cerul s-a umplut instantaneu de stele. Puzderie de stele cum numai la ecuator poți vedea, toate stelele universului adunate pumn deasupra insulei ăsteia pe care o traversezi de la un cap la altul în zece minute. Insula asta atât de fragilă, atât de strălucitor de albă, luminată de toată Calea Lactee, sclipind în mijlocul oceanului, pe care-ți vine la început să-ți ții respirația. Să nu se scufunde, să n-o acopere valurile pe care le vezi și le simți sărat în nări la douăzeci de metri în stânga și în dreapta ta. E copleșitor, te simți pierdut de bună voie în mijlocul tuturor apelor lumii, tu, un grăunte de viață, ca să te regăsești parte din ea. Parte din fragilitatea ei. Și poate și din rezistența ei. 

A fost un fragment rupt din timp în care am făcut toate lucrurile pe care mi le-am înfrânat în ultimul an sau, unele, în ultima viață. Le-am primit pe toate cu recunoștință, le-am trăit. M-am bucurat de ele plenar, din tot sufletul, m-am deschis spre ele cu umilința de a nu fi făcut nimic pentru a le merita, dar cu fericirea de a le putea trăi. 

Căsuța din buza mării; din zece pași făcuți cu grijă să nu calc pe una din zecile de cochilii cu care conviețuim, ating valurile. 

Palmierii și florile exotice care-mi ghidează cei zece pași. 

Șopârlele de care mă temeam la început; acum suntem prieteni, împărțim provizoriu același paradis în care ele sunt gazdele și eu musafirul. Le găsesc pe trunchiurile copacilor, pe băncuța acoperită cu perne - turcoaz, evident - de la intrare și pe plantele care cresc în baia noastră fără acoperiș - tavanul sunt copacii și cerul și stelele.

Restaurantul cu terasa lui de deasupra oceanului; apa e de o claritate imposibil de descris, de la masa mea de cină se văd zeci de pești de toate culorile, rechini inofensivi - zic localnicii - iar la micul dejun vine mereu o pisică de mare plutind lenesă la doi metri de mine. 

Oceanul, imensul care mă lasă fără de glas - nu doar datorită tubului de snorkling, ci pentru că mă copleșește cu frumusețea, cu adâncimile, cu toți peștii ăștia ciudați pe care i-am văzut doar în filme sau în desene Disney; aici sunt toți, mari de un metru sau în bancuri de sute de aripioare minuscule, colorați în toate nuanțele curcubeului. Rechinul pe care-l văd la 10 metri de mine, tot inofensiv, zic ei, dar e una s-auzi asta sau să-l privești în ochi. Reciful cu corali, știu că n-o să-i pot surprinde niciodată frumusețea în cuvinte și decid să iau cu mine o amintire pe genunchiul stâng.  E aici încă, nu am visat, a fost real, am fost acolo. 

Răsăritul în spatele căsuței și apusul în partea ei stângă - astea sunt reperele, nu avem nevoie de ceasuri, agende și calendare. Timpul curge leneș între cele două, de-o parte și de alta a aleii care străbate insula îmbrăcată în nisip alb. Ne ținem de mână și nu spunem nimic, nu e de spus nimic. Întorc, de două ori pe zi, capul de la răsărit la apus și pe urmă în sus, să văd din nou toate stelele mijlocului lumii adunate deasupra căsuței noastre. 

Zgomotul constant al valurilor, zgomot alb, zic unii, eu îi spun turcoaz. Și dorm înconjurată de el, spre sfârșit îi cunosc deja ritmul devenit familiar, la fel cum cunosc ora fluxului și a refluxului; îmi intră în suflet acest zgomot turcoaz, mă inundă la fel ca malurile albe. L-am adus acasă cu mintea. Și mă trezesc acum căutându-l.

Cine în doi pe malul mării, lumânări, șampanie și fine dining, muzica valurilor, rochii albe îmbrăcate peste pielea bronzată, picioare goale pe nisip. 

Tihna de a nu face nimic, de a sta cu ochii închiși pe șezlong, de a pluti în derivă pe valurile turcoaz sau de a te intinde indecent pe nisipul alb de la țărm până ce te acoperă spuma. Luxul de a lenevi, în cel mai frumos paradis din toate lumile, de a citi cărți dragi primite-n dar, de a închide ochii și de a dormi, trezindu-te cu inima bătând tare de teamă să nu fi fost totul un vis. 

Așa m-a găsit finalul de an și începutul altuia.

Desculță - nimeni nu poartă nicăieri încălțăminte pe insula asta turcoaz, niciodată, la fel cum îți lași pantofii cuviincios la ușă când intri în intimitatea căminului cuiva. 

Fără mască, de niciun fel și cu niciun fel de filtru, oferind zeci de zâmbete zilnic și primind în schimb coctailuri cu umbreluțe turcoaz.

Dansând pe nisip; niciodată nu mi-am simțit picioarele mai mângâiate. Și nici sufletul, rareori.

Cu părul mereu răvășit de umiditatea crescută, fără machiaje de revelion, fără artificii, doar cu toate stelele oceanului în ochi și o floare imensă culeasă de pe jos și prinsă după ureche. 

Incredulă; așa m-am simțit de la primul contact cu nisipul cald și până la dimineața în care tot personalul s-a adunat pe micul ponton de la recepție să-și ia la revedere; am intrat în barcă întorcându-mi doar puțin privirea. Lacrimile pot fi doar de fericire în acest loc. Barca s-a îndepărtat lăsând în urmă o pată albă înconjurată de o imensitate turcoaz pe care a înghițit-o imediat oceanul. 

Fericită.

Despre viață. Pur. Și simplu

 Demult, în copilărie, când citeam mult și orice, mi-a căzut în mână o carte despre care nu mai știu absolut nimic în afara unei fraze de pe coperta din spate. Într-o recenzie a acelei cărți, cineva spunea despre autor că vine ”din ținutul viforos și nobil al Maramureșului”. 

Nu știu prin ce jocuri ale memoriei mi-a rămas în minte această sintagmă, și de ce am uitat orice altceva în legătură cu acea carte în afară de asta. Mi s-a părut o alăturare interesantă, deși pentru vârsta mea de atunci, care nu depășea școala primară, nu trecusem prin prea multe viforuri și nici noblețea care poate fi asociată locurilor nu-mi era o metaforă la îndemână. 

Mai mult decât atât, nu fusesem niciodată în Maramureș. Atunci era, așa... un Mureș mai (de la) mare, cam până aici mergea imaginația mea. Prima vizită în Maramureș a fost la câțiva ani după acea carte și recunosc că nici atunci n-am simțit niciun vifor și n-am simțit nimic mai nobil decât în locurile familiare mie. A fost un fel de venit-văzut-plecat, o tabără de vară comunistă din care mai rețin doar mirarea-n fața porților mari de lemn sculptat, ascunzând - ce oare? - și un ciudat cimitir colorat în albastru și inscripții cu prea multe - după părerea mea - greșeli de ortografie. 

Am revenit în Maramureș într-un context de împrejurări în care am reconfigurat traseul inițial care ar fi dus în Apusenii care-mi sunt mult mai aproape, geografic și spiritual (dar asta este o altă madlenă, poate altă dată). Și am ajuns pe nepusă-masă la Săpânța, unde-agăți harta-n cui, într-un pretext de socializare adolescentină și de tihnă pentru adulți.

Așa că am ajuns la Româneasa, un loc în buza cimitirului din Săpânța, pentru trei zile scoase din lumea de-afară și trăite acolo, în alt ritm, pe alte coordonate, cu un albastru-n priviri scurs poate de pe cruci, sau poate puțin din cerul de sus. 

Acest text nu este despre cum ”am descoperit miracolul maramureșean”, sau despre cum ”aici tradiția e la ea acasă”; nu este nici măcar despre ”întoarcerea la origini”. Deși este, poate despre toate astea într-o cheie de lectură diferită. Nu m-am îmbolnăvit de entuziasmul citadinului care ajunge la țară și dezvoltă un orb al găinilor spoit cu nostalgie, începând să vadă lucrurile cum ar dori el să fie, și nu cum sunt ele de fapt. Am văzut puzderia de tarabe din preajma bisericii, cu inevitabilele tentații consumeriste care n-au nimic, dar absolut nimic de-a face cu veșnicia care, nu-i așa, s-a născut la sat. Am văzut toate frumusețile de ii, catrințe și basmale, locale sută la sută, cu motivele specifice, cărora, dacă le întorci discret eticheta, le vezi continentul de origine, foarte departe de Săpânța. Nu, nu este nici despre asta acest text. 

Cred că este de fapt despre bucuria de a fi surprins. Iar asta nu mi se întâmplă niciodată în excursiile planificate cu mult timp înainte, cu recenzii citite în prealabil, cu hoteluri cu clasificări care nu lasă loc niciunei îndoieli. Cu atât mai puțin vreunei revelații.

Asta a fost, da. O revelație. 

Că îți imaginezi că ajungi într-un loc turistic oarecare, fără nimic special de spus, un loc unde să se joace copiii și să iei un mic-dejun continental regulamentar; un loc steril, tras la indigo după celelalte sute și mii de locuri asemănătoare. Și să te trezești brusc, fără nicio avertizare, acasă. Un ”acasă” de-al tău pe care poate-l ai în realitate, dar de cele mai multe ori îl visezi doar, sau, dacă ești foarte norocos, ți l-au dezvăluit - ca pe-un secret - bunicii. În verile în care stăteai la ei și aerul mirosea a fân proaspăt cosit. Și ascultai povești.

Româneasa este un ”acasă” cu cerdac în care intri - eu am făcut-o - ca în muzeul bunicilor. Cu lavițe, cu paturi înalte, cu război de țesut, cu ii autentice, cu covoare țărănești în care te afunzi, cu vase pe pereții care palpită a trecut. Un trecut care poate fi al tău, pe care ți-l poți inventa, dacă nu l-ai avut. Și să-l trăiești, să-l guști fizic, odată cu dudele din curte, odată cu răcoarea tihnită a umbrarului, cu legănarea hamacelor din fundul livezii.

Româneasa este un ”acasă” de unde vezi, peste gard, biserica înaltă cu culori vii a ”cimitirului fericit”, cum l-au botezat copiii. O simbioză dătătoare de bine. De firesc. De acceptare - a faptelor, a oamenilor, dar poate mai presus de toate, a ta insăți. Care este și cel mai greu de realizat. Nu și la Româneasa, nu. 

Un ”acasă” unde poți lenevi o după-amiază întreagă în livada care merge cât vezi cu ochii, să citești, să dormi, să te minunezi de apusul acela ireal. De lumina roșie care inundă tot; casă, iarbă, copaci, cer, oameni, iubiri, dureri, într-o pâclă egalizatoare, dătătoare de pace. 

Un ”acasă” unde ești în centrul pământului, că nimic nu există afară de satul ăsta din capătul lumii cu biserica lui albastră la mijloc. La care mergi dimineața devreme, și ești singur, ca să te poți minuna de unul singur de cum viața și moartea sunt una, într-o naturalețe de-un umor pe care-l știai, dar care te surprinde din nou. Și pe urmă vin localnicii la parastas, e sâmbătă; două femei în binecunoscutele fuste rotunde fâlfâind către biserică, cu pomana în mână, și un bătrân boscorodind în urma lor. ”Da' cu cine vorbești, tată?” întreabă femeia din față. ”Cu cine... cu morții ăștia”. Și nimic pe lume să nu pară mai firesc și mai previzibil decât acest răspuns. 

Un ”acasă” unde-ți devii propria reflexie și te-mpaci cu tine și cu lumea. Unde intri în apa caldă a ciubărului cu un pahar de vin în mână și privești stelele, noaptea. Cu prieteni, cu tumult și râs în hohote, cu muzică în surdină din boxele mașinii. Ori singur, tu cu tine, pe tăcute, să plângi pe întuneric fără să te vadă decât morții cei veseli, cărora oricum nu le pasă de tine. Și să te bucuri că ești viu, indiferent, oricum, că ești înconjurat de albastru, că totul e bine cu lumea.

Un ”acasă” unde pornești în expediții nebune pe drumuri nesemnalizate - dar ce mai contează, o surpriză în plus - când te arunci în cascadă ca o aruncare în gol, când urci în turle de mănăstiri și-ți ții respirația de uimire. Și-ți pierzi floarea din păr la coborâre, dar rămâne acolo, ofrandă. 

Un ”acasă” unde te bucuri de bucuria copiilor care devin adolescenți. Și-și au spațiul lor în curte, în livadă, în casa ”din față”, pun stăpânire pe hamace și pe ciubăr, cu o siguranță de sine și o dezinvoltură pe care nu le-o știai. Și ți se și strânge sufletul un pic când stai o vacanță întreagă fără ca ei să te solicite. Sunt ocupați: cresc. Și le vezi viața din ochi și din suflet, și-atunci zâmbești. 

Demult nu mai cred în coincidențe, demult nu mai cred în întâmplări. 

Întîmplarea asta de la Româneasa de la Săpânța, cu tot ce-a cuprins ea, cu iarbă, povești, oale cu sarmale, băi la miezul nopții, copii fericiți, nopți cu miros de copilărie și stele prinse-n turla bisericii albastre din vecini a fost, așa, ca o clipire din ochi de visare. 

Și tot nu știu dacă Maramureșul este viforos și nobil, cum zicea cartea copilăriei mele peste care s-a așternut uitarea. Știu însă că îngroapă iubiri apuse în cimitire vesele și le pune cruce cu picturi naive. Știu că aduce oameni laolaltă și le leagănă visurile, orice vârstă și orice formă ar avea. 

Și-atunci, poate că este. Viforos. Și nobil.

Dor

Astăzi e ziua internațională a dorului. De parcă era nevoie de o zi specială. De parcă nu suntem, cu toții, permanent, pachete ambulante de doruri, de iubiri neîmpărtășite, de cuvinte nespuse și de reflexe înăbușite înainte de vreme. 

Așa că uite, le-am ascuns și eu, conform tradiței, cât am putut, le-am alungat când aveau obiceiul să bântuie, animale nocturne, cu predilecție între 1 și 4 dimineața. Le-am negat, în speranța că vor dispărea. Le-am lăsat să vorbească singure cum făcea Russel Crowe cu nălucile lui în ”A beautiful mind”. Le-am amăgit cu diverse subterfugii, cu un pahar de vin, cu o privire goală înspre un ecran care nu spunea nimic, cu evadări în noapte, cu mult fard de ochi. Le-am ocolit, copiind lamentabil, dar într-un necesar act de supraviețuire, replica teatrală a unei demoazele din sud: ”Mă voi gândi la asta mâine. Și mâine e o zi”. 

Azi e mâine. Nu râde. Da, tu.

Deschid bagajul meu de doruri puțin doar, să arunc un ochi impudic, dar degeaba; odată ce-am ridicat capacul, nu mai cale de întoarcere, ca și cum cutia Pandorei n-ar fi fost un precedent suficient de amenințător, suficient de real pentru a mă fi învățat să-l las, cuminte, neatins, steril, undeva în faldurile ascunse ale memoriei. Pentru că uităm amintirile, uităm oamenii, uităm faptele, uităm vorbele. Dar dorurile, de ele nu ne poate vindeca nicio amnezie. 

Mi-e dor să plec. Să îmi vină pur și simplu un semn, o chemare pe care să n-o pot ignora și pe care să nu vreau s-o ignor. Și să plec pur și simplu, fără explicații, fără motive, fără multe bagaje. Să nu mă împiedice nicio rațiune, nici un întuneric, nicio curea de transmisie defectă. Să plec. Și să revin a doua zi (sau a doua săptămână), cu părul prins la spate, am condus cu geamul deschis, la dorurile mele mai localnice.

Mi-e dor de copilul meu mic. Nu că ăsta preadolescent nu mă ține permanent în priză la curent de intensitate maximă. Dar mi-e dor, la modul nostalgic, de mâinile lui care-mi cuprind gâtul și de spasmul lor involuntar înainte de a adormi, mi-e dor de genele lui lungi și de mirarea care se ascunde sub ele. Mi-e dor de glasul lui peltic care-mi spune că e albastlu de felițile că sunt mama lui. De râsul lui care aprinde toate luminile din casă. De gormiți și bakugani. Uite, asta n-aș fi zis niciodată.

Mi-e dor de simțuri și gesturi reflexe pe care le-am înăbușit, astupat ermetic. Soundproof. Waterproof. Lifeproof. De mirosul de mare. De cel al cafelei pe care nu mi-o fac eu. De ceai de tei care să vindece răceli de tot felul. De muzică mi-e dor, nu de cea pe care o aud, comercial, la radio. De bujori pe care nu mi i-am cumpărat. 

De plecări intempestive la mare, la miezul nopții. De evadări în Apuseni. De culcat noaptea în fân. De numărat stele. De acadele pe băț. De închis ochii și lăsat pe spate în brațele cuiva. De nopți albe. De Cluj. De îngeri făcuți în zăpadă la Chios. De crize de râs incontrolabil. De decolări. De porumb fiert. De filme văzute în sala goală. De țineri de mână spontane. De ”și eu”.

Mi-e dor să nu fiu tare, să nu trebuiască să pot, mi-e dor să mă doară capul și să stau o zi întreagă în pat. Mi-e dor să mă doară-n cot ce e o șaibă și o vană cu trei căi, să-mi pese doar de o vană cu spumă cu miros de liliac în care să-mi vindec, feminin, slăbiciunile. 

Mi-e dor de oameni din trecut, sau de umbrele lor, de cei din prezent, pe care-i ating superficial sau care fac la fel, fără a trece de haine, de piele, de vene, de carne, până acolo unde contează cu adevărat. Mi-e dor de toți oamenii ăia, sau doar de umbrele lor, cu care am trecut de toate etapele astea și mi-au ținut sufletul în palme, oră, o noapte sau mai mult. Mi-e dor să vorbesc cu ei despre lucruri care contează, despre ce-i face fericiți, despre fricile lor, despre iubire, despre dor. Mise-en -abîme. 

Mi-e dor de mine. Dar acest dor este un mise-en-abîme fatal.

...și desigur, mai sunt lucrurile acelea de care mi-e atât de dor încât îmi taie respirația și mi se rupe sufletul în două. Vorba lui Scarlett. Mă voi gândi la asta mâine. 

(Pseudo)recenzie

Din motive de vineri după-masa, copil nerăbdător și prea multe zile libere de umplut cu nimic, am ajuns, total împotriva voinței mele, la mult-așteptatul și mult-lăudatul (am aflat) Avengers. De regulă dorm la filmele la care merg cu fiu-meu. Mediul e perfect. Mă ascund după ochelarii 3D. Într-o vară am văzut Minionii de trei ori așa. Câteodată tresar la zgomotele puternice și rânjesc complice la fiu-meu, să nu creadă că nu mă implic. Adorm înapoi în secunda următoare. Acum n-am putut... nu știu cine reglează temperatura în sală, dar azi mi-au clănțănit dinții. La început de frig. La scurt timp, de frustrare. 

Să fie clar de la bun început. Aceasta nu este o recenzie. Ceci n'est pas une pipe, dacă intertextualitatea de față nu este cam ca nuca-n perete dată fiind reprezentarea artistică la care, de nevoie, am asistat. 

Pentru că nu este o recenzie (dar mai ales pentru că memoria mea este demult precum o sită și nu mai reține nici măcar elementele obligatorii, darămite pe cele traumatizante, har domnului, dar asta este, nu-i așa, o altă poveste) nu voi scrie prea multe nume. Știu, desigur, n-am putut evita, că e o aducere laolaltă a tuturor marilor ero(r)i cu care m-am mai întâlnit, fatalmente, pe marele ecran. L-am recunoscut pe Spiderman, am mai auzit de Thor și cam atât. 

Ideea de bază, pentru că în cele două ore și jumătate (DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE) era și un oarecare fir epic, este următoarea: există un  Ăla Rău (avea un nume cu rezonanță mitică, semăna cu Thanatos, mult prea subtilă aluzia pentru publicul țintă in sală care era, în majoritate covârșitoare, undeva între 10 și 15-16 ani, masculin - și dat fiind vîrsta, în vreo două cazuri, neutru). Ăla Rău aduna pietre risipite aiurea prin univers pentru ca puterea lor să-l facă să omoare jumătate din univers. Că așa credea el că scapă universul. Ăla-negru-cu-nuanțe-de-gri, chestie, fină, psihologie subtilă... Ăla rău are o armată de ”ăia răi” al căror creator sigur suferă de depresie profundă și beneficiază de toate avantajele efectelor speciale contemporane. 

Ăia Buni sunt și ei mulți și la fel de urâți ca ăia răi. Confuză chestie. Filmele deceniilor trecute măcar îți permiteau să știi cu cine ții în toiul luptei. Ții cu ăla fără cicatrice pe față, ții cu indienii, ții inevitabil cu Chuck Norris, ții cu ăla fără accent rusesc, ții cu americanu'. We are not in Kansas anymore... Dacă n-ai văzut filmele anterioare, ca fiu-meu, care îmi povestea în urechea stângă genealogia complicată a ”caracterelor” (romgleza rulz) în timp ce-mi destupam pe ascuns urechea dreaptă să aibă cale liberă, habar n-ai care sunt ”ai noștri”. Ce am reținut, totuși, până la sfârșitul filmului? Că Ăla Rău, tata lor, tartorul suprem, avea o față ca un scrot. Comparația nu-mi aparține, e replică din film, primită cu hăhăieli de gașca de puștani aflați la vârsta la care tocmai au aflat ce e scrotu' ăsta și la ce folosește. 

În rest, ce-am remarcat din filmul vieții care a durat DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE:

- gagicile sunt pe picior de egalitate cu tipii, mai ales după scandalul #metoo nimeni nu cred că mai poate face un film hollywoodian cu cel puțin la fel de multe femei în poziții de putere. Și zău că aveau... Una, Gomora (sau Gamera, Gomera, Gamora...) se lupta cu zece câini de pământ (aka ”ăia răi”) deodată și rămânea cu genele perfect rimelate. Alte luptătoare de seamă se cafteau cu la fel de multă forță, în timp ce o negresă dintr-un trib african de pe altă planetă (nu vă întrebați care-i logica... luați-o de bună) făcea operații complexe  pe creier în încercarea de a extrage o piatră din cerebelul unui supererou denumit ”Viziunea”. Da, ”Viziunea”. Nu știu dacă e prenume sau nume de familie, cred că e așa, ca Bono, sau ca Prince. ”Viziunea” și atât. 

- există planete populate de negri. Scuzați... cum să le spun ca să fiu corectă din punct de vedere politic? Afroamericani extratereștri. Afroaliens. Așa, afroalienșii ăștia fac parte din gașca celor buni, vorbesc engleza cu accent din Nigeria de deal și sunt îmbrăcați în spandex. Asta ca să avem confirmarea stereotipului cum că negrii... știți voi. Așa e, măi. Negrii intergalactici tot așa. Am văzut asta foarte clar, pentru că la un moment dat s-a blocat imaginea exact pe imaginea lui el lider maximo îmbrăcat în colanți și-a rămas așa câteva minute bune. Ca pe vremea mea, când se rupea banda. Când s-a reluat filmul, am avut ocazia să revăd câteva scene de luptă eroică. Deci nu doar DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE de film prost, DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE plus cinci minute. 

- finalul a fost epic. Epic de-a dreptul. În sensul că, după lupte seculare care au durat vreo juma de oră din filmul care a durat DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE, orizontul de așteptare al onoratului public educat de atâtea și atâtea producții hollywodiene în care binele învinge și credința în umanitate (mă rog... extraterestrialitate) a fost restaurată, a fost crunt dezamăgit. A învins Ăla Rău și au murit împrăștiindu-se suav în adierile vântului jumătate dintre ”caractere”. După care a curs genericul, muzica de final, machieuzele și coafezele echipei de producție, dar nu se mișca nimeni în sală. O mică parte, printre care și eu, aveau picioarele amorțite. Cei mai mulți însă  - ăia tinereii - erau increduli. Stai așa, că învie... cum, mă, gata? Chiar îi gata? Nu, mă, io mai stau... A fost gata însă. 

No. Am uitat să zic spoiler alert. Dar o să-mi mulțumiți. 

O fi o de vină generation gap, desigur... Eu mă entuziasmam la ”Comoara din lacul de argint” și filmele cu cowboy. Ăștia erau supereroii mei. Dar culmea. Încă, cu toate golurile mele de memorie, pot reda firul epic al filmelor mele preferate de acțiune. Despre ăsta, pe care l-am văzut în urmă cu câteva ore... Ăla rău, ăia buni, bătăi, pietre, gagici, negri, spandex (oh, yeah), bătăi, iar gagici, bătaia finală, wtf. Gata. 

P.S. Dragoș a adorat fiecare minut. 

Dragoș

Piciule,

E o figură de stil, relax. Știu că ești mare atunci când măsori cu latul palmei cât mai ai de crescut până să mă ajungi, când probezi ghete numărul 42 și mai ales când îmi spui cine pe cine mai place în clasa ta, schimbând dibaci vorba când te aduc pe tine în discuție.

Profit de faptul că încă nu ai cont pe feisbuc (sper) și deci încă nu poți plescăi din limbă iritato-plictisit când citești ce-a mai scris maică-ta despre tine. Va veni și momentul acela, nu-mi fac iluzii; dar până atunci, tinere, în timp ce dormi tu neștiutor și cuminte în camera mea (da, voi plăti și pentru asta, știu) lasă-mă să dau drumul efuziunilor. Iac-așa. Payback. Pentru că în seara asta, înainte de culcare, m-ai avertizat, conturând ironic a zâmbet gropița din obrazul tău drept, ca nu cumva să încep cu siropul după ce ne așezăm în pat, cu ”lamulțiaaaaanidraaaagoooș”. 

La mulți ani, Dragos. 

In your face. Ce-o să-mi faci? Asta e, stai și-ndură până mă blochezi fain-frumos să nu mai vadă nimeni dulcegăriile astea aniversare. 

La mulți ani, Dragoș. Te enervez, știu. Ca atunci când nu mă îmbrățișezi în curtea școlii, ci aștepți până dăm colțul în spatele mașinii. Iar în văzul tuturor mimezi salutul cu palmele în aer și treci la un milimetru pe lângă palma mea deschisă. Am învățat și eu salutul ăsta. Îmi vine uneori să-l folosesc la serviciu. Țeapă. Îi zice cumva, începe cu ”d”, promit să te întreb dimineață și să editez. 

La mulți ani, Dragoș. Am dreptul să-ți spun de câte ori vreau, n-ai ce face. Așa cum nici eu n-am ce face când îmi povestești și tu cu lux de amănunte ce-a mai făcut Max Infinite (or something) și Tequila și toți vloggerii vieții la orice oră din zi și din noapte, cum au probat ei un nou laptop / scaun de gaming / iubit / banc prost / prosop de bucătărie etc. 

La mulți ani, Dragoș. Îți spuneam în urmă cu câteva minute că e și ziua mea puțin, că și eu m-am născut ca mamă a ta în urmă cu 11 ani (nu chiar, m-ai corectat tu, 10 ani, 364 de zile și nu-știu-câte-ore, deșteptule care ești) și că aniversăm împreună. Da, și atunci când îți vei serba ziua de naștere nu în patul meu (bine, exagerez, tac) ci poate că în paturi de iubite sau în cluburi de noapte, și atunci va fi puțin și ziua mea. Și-mi voi aminti, din ce în ce mai lăcrimos și mai sentimental, toate momentele nașterii noastre comune. Până în momentul ăla, dea Domnul să fie cât mai îndepărtat, când voi cerceta calendarul în data de 20 martie și-mi voi spune ”Ce era cu ziua de azi? era ceva.... Ah, da! trebuie să vină factura de gaz...” Dar și atunci, în senilitatea mea, tot voi simți, cred, instinctul de a lua în brațe un ciuf cafeniu (e drept, s-ar putea să fie vreun strănepot de-al lui Zorro). 

La mulți ani, Dragoș. Asta îți scriam, în alte cuvinte, în cărticica ta de un an de zile. Ziceam așa atunci: ”Mi-e teamă de momentul în care uimirea se va transforma în cunoaștere. Mi-e teamă de momentul în care nu vei mai avea aceeași nevoie de mine ca și acum. De ziua în care nu mă vei mai lăsa să-mi învărt degetele prin cîrlionții tăi. De cea în care nu vei mai mirosi  lapte și a copilărie, ci a after-shave și a experiență”.

Ei, a cam venit momentul ăla, nu-i așa? Cîrlionții s-au transformat într-o coamă rebelă ce iese jmeker de sub pălăria luată să facă senzație și să întoarcă priviri feminine. A lapte nu mai miroși demult, demult de tot... cam de săptămâna trecută, când ai vărsat cana atât pe hoodie-ul tău cel nou cât și pe fața mea de masă cea veche. A after-shave... da, miroși uneori, când pui în scenă imaginea clasică din ”Home alone 1” și ieși din duș cu halatul lui taică-tău atârnând pe parchet în urma ta și trăznind de la o poștă a diverse lichide masculine găsite în raftul din baie. 

Copilăria e încă acolo. O văd zilnic. E drept, din ce în ce mai mică, din ce în ce mai anacronică în comparație cu dimensiunile corpului, interesele, expresiile, gândurile rostite și nerostite, problemele, dramele care-mi sfâșie sufletul, dar shhh, e ziua ta, dilemele pe care le trăiești cotidian. Știi unde e copilăria? În vocea ta, când mă chemi mereu să te gâdil pe tot corpul (”dar nu ai voie pe picioare, sub brațul stâng și pe gât, pornești când zic ”stop” și te oprești când zic ”start”). În întrebările tale, din ce în ce mai rare: ”Mama, mă mai poți ridica în brațe? Până când?” În fuga nebună după și departe de Zorro. În vânătăile din genunchi care nu vor trece niciodată, sunt convinsă; când nu vei mai cădea, te vei picta intenționat cu mov, din obișnuință. În arogarea firească a unui drept câștigat în urmă cu 11 ani (scuze, 10 ani, 364...): ”Mama, îmbrățișează-mă. Acum”. 

La mulți ani, Dragoș. Suntem o echipă grozavă noi doi. Ne completăm din priviri, ne terminăm unul altuia replicile - asta dacă nu e vorba de genealogia întortocheată din ”Flash” care l-ar face gelos chiar și pe G.G. Marquez (nu, ăsta nu e un vlogger. Discutăm peste câțiva ani). Cântăm cât ne ține gura în pat, înainte de culcare, dar mai ales în mașină, dimineața, spre școală, mașina care merge cu muzică rock (”hey, mother, leave this kid alone”). Avem pasul nostru patentat, prietenii știu, dar nu ne pot copia niciodată, relax. Suntem unici. Ești unic. 

Te iubesc, piciule. 

Woman

Am întâlnit-o de atâtea ori (asta înainte de a mă uita mai atent în oglindă), îmi e atât de familiară și am văzut-o în atât de multe ipostaze încât mi se pare nedrept să o văd portretizată stereotipic în fiecare început de primăvară, în imagini roz-bonbon din care se revarsă flori. Nu pentru că ea, femeia singură, nu ar aprecia – la fel ca oricare altă femeie – dovezi de amirație și prețuire. Ci pentru că ea nu este doar suavă, feminină și delicată, acceptând sfioasă buchețelul de flori și îmbujorându-se timid. În cealaltă extremă, ea nu este nici super-femeia care dărâmă munți, se luptă cu giganții și-și zdrobește dușmanii cu vârful ascuțit al tocului-cui. Am întîlnit-o între cele două extreme, uneori tinzând către prima, alteori metamorfozându-se uimitor înspre a doua, dar, de cele mai multe ori, ascunzându-se anonim în spatele unor roluri banale, de un plictisitor cotidian.

Femeile singure din viața mea sunt așa din cele mai diverse motive. Pentru că așa au vrut ele. Pentru că așa a vrut un ”el”. Pentru că așa au vrut amândoi, cel mai adesea. Pentru că au încercat, o vreme, dansul în doi și s-au trezit, în loc de tangoul intim pe care-l anticipau, cu o coregrafie absurdă în care stăteau spate în spate și bâjbâiau niște pași în contratimp. Pentru că au fost dezamăgite, pentru că poate, la rândul lor, au dezamăgit. Pentru că ceea ce urma să fie ”fericiți până la adânci bătrânețe” s-a dovedi a fi o farsă postmodernă despre care n-au citit în niciun basm al copilăriei. Pentru că, poate, ”el” nu a venit niciodată, oricât de mult și-ar fi dorit ele.

Femeile singure din viața mea sunt vii, mai vii decât le portretizează nedrept stereotipurile grotești ale unei lumi care refuză să pășească în secolul în care trăim. Sunt femei care-și trăiesc singurătatea firesc, fără a-și face din ea o armă de atac și nici un sanctuar de refugiu. Sunt femei care nu-și plâng de milă pe altarul iubirilor pierdute, sau poate niciodată întâlnite. Sau, dacă o fac, o fac pentru o vreme, după care singurătatea devine o identitate asumată. Sunt femei care merg singure în excursii – nu neapărat pentru că n-ar avea cu cine, ci pentru că apreciază propria lor companie. Sunt femei active, implicate în nenumărate proiecte, femei cu idei, cu inițiative, cu păreri. Sunt femei sociabile care atrag ca un magnet atenția pentru că emană siguranță, încredere în sine și curaj.

Femeile singure din viața mea sunt mame, multe dintre ele. Jonglează cu o precizie de ceasornic elvețian între serviciu, școala celui mic, vizita la pediatru și orele de pian. Nu pentru că ar fi neapărat cele mai organizate, ci pentru că altfel nu ar reuși. Ajută la teme, dau pase la fotbal, rezolvă conflicte, învață mersul pe bicicletă, îl duc pe copil noaptea la urgențe, planifică concedii și negociază prețuri. Trag de ele și de cele 24 de ore dintr-o zi în așa fel încât copilului să-i fie bine, să aibă de toate, să fie protejat, să se simtă iubit.

Femeile singure din viața mea sunt mai doamne decât multe dintre soțiile acestei lumi, chiar dacă nu (mai) au o verighetă pe inelarul stâng care să le certifice în ochii lumii ca ”femei respectabile”. Stilul lor cotidian, atenția la detaliile care fac diferența – o replică spusă cui și când trebuia, accesoriile perfect asortate, eleganța cu care rulează în trafic, la fel ca-n viață, evitând cunoscător ambuteiaje și coloane în așteptare – le ridică la un milion de ani lumină distanță de bârfe, interpretări, zvonuri, etichete de tot felul care i se pun de către oameni care n-au pășit niciodată în pantofii ei cu toc cui.

Femeile singure din viața mea nu-și închid sufletul iubirii doar pentru că, din fatalitate, din nefericire sau din întâmplare, nu-și împart adresa, casa și viața cu un  bărbat. Ies la prime-întîlniri aranjate de prieteni, începute în lumea virtuală sau care le-au luat pe nepregătite. Se vor surprinse, n-au încetat să spere că poate, odată, va apărea în viața lor un ”cineva” compatibil cu visele, sentimentele, convingerile lor. Își păstrează, în jocul amoros care urmează, o luciditate dobîndită și cultivată. Se oferă uneori, în one-night-standuri pasionale sau după așteptări studiate, atunci când li se pare că ar putea reîncepe un dans în doi. Pleacă fără prea multe explicații când simt o desincronizare deja familiară.

Femeile singure din viața mea nu sunt niște imagini. Nici măcar unele lucioase de pe coperți de revistă. Ele nu pot schimba lumea. Da, știu să schimbe o priză dacă este nevoie și ar merge până în pânzele albe pentru a-și apăra și oferi copiilor lor ce au nevoie. Dar nu sunt eroine cu super-puteri. Sunt femei reale, în carne și oase. Au și ele indispoziții, zile proaste, slăbiciuni, bășici în tălpi sau dureri de cap. Sunt femei care, după ce-și învelesc copiii adormiți, seara merg într-un pat gol unde poate că plâng pe întuneric, pe o pernă prea aspră pentru a le mângâia obrazul. Nevoia umană de căldură, dorul unei calde complicități în doi, al unei îmbrățisări la începutul zilei și al unui sărut la sfârșitul ei, acestea toate nu sunt doar apanajul celor mulți și fericiți într-un cuplu stabil. Atunci e, cred, momentul de maximă vulnerabilitate al unei femei singure; în momentul în care nu e prin preajmă niciun copil de îngrijit, mobilier de asamblat, mașină de reparat sau telefon urgent de dat. Acolo, în întunericul camerei unei femei singure se petrec, cred, cele mai profunde și mai neștiute tristeți.

Femeile singure din viața mea nu sunt nici mimoze pudibonde și hipersensibile, nici personaje din filmele americane care se luptă cu viața la cote maxime, în fiecare zi: ar fi obositor și inutil. Sunt doar femei și atât, indiferent dacă și-au schimbat vreodată sau nu numele de familie sau dacă au simțit măcar impulsul să o facă. Femei, cu tristețile lor, cu bucuriile lor, cu excese și limitări, cu extravaganțe și platitudini.

Însă cele mai singure femei din viața mea nu sunt acestea. Dincolo de toată tristețea care ar putea exista într-un dormitor gol, cele mai singure femei pe care le-am cunoscut în viața mea sunt cele care, într-o viață trăită spate-n spate cu el, acoperiți de aceeași plapumă, n-au perceput, sau n-au avut voința să recunoască contratimpul tangoului absurd pe care-l mimează. 

Articol apărut pe desprecopii.com 

Urme

Ține oare de vârstă, de experiență sau de pură ramolire ca toate întrebările alea grele, ”de viață”, pe care la douăzeci de ani le alungai cu un gest disprețuitor și voit-superior al mâinii să revină acum într-o nouă și îmbunătățită versiune, învăluite în haine noi și să-ți servească pe tapet, obligându-te să le faci față, toate îndoielile, fricile, angoasele și complexele...

Una dintre aceste întrebări, despre care simțeam, la douăzeci de ani, că știu totul și încet, încet am aflat că nu știu aproape nimic, este legată de ce e important. Știți voi. ”Esența vieții”, sensul  rătăcirilor, al zbaterilor, al eforturilor zilnice. Motivele pentru care continuăm să ne dăm jos din pat dimineața, să facem gesturi repetitive aducătoare de rutină și de o oarecare siguranță înscrisă pe lunarul fluturaș de salariu, să facem punți înspre cei de lângă noi. Sau ziduri, după caz. După ce, pe rând, răspunsul era în mare parte legat de mereu-schimbătorul și volatilul concept al fericirii (”Sunt fericită că fac ce-mi place”. ”Ce fericire că-mi pot cumpăra cartea/blenderul de fructe/vacanța în Grecia”. ”Te iubesc. Sunt fericită”) am ajuns să-mi răspund, acum, diferit.

Urme. Așa îmi răspund acum la întrebările astea grele, atunci când mai am dispoziția să mi le pun.  Viața așa-cum-o-știm, sau viața mea, hai să nu fiu arogantă, este despre a produce și a primi urme. 

Și dacă vorbeam despre întrebări grele, o altă întrebare, legată de frici (”De ce ți-e frică?”) a primit, la rândul ei, răspunsuri într-un registru extrem de variat, începând cu ”să iau mai puțin de nota zece la examen” și continuând cu alea mai grave, cum ar fi ”cutremure”, ”singurătate”, ”să-i pierd pe cei dragi”, ”moarte”, ”gândaci”. Serios. Între timp, am învățat că singurătatea poate fi o formă de binecuvântare, că pe cei dragi îi poți pierde doar dacă îți pierzi memoria și că moartea e așa... un fel de naștere, și ea. Despre gândaci, da, treabă serioasă, nu vorbesc despre asta. Însă în această etapă a mea de viață, de experiență, cred că una dintre principalele mele frici, în afară de gândaci și de cutremure, este aceea de a nu lăsa urme. Și de a fi, la un moment dat, incapabilă să le primesc.

Cel mai mare eșec, cea mai irosită trecere și cel mai trist fapt de viață mi se pare alunecarea, glisarea într-o cochilie impermeabilă prin viață fără a scrijeli în niciun fel semnificativ cortexul celorlalți melci care alunecă cuminți fiecare pe culoarul său. De asta mi-e frică cel mai tare. De culoare determinate corect și neintersectate niciodată.

Sensul vieții, pentru mine, acum, este urma lăsată în structura cea mai intimă a celorlalți. Urma care   rămâne peste ani, când amnezia nu iartă pe nimeni, când nu vom mai ști deloc să răspundem la întrebarea ”cine ești”, dar putem să decodăm răspunsul prin urmele lăsate în inimi, în minți, în destine...

Aș vrea să știu că n-am alunecat prea cuminte pe culoarul meu, atentă să nu depășesc cumva conturul, să nu-mi șifonez rochia și să nu-mi deranjez părul proaspăt coafat. Aș vrea să știu că am zgândărit, că am provocat, că am distras și atras, că am scos, măcar puțin, oameni din zona lor de confort, că am tras un pic de ei, că ne-am intersectat puțin culoarele. Că am lăsat urme.

Mi-ar plăcea să știu că, poate, cineva se gîndește la mine când ascultă Queen.

Și când bea cafea cu scorțișoară dimineața și un pahar cu vin roșu seara.

Sau când vizitează un oraș drag mie. ”Uite, aici ii plăcea ei”…

Când face ordine în sertarul cu amintiri și vede cărți poștale din secolul trecut. Am scris,în viața mea, sute de scrisori. În fiecare e o bucățică din mine. La fel cum am și eu, la rândul meu, sertare pline cu bucăți de oameni de pe alte planete.

Când trebuie să folosească corect concordanța timpurilor. ”Cum zicea Dana că se face? Ahaaa...”

Când cineva are o criză de râs din aceea gravă de tot. Incontrolabilă, în mijlocul unei ore de curs. 

Sau accese de tristețe inexplicabilă. ”Da, știa să fie tristă fără motiv”.

La rândul meu... mai presus decât orice posibilă definiție a mea (și a sensului vieții mele, ce pompos sună asta), mai presus de toate acestea, sunt suma tuturor urmelor care mi-au fost făcute. În minte, în suflet, pe corp. Sunt harta acestor urme.

Port în mine urmele tuturor experiențelor mele. Și, deși niciuna nu mă definește în mod esențial - geografia poate fi o materie destul de complexă - toate aceste dâre de viață prin care am trecut, care m-au răsfățat, m-au mângâiat sau au tăiat țesuturi vitale fără anestezie - toate acestea sunt eu.

Am tatuate pe suflet urmele calde ale atingerilor care vindecă, ale mâinilor care șterg lacrimi și mângâie vise.

Și ridurile nopților nedormite, din cele mai diverse motive, nopți umplute cu suplimente de cofeină. 

Am urme de ruj pe piele, urme de femme fatale îmbrăcată în rochie de satin galben luată cu împrumut sau de dantelă neagră care-mi expune o falie de corp încă neatins de alte urme mai adânci.

Și urmele, recente sau cicatrizate, expuse exhibiționist și obraznic pe coapsa dreaptă sau ascunse decent sub decolteu , ale celor care m-au iubit. Și pe care i-am iubit, în schimb, lăsându-le câte o vânătaie pe gât sau pe suflet. Urme.

Și mai am urme din care, dacă presez, mai ies două-trei picături de lapte matern. Urme ca niște sâni care nu încetează niciodată să-și împlinească vocația.

Urme naive, de copii care învață să scrijelească, în formă de bastonașe și liniuțe, și de i am you are he is not.

Și urme în formă de romb din care mai curge, absurd, sau din inerție, sânge, venin, otravă, chestii din astea inutile. Urme care incă așteaptă condiții aseptice pentru coagulare.

Urme de itinerarii de călătorie în cele mai indepărtate locuri.

Contururi de cotoare de cărți.

Rețete de mâncare. Eclectism postmodern maxim.

Amprente digitale ale celor dragi, inconfundabile, fiecare cu locul său bine stabilit. Amprente pe obraji, pe frunte, pe degete, pe tâmple. Amprente pe tălpile picioarelor. Să am motive să șchiopătez.

Tatuaje care povestesc despre întâmplări scoase din logica firească a vieții, despre întâlniri magice, despre conversații intime și complicități nebănuite, despre coincidențe care nu sunt asta și evenimente despre care ar fi trebuit să se scrie romane. N-o va face nimeni, niciodată. Rămân urmele astea.

Nu sunt trecutul meu, nu sunt alegerile mele, nu sunt greșelile mele și nici deciziile mele. Nu sunt nimic din toate astea. Sunt, în schimb, toate aceste urme. Și da, cred că mai sunt și dorința ca, la rândul meu, să fiu o urmă. Nu neapărat pe suflet; mă mulțumesc cu locuri mai puțin romanțioase și mai ușor identificabile, cum ar fi un pliu de cot sau un rid format pe frunte când ridici sprâncenele a mirare.

Mi-e teamă, așadar, în ordine întâmplătoare: de gândaci, de cutremure și de oameni trecuți prin viață fără riduri. Toate echivalează în mintea mea cu un cataclism planetar. 

Născută iarna

Iubesc iarna. Recunosc că, în mare parte, iubirea mea pentru iarnă are de-a face cu "les neiges d'antan", iluzorie fericire pamânteana din vremea copilăriei, asezonată cu alb interminabil, steluțe de gheață pe geam și maini magice care trag sania prin zăpada neîncepută.

Dincolo de aceste nostalgii villoniene, am avut mereu o relație specială cu acest anotimp, care mă completează, pe care îl simt cel mai apropiat de structura mea interioară și în care mă regăsesc pe mine insămi, in oglinda.

Prima zăpadă ma lasă, în fiecare an, mută de uimire. Și în era lui "deja-vu", când toate par comune deși sunt străine iar cotidianul monoton este ordinea de zi, primesc orice uimire in viața mea cu recunoștință și umilă admirație. Noiembrie târziu este anotimpul schimbării și anticiparea înghețului mult-așteptat. Iar primii fulgi mă găsesc mereu cu ochii în sus, tăcută și recunoscatoare pentru încă un anual miracol.

Iubesc gerul. Ador senzația vie de usturime a obrajilor și lăcrimare bruscă a ochilor, precum și sentimentul de ireal, de cufundare in Narnia, în hibernare, în purificare prin hipotermie. Iar scârțâitul pașilor mei pe zăpada inghețată este unul dintre cele mai pătrunzatoare sunete pe care le cunosc. La fel ca un ecou într-o prăpastie de gheață, de exemplu.

Zăpada întinsă peste străzile orașului îmi aduce aminte cum era la începutul lumii, neatins, curat, pur. Steril. Poate de aceea copiilor le place sa facă forme de îngeri. În compensație, sau din nostalgie. Nu cunosc metamorfoză mai miraculoasă decât cea a străzii înfundate pe care am crescut, acoperind peste noapte cu un alb greu desene cu cretă, noroaie și pete de benzină, pana la ștergerea diferenței dintre trotuar și carosabil, dar și dintre linii prea stridente și muchii prea ascutite. Zăpada este egalizatoare si implacabilă. Amortizează până și sunetele, imblânzindu-le, infășurându-le ca intr-un cocon ermetic și alb.

Iubesc nemișcarea pe care mi-o sugerează iarna, și iubesc și gradele minus care duc la încremenirea senzațiilor, a ideilor, a iubirilor in starea lor de sublima perfectiune. E iluzorie, desigur. Dar de povești avem nevoie toata viața.

Marea mea iubire din perioada albă este gheața. Pentru că e viața in forma ei primordială, dar conservată, spre deosebire de sora ei in stare lichida. Și deci, rezistă. Pentru că e nemiscată, încremenită și solidă; pentru că, dacă gerul o ajuta, poate face poduri intre cele doua țărmuri ale diferitelor lumi. Pentru ca nu inșeală, pentru că nu curge, pentru că iți oglindește sufletul, pentru ca iți înregistrează amprenta gândurilor. Iar cireașa de pe tort sunt țurțurii. Pentru ca sunt excrescențe ale gheții in cea mai desăvârșit de artistică definiție a ei. Pentru că par amenințători, dar nu cad niciodată, pentru ca sunt dovezi tangibile si ascuțit de reale ale gerului care te purifică și ale apei care refuză să mai curgă.

Și, pentru că ninge ca la sfârsitul lumii,  si mai ales pentru ca ma bântuie gânduri viscolite, m-am gândit sa-l recitesc - din nou - pe Robert Frost:

Some say the world will end in fire,

Some say in ice.

From what I’ve tasted of desire

I hold with those who favor fire.

But if it had to perish twice,

I think I know enough of hate

To say that for destruction ice

Is also great

And would suffice.

2017

Un an scos din toate calendarele lumii, 2017. Un an greu, greu ca o piatră a lui Sisif pe care am cărat-o tâmp, știind că efortul e ciclic, anticipând prăbușirea, bucurându-mă infantil de trecătoarele momente de respiro. Un an în care am trăit, în formă concentrată, depășind deseori nivelul saturației, toate evenimentele în mod normal distribuite chibzuit de-a lungul unei vieți. Naștere, moarte, iubire, ură, pierdere, regăsire. Am ratat ceva?

Viața, da. Nimic ieșit din comun. Doar viața. 

Un an în care mi-am testat limitele până dincolo de cea a suportabilului, până ce am spus ”uite, domle, pot”. Sau ”știi, asta nu era în plan”. Sau ”nu, asta nu pot”. Dar am putut. Pentru că putem, nu-i așa? Pentru că suntem puternici, nu-i așa?

Un an în care m-am transformat cameleonic, pe dinăuntru și pe dinafară. Un an în care am probat haine, perspective, principii, oameni și emoții noi. Pentru că cele vechi expiră, rămân largi sau rămân, pur și simplu, în albume foto din era pre-digitală. 

Un an în care mi-am regăsit vechii prieteni într-un mod în care, cu toată istoria noastră comună din secolul trecut, nu îl bănuiam. Prieteni vechi ca vinul. Fără de care aș fi rămas poate crud de trează, ireal de trează, nepermis de trează. Prieteni care m-au smuls din concretul acestui an și mi-au pus în față oglinzi. Și alți prieteni noi, nu mai puțin dragi, prieteni pe care i-am invitat în viața mea în momente în care nu credeam că mai e posibil acest lucru. Și de la care am învățat ce era de învățat. Am trecut de perioada în care credeam că lucrurile sunt întâmplătoare; nu sunt.

Un an în care mi-au murit prieteni: nu, nu vorbesc de morțile concrete, nu mai puțin dureroase. Vorbesc de prieteni care mi-au murit și au rămas, în alte dimensiuni, vii. Zombi. 

Un an în care au murit amintiri, reflexe de-o viață, priviri complice și comunicări fără cuvinte. Au murit așa cum mor toți morții, ilogic și lăsând în urmă vid.
Un an în care am învățat cum să revii la starea de străin cu cineva care ți-a ținut sufletul în palme. Și cum să ai încredere să-ți pui sufletul în palmele unui străin.

Dar, în același timp, un an în care s-au născut, sau doar s-au reactivat, prin neștiute resorturi, artere și aorte uitate. Și-au început să pulseze a viață, stângaci după îndelungata amorțire, sincopat uneori. 

Un an în care am trecut de la ”nu mai pot” la ”eu pot orice” și invers, amețind uneori de brusca trecere, în căutarea unui echilibru precar. Un an în care am învățat mersul pe sârmă fără plasă de siguranță. Un an în care am experimentat fiorul căderii în gol dar și pe acela protector al prinderii în brațe. 

Un an în care am învățat când și cu cine să vorbesc, când și cu cine să tac. Și cum e posibil ca ”cine” să fie același. 

Un an în care am obosit să fac bilanțuri și hotărâri pentru cel care urmează.  Un an în care am obosit, pur și simplu. Să zâmbesc convențional, să explic, să-mi explic. Unele lucruri sunt ilogice. Ca moartea. 

Și da, un final de an în care nu simt nevoia, ca la Hollywood, să prezint felicitări, urări și mulțumiri publice. N-o să fiu politically correct și n-o să fiu pătrunsă de bunătatea spiritului sărbătorilor. N-o să dau nimănui tag și nu aștept niciun ”like” din partea nimănui. Cei care contează sunt ”tagged” demult în inima mea. Pentru toti ceilalți, pentru fasoane, blazoane, plocoane, trădări, imagini fără fond, minciuni în care ne prefacem că credem, zâmbete trase chinuit de colțul buzelor există facebook. 

Despre vârtejuri și alți demoni

Dacă vreodată, din întâmplare sau din sfidarea limitelor, în pofida oricăror posibile temeri, te regăsești în mijlocul unui vârtej pe mare, știi care e șansa ta la viață? Știi cum poți să revii? Să nu mori, să nu te sufoci?

Nu te lupta, spuneau el și ea în cuvinte diferite, dar cu aceleași înțelesuri. Lasă-te. Închide ochii și nu opune rezistență: nu ai șanse de izbândă și niciun posibil folos. Lasă-te luată de curenți, rostogolită până la amorțire, simte-te lovită de stânci, dusă înspre mal a amăgire și retrasă cinic înapoi, trântită cu tâmpla dreaptă de fundul pietros. Ia o gură zdravănă de nisip aspru, simte-l cum îți inundă abraziv căile respiratorii și-ți zgârie sărat cerul gurii.

Se va sfârși. Pentru că asta e binecuvântarea – și uneori, drama – pe care orice fapt de viață o presupune: se termină. Iar finalul te va regăsi odată, la un apus de soare, făcând pluta lin pe valurile acum liniștite. Iar inacțiunea nu e renunțare, nu e eșec, nu e resemnare, nu e nimic din toate astea. E înțelepciune.

Vârtejul pe mare și senzația de sufocare erau coșmarul meu nocturn predilect, inexplicabil în comparație cu iubirea mea conștientă pentru scufundare și albastru. Premoniție? Hm. Nu cred în premoniții. Poate doar o coincidență, deși nici în coincidențe nu mai cred demult. Ce m-a învățat vârtejul, în afară de această lecție, cea mai grea, a nimicului, a așteptării?

Că valurile, împreună cu frații lor mai mari, vârtejurile, sunt un fenomen natural, iar o mare fără valuri e stearpă și inutilă, oricât ar putea ea părea de comodă. Că înțepenirea anesteziază, că e morfină ce-ți curge prin vene, că oricât ai dori să avansezi, vei rămâne înțepenită într-o nemișcare care omoară. Că da, nu riști niciodată să-ți uzi părul când tangajul este inexistent; însă amorțirea îți va adormi reflexele și riști să naufragiezi. Că valurile, furtunile și mareele te țin vie, te țin alertă, iar apa aceea care-ți udă ocazional părul îți ține, în același timp, spiritul viu.

Că lovirea cu capul de fund e obligatorie pentru orice ridicare autentică. Pentru că doar așa poți sonda nu adâncimea mării (ca să renunț totuși la metafore) ci pe aceea a propriilor limite, a propriei tale ființe, a hăului dinăuntrul tău. Tu știi ce porți în tine? Cum ai putea ști, dacă nu te-ai testat vreodată? Lecția aceasta nu e deloc teoretică, este practică pură, o practică dureros de introspectivă, crud de personală. Așa cum sunt, de altfel, toate lecțiile autentice.

Că liniștea de după furtună nu se compară cu nicio proverbială (și mincinoasă, dacă mă întrebi pe mine) liniște de dinaintea ei. Că experiența vârtejului care-ți inundă cu apă sărată arterele și, în final, întreaga ființă te lasă definitiv transfigurată, definitiv alta. O ”alta” pe care nu o bănuiai, ci poate o intuiai doar, uneori, în existența ta de până atunci; o ”alta” născută, sau doar redefinită din spuma apelor clocotind ca un modern și purificator potop.

Că experiența oricărui vârtej e o experiență absolut solitară. Că trebuie să-i faci față – sau să i te dai, mai degrabă – singur și dezgolit, mereu singur, așa cum sunt toate experiențele esențiale. Așa cum te naști singur, mori singur și-ți petreci tot intervalul dintre cele două încercând să-ți amăgești singurătatea cu surogate purtând diverse nume: iubiri mai mult sau mai puțin mimate, credințe mai mult sau mai puțin reale sau repetabilul film de duminică seara. Și așa cum te dezbraci rareori în viață, rămânând gol de imagini false, de duplicități, de măști.

...Și mai ales că, în pofida celor de mai sus, sau poate mai degrabă ca o subliniere a lor, treci prin vârtejuri și pe lângă demoni de tot felul nu doar pentru experiența ultimă a plutei pe spate în decorul seren al soarelui care apune. Nu. O faci și pentru că știi, sau doar intuiești inexplicabil că vei găsi lângă tine niște mâini care-ți vor șterge apa sărată de pe obraji și-ți vor scutura nisipul din păr.  

Cluj

Despre Clujul meu pot vorbi doar în șoaptă, și cu greutate, de preferință după un pahar de vin roșu. Așa cum ți-e greu să vorbești despre lucrurile esențiale care te definesc, care spun despre structura ta internă, care și-au amestecat locurile, străduțele, oamenii și stările cu ADN-ul tău și sunt acum parte din tine. Oriunde merg, duc în mine o bucată de Cluj. Și, desigur, alte bucăți de viață, și alți oameni, și alte amintiri, și alte madlene.

Dar astăzi și în perioada asta madlena mea e Clujul. Clujul în care m-am pierdut pe străzi din cartiere îndepărtate, unde am trăit în patru ani cât pentru o viață întreagă, pe care l-am urât uneori, atunci când mai copilăream încă, așa ca pe un amant pe care îl respingi doar la ideea împăcării din seara care va urma. Clujul care mi-a devenit casă mai mult decât orice loc din lumea asta, Clujul care s-a lipit de mine ca o piele. Clujul în care am crescut, dar am și învățat să rămân adolescentă pentru toată viața. Clujul în care m-am îndrăgostit definitiv, sau doar pentru o vreme. În care am iubit, am fost iubită, am trădat și am fost, la rândul meu, trădată. Clujul care respira în ritm cu mine a tinerețe.  A fericire. A viață.

Știi, când îți vorbesc de Cluj, am reflexul de a-ți spune, anacronic și sentimental, que je vous parle d’un temps que les moins de vingt ans ne peuvent pas connaître, cu lirismul și boemia lui Aznavour curgând în surdină din boxele hi-fi ale mașinii care rulează în sus, pe Feleac, și în același timp, înapoi, pe rewind, cu viteza a cincea, până la vremurile când viața era frumoasă și sensibilă ca un puf de păpădie gata să se risipească.

Clujul în întregimea sa mă primește mereu acasă ca pe o perpetuă fiică risipitoare cocoțată în vârful Feleacului. Și de ani de zile, înainte de a coborî marele hău ce duce-n neverlandul studenției mele, mă opresc doar o secundă, de fiecare dată, îmi deschid brațele larg ca o variantă mult prea pământeană și păcătoasă a Isusului din Rio, sau din alte orașe ale imaginației, de la ultimele clădiri ale Mărăștiului până hăt, departe, dincolo de Mănăștur, către Florești, și plonjez în gol, mă arunc pe Calea Turzii și-mi țin respirația o secundă la fiecare curbă a unui rollercoster amețitor ce mă oprește, incredulă și buimacă, în fața Operei.

Clujul meu e Filologia de pe Horea ca un ciudat și misterios conac Manderley, cu copacii săi seculari, cu grădinile sale umbroase și neumblate, cu cotloanele sale ascunse, cu bibliotecile cu miros de vechi și de povești, cu băncile măzgălite în diferite și ciudate limbi.

E Cetățuia pe care am urcat de atâtea ori, la orice oră din zi, la răsăritul soarelui și mult după miezul nopții. E liniștea de sus, e căldura diferitelor mâini care mă cuprind, e geografia atât de familiară în care îmi identific căminul dintr-o aruncare de ochi, și facultatea, și teatrul, și parcul mare, și observatorul, și intersecțiile unde am ezitat vreodată, și luminile de la Matei Corvin, și pe mine mă identific întreagă, și ascult jurăminte, și fac promisiuni pe care doar la douăzeci de ani le poți faci. Și le încalc apoi, pe toate.

E Hașdeul, poate e în primul rând Hașdeul, cu căminele sale ascunse printre copaci, cu veverițele pe care le văd dimineața de la geamul meu, cu forfota de tinerețe, cu întâlniri din întâmplare sau atent planificate, cu chefuri spontane, cu un mini-woodstock improvizat în camera de cămin, cu viața sa de univers închis, suficient sieși și un puls sincronizat la secundă cu cel al locuitorilor săi.

E examenul acela halucinant de greu, în cele mai ciudate limbi ale pământului, pentru care înveți în nopțile grele de vară, încărcate de o senzualitate cu miros de tei, sunt cuvintele care încep să-și piardă sensul pentru a se așterne dimineața, cuminte, pe hârtie.

E partida de whist care s-a terminat dimineața la 6, e uimirea privirii la ceas, e graba înspre facultate cu părul încă îmbâcsit de fum de țigară și cu picioarele tremurând de nesomn, e fâlfâitul din stomac – de provocare, nu de teamă  (sau poate pentru că n-ai mai apucat să-ți cumperi eternul corn de-un leu), e examenul la care iei zece fără să fi citit romanul.

E întâlnirea din spatele lui Matei Corvin, tu cu ochii încă umflați de prea multă tinerețe, el incredul, e acea întâlnire pentru care s-a inventat realismul magic și pentru care s-au rescris regulile coincidențelor. E toată fericirea aceea ireală de o zi, o zi cât o viață. Nici n-aș fi putut duce mai mult.

Clujul e poezie, poezie de diverse facturi și cu autori mai mult sau mai puțin consacrați. Plutește în aer, la nivelul genunchilor în zona centrală pentru a se ridica până spre inimă și creier odată ce urci pe lângă BCU, pe Babeș. E Nichita, în felicitări trimise spre nicăieri. E Zamolxe, al lui Lucian Blaga, lipit pe o foaie A4 lângă patul meu din Hașdeu. E artistul boem și necunoscut care a umplut pereții camerei mele cu profiluri de îndrăgostiți și versuri albe de filolog în formare. ”Tu ce mai faci, iubite?” e tot ce-mi aduc aminte. E barul acela sordid de atunci, din zona muzeului, unde regula casei spunea că trebuie să scrijelești o poveste, o poezie, o fărâmă de viață pe mesele din lemn care sunt acum depozitarele istoriei unor generații.

Sunt castanii din Parcul Mare și fiorul de nestăpânit pe care și-l dau fructele coapte care-ți cad implacabil pe umeri și pe suflet.

Sunt leagănele de lângă stadion, de mult dispărute, care au văzut mulți nebuni înălțându-se spre stele noaptea târziu. Pretexte. Oricum aveam cu toții stelele-n ochi.

E strada Piezisă, draga mea stradă Piezișă, ca o miraculoasă stradă 34 hollywoodiană transbordată din imaginar în concretul cel mai palpabil. Și nu mai pot spune altceva despre ea. Ça ne veut plus rien dire de tout.

E metamorfoza uimitoare pe care mi-o produc străduțele înguste din centru, alea pe care mai găsești încă firme antediluviene pe care scrie, de exemplu, ”ceaprăzărie” și te întrebi oare ce-o fi aia. Și cofetăria Carpați cu o savarină pe care, de asemenea, n-am mâncat-o. Dar care mi-a văzut deseori, mult prea deseori blugii și mărgelele hippie (erau la modă, înțelegi) precum și cursurile de literatură franceză veche așezate cuminți lângă o cafea aromată.

Sunt merele înfipte-n lumânări și minciunile în care te prefaci convenabil că crezi. ”Te iubesc”. ”Și eu”. Sunt plimbările de mână, sunt săruturile din Chios, din cofetăria Mozart, din gara și de la Matei, filmele de cinemateca de la Casa studenților, sunt despărțirile care dor un pic, doar un pic, atât cât e permis la douăzeci de ani.

E banchetul acela la care nu am fost, e serenada mediciniștilor din Hașdeu la care AM FOST, e noapte aceea nebună și ireală în care două boxe scoase pe geam între două cămine erau suficiente să te facă fericit, nebun de fericire, dureros de fericit în anticiparea sfârșitului iminent de care nu vorbeam, nu pomeneam, să nu-l provocăm, să nu vină mai repede, să ne uite în starea aia de grație, starea aia de student, de viu... E răsăritul soarelui care ne-a prins încă acolo, zâmbind și dansând, îți amintești, F? Deși probabil că în sufletul meu îmi luam așa adio, așa cum știam să o fac. E drumul înapoi spre căminul șase, prin rouă, prin ceața care ne cuprindea gleznele (sau era nostalgia?) în surdina muzicii care se auzea încă de acolo, de jos. E melodia aceea, n-am s-o uit niciodată: C’est la vie, Emerson, Lake & Palmer. Privitul în ochi, adânc. Lacrimile. (nu știu dacă le-am arătat atunci). Și tăcerea complicității, reacția instinctivă, fără un cuvânt, de a ne întoarce în fugă înapoi, prin iarba udă, cu sufletele tremurânde (l-am ținut atunci în palme o clipă) până la căminele alea scorojite unde se adunaseră deja femeile de serviciu să măture, am năvălit acolo cu disperare, cred. Era adio. A fost adio. Acela a fost banchetul meu.

Cam atât... ce-ar mai fi de spus, când toate poveștile Clujului au fost spuse, când toate iubirile trăite, când nu mai ai restanțe și nici în reexaminări nu te mai poți prezenta, deși ar fi poate una dintre cele mai intime dorințe ale tale?

Aveam o listă demult, în altă lume, a lucrurilor pe care ”să le fac în viața asta”. Copilării. Tinereți. Unele le-am făcut între timp, altele mi le-am scos din minte. Printre ele, îmi amintesc că, probabil după vreun examen greu sau cine mai știe ce dificultăți, am scris că, o dată în viața asta, voi arunca o piatră și voi sparge un geam de la facultate. De la Manderley. Ceea ce nu mi-am imaginat atunci era că Manderley-ul, și Piezișa, și camera 56, și iubirile, și castanele, și Cetățuile, și tot orașul ăsta care mai trăiește în mintea mea la fel ca în trecut, urma să-mi spargă el sufletul când l-am părăsit, așa cum ai părăsi un amant. Și că va trebui să revin aici mereu ca să-l pun la loc.

Dorință de întâi iunie

Un fel de ”cine m-a făcut om mare” de întâi iunie. Pentru că toți, oricât de mari, mici sau enervant de comuni am fi, cu toții ascundem un copil sub zecile de piei pe care ni le-au adăugat anii și o serie de experiențe fastidioase cunoscute sub numele comun de ”maturizare”. Un copil vesel sau trist, frustrat sau răsfățat, interiorizat sau asertiv.

Dar, vorba povestitorului, hai mai bine despre copilărie să vorbim, că ea singură este veselă și nevinovată.

Starea de copil, starea de cocon învăluit într-un nor moale și cald de siguranță a fost cea care mi s-a potrivit mai mult decât toate celelalte stări care au urmat. Am anticipat încă de atunci că stratul acela etanș care-mi învelea protector creșterea ca un vălătuc de vată de zahăr era un mediu dintre cele mai prielnice. Iar toate celelalte straturi care urmau să mi se depună, în timp, peste creier și alte organe mai mult sau mai puțin vitale erau doar o încercare înconștientă și stângace de re-creere a unui univers de-acum ascuns în colțurile memoriei.

N-am fost niciodată un copil care să-și forțeze creșterea. N-am probat pantofii cu toc ai mamei și nici nu i-am încercat prematur fardurile. Am adorat să fiu copil și, dacă cineva - o zână, ceva - mi-ar fi îndeplinit o dorință, cred că aș fi ales să rămân în acea vârstă a miracolelor pentru totdeauna. Mai ales că, la acea vârstă, „totdeauna” nu avea dată de expirare. 

Ghinion, n-a venit nicio zână să-mi îndeplinească dorința. Am crescut, așadar, așa cum tinde să facă orice copil când îi rămân mici rochițele, ursuleții și candoarea. Mi-a rămas, însă, ca un reflex din ce în ce mai estompat, vocația de copil. O vocație pe care mi-am jurat atunci să n-o trădez niciodată și pe care, evident, am trădat-o de nenumărate ori. 

Nu știu exact unde e granița. Nu pot să identific un moment în care am zis ”gata, nu mai sunt copil, am crescut”. Poate că a fost primul ruj cumpărat? Poate primul sărut? Sau prima falsitate, prima disimulare, primul control conștient al impulsurilor? Oricum ar fi, am crescut grăbită să văd ce-i cu viața asta și m-am trezit prinsă pe nepregătite într-un iureș pe care nimic din experiența mea de copil nu l-a anticipat și pentru care nu m-a pregătit. 

Școli, examene, emoții, iubiri, mariaje, joburi, maternitate, planificări, agende, șefi, promovări, credite, termene limită, migrene, liste ”de făcut”, obiective, sarcini, eșecuri, trădări, convenții, zâmbete din colțurile buzelor crispate, strângeri de mână corecte, nopți albe, insomnii, pastile. 

Așa, și ce s-a ales de promisiunea de a nu uita? Am trădat-o. Evident.

N-am mai ieșit în stradă în ploaia de vară să sar în bălți și să-mi intre apa până la piele.

N-am mai fost în parc la miezul nopții să mă dau în leagăn.

Nu mi-am mai cumpărat o acadea de zeci de ani de zile. Are multe calorii. 

Am uitat cum e să te cațeri în copaci în luna iunie să culegi flori de tei din care să-ți faci iarna ceai cu miere.

Mi s-ar strepezi gura dacă aș mai mușca dintr-o corcodușă verde smulsă de pe-o creangă.

Salcia bătrână din fața blocului, unde mă cocoțam cu o carte și mă ascundeam să citesc după crengile ca niște liane din junglă a fost tăiată demult și locul e acum transformat într-o parcare din beton.

Desenele animate îmi crează brusc creșteri de tensiune. N-am văzut un episod cu Chip și Dale de când i i-am prezentat fiului meu, cu ani în urmă.

Am momente când strigătele copiilor care se joacă în parc sub geamul meu mă irită. Și închid geamul termopan soundproof. De siguranță, trag și perdelele. 

N-am mai spus spontan ”te iubesc”.

Am uitat cum se joacă elastic. Și am fost campioană odată.

La ștrand, mă poziționez departe de bazinul celor mici. Strigă tare și stropesc. Se joacă cu mingea și-mi pot deranja plaja. Aleargă bezmetic lângă cearșaful meu și plâng când se rătăcesc.

Ultima oară când am mâncat orez cu lapte și scorțișoară, am pus îndulcitor în loc de zahăr. Și m-am simțit teribil de prost oricum.

Când merg cu fiu-meu la filme pentru copii, dorm. De îndată ce se termină reclamele și până mă înghiontește puștache la final să mă întrebe dacă mi-a plăcut.

Prima ninsoare mă enervează. Trebuie să scot cizmele și toate străzile vor fi pline de mocirlă.

Când merg la mare, primul impuls e să mă arunc în patul confortabil din hotel și să dorm. Nicidecum să-mi vâr picioarele în apa mării și să mă întind pe linia unde se sparg valurile.

Nu merg cu bicicleta pentru că nu sunt piste, n-am echipament, ochi de pisică și oglindă retrovizoare.

Îi citesc mecanic lui puștache seara înainte de culcare fără să știu ce spun, în timp ce în minte îmi trec lucruri importante de oameni mari.

De ani de zile n-am mai mâncat înghețată până m-a durut burta. 

Nici cireșe. 

Și nici la urechi nu mi le pun - ce inepție. 

Fiu-meu nu mă mai cheamă afară să jucăm fotbal - ”Știu că n-ai chef”.

Și nici să construim oameni de zăpadă. ”Lasă, știu că ți-e frig”.

Mă întreb: fetița aia care jura cu mâna pe inimă că n-o să uite niciodată. Că va rămâne copil. Fetița aia, ce-ar spune despre mine? M-ar plăcea? Cred că m-ar saluta politicos și-ar fugi apoi rapid în salcia aceea bătrână să se ascundă. 

N-a venit nicio zână atunci, demult, să mă lase să rămân copil. Eh... am ridicat din umeri și-am crescut, ce era să fac. Acum, de întâi iunie, îmi doresc - dacă mai am dreptul - o scară lungă care să ajungă la toate sălciile din lumea asta.