(Pseudo)recenzie

Din motive de vineri după-masa, copil nerăbdător și prea multe zile libere de umplut cu nimic, am ajuns, total împotriva voinței mele, la mult-așteptatul și mult-lăudatul (am aflat) Avengers. De regulă dorm la filmele la care merg cu fiu-meu. Mediul e perfect. Mă ascund după ochelarii 3D. Într-o vară am văzut Minionii de trei ori așa. Câteodată tresar la zgomotele puternice și rânjesc complice la fiu-meu, să nu creadă că nu mă implic. Adorm înapoi în secunda următoare. Acum n-am putut... nu știu cine reglează temperatura în sală, dar azi mi-au clănțănit dinții. La început de frig. La scurt timp, de frustrare. 

Să fie clar de la bun început. Aceasta nu este o recenzie. Ceci n'est pas une pipe, dacă intertextualitatea de față nu este cam ca nuca-n perete dată fiind reprezentarea artistică la care, de nevoie, am asistat. 

Pentru că nu este o recenzie (dar mai ales pentru că memoria mea este demult precum o sită și nu mai reține nici măcar elementele obligatorii, darămite pe cele traumatizante, har domnului, dar asta este, nu-i așa, o altă poveste) nu voi scrie prea multe nume. Știu, desigur, n-am putut evita, că e o aducere laolaltă a tuturor marilor ero(r)i cu care m-am mai întâlnit, fatalmente, pe marele ecran. L-am recunoscut pe Spiderman, am mai auzit de Thor și cam atât. 

Ideea de bază, pentru că în cele două ore și jumătate (DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE) era și un oarecare fir epic, este următoarea: există un  Ăla Rău (avea un nume cu rezonanță mitică, semăna cu Thanatos, mult prea subtilă aluzia pentru publicul țintă in sală care era, în majoritate covârșitoare, undeva între 10 și 15-16 ani, masculin - și dat fiind vîrsta, în vreo două cazuri, neutru). Ăla Rău aduna pietre risipite aiurea prin univers pentru ca puterea lor să-l facă să omoare jumătate din univers. Că așa credea el că scapă universul. Ăla-negru-cu-nuanțe-de-gri, chestie, fină, psihologie subtilă... Ăla rău are o armată de ”ăia răi” al căror creator sigur suferă de depresie profundă și beneficiază de toate avantajele efectelor speciale contemporane. 

Ăia Buni sunt și ei mulți și la fel de urâți ca ăia răi. Confuză chestie. Filmele deceniilor trecute măcar îți permiteau să știi cu cine ții în toiul luptei. Ții cu ăla fără cicatrice pe față, ții cu indienii, ții inevitabil cu Chuck Norris, ții cu ăla fără accent rusesc, ții cu americanu'. We are not in Kansas anymore... Dacă n-ai văzut filmele anterioare, ca fiu-meu, care îmi povestea în urechea stângă genealogia complicată a ”caracterelor” (romgleza rulz) în timp ce-mi destupam pe ascuns urechea dreaptă să aibă cale liberă, habar n-ai care sunt ”ai noștri”. Ce am reținut, totuși, până la sfârșitul filmului? Că Ăla Rău, tata lor, tartorul suprem, avea o față ca un scrot. Comparația nu-mi aparține, e replică din film, primită cu hăhăieli de gașca de puștani aflați la vârsta la care tocmai au aflat ce e scrotu' ăsta și la ce folosește. 

În rest, ce-am remarcat din filmul vieții care a durat DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE:

- gagicile sunt pe picior de egalitate cu tipii, mai ales după scandalul #metoo nimeni nu cred că mai poate face un film hollywoodian cu cel puțin la fel de multe femei în poziții de putere. Și zău că aveau... Una, Gomora (sau Gamera, Gomera, Gamora...) se lupta cu zece câini de pământ (aka ”ăia răi”) deodată și rămânea cu genele perfect rimelate. Alte luptătoare de seamă se cafteau cu la fel de multă forță, în timp ce o negresă dintr-un trib african de pe altă planetă (nu vă întrebați care-i logica... luați-o de bună) făcea operații complexe  pe creier în încercarea de a extrage o piatră din cerebelul unui supererou denumit ”Viziunea”. Da, ”Viziunea”. Nu știu dacă e prenume sau nume de familie, cred că e așa, ca Bono, sau ca Prince. ”Viziunea” și atât. 

- există planete populate de negri. Scuzați... cum să le spun ca să fiu corectă din punct de vedere politic? Afroamericani extratereștri. Afroaliens. Așa, afroalienșii ăștia fac parte din gașca celor buni, vorbesc engleza cu accent din Nigeria de deal și sunt îmbrăcați în spandex. Asta ca să avem confirmarea stereotipului cum că negrii... știți voi. Așa e, măi. Negrii intergalactici tot așa. Am văzut asta foarte clar, pentru că la un moment dat s-a blocat imaginea exact pe imaginea lui el lider maximo îmbrăcat în colanți și-a rămas așa câteva minute bune. Ca pe vremea mea, când se rupea banda. Când s-a reluat filmul, am avut ocazia să revăd câteva scene de luptă eroică. Deci nu doar DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE de film prost, DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE plus cinci minute. 

- finalul a fost epic. Epic de-a dreptul. În sensul că, după lupte seculare care au durat vreo juma de oră din filmul care a durat DOUĂ ORE ȘI JUMĂTATE, orizontul de așteptare al onoratului public educat de atâtea și atâtea producții hollywodiene în care binele învinge și credința în umanitate (mă rog... extraterestrialitate) a fost restaurată, a fost crunt dezamăgit. A învins Ăla Rău și au murit împrăștiindu-se suav în adierile vântului jumătate dintre ”caractere”. După care a curs genericul, muzica de final, machieuzele și coafezele echipei de producție, dar nu se mișca nimeni în sală. O mică parte, printre care și eu, aveau picioarele amorțite. Cei mai mulți însă  - ăia tinereii - erau increduli. Stai așa, că învie... cum, mă, gata? Chiar îi gata? Nu, mă, io mai stau... A fost gata însă. 

No. Am uitat să zic spoiler alert. Dar o să-mi mulțumiți. 

O fi o de vină generation gap, desigur... Eu mă entuziasmam la ”Comoara din lacul de argint” și filmele cu cowboy. Ăștia erau supereroii mei. Dar culmea. Încă, cu toate golurile mele de memorie, pot reda firul epic al filmelor mele preferate de acțiune. Despre ăsta, pe care l-am văzut în urmă cu câteva ore... Ăla rău, ăia buni, bătăi, pietre, gagici, negri, spandex (oh, yeah), bătăi, iar gagici, bătaia finală, wtf. Gata. 

P.S. Dragoș a adorat fiecare minut. 

Dragoș

Piciule,

E o figură de stil, relax. Știu că ești mare atunci când măsori cu latul palmei cât mai ai de crescut până să mă ajungi, când probezi ghete numărul 42 și mai ales când îmi spui cine pe cine mai place în clasa ta, schimbând dibaci vorba când te aduc pe tine în discuție.

Profit de faptul că încă nu ai cont pe feisbuc (sper) și deci încă nu poți plescăi din limbă iritato-plictisit când citești ce-a mai scris maică-ta despre tine. Va veni și momentul acela, nu-mi fac iluzii; dar până atunci, tinere, în timp ce dormi tu neștiutor și cuminte în camera mea (da, voi plăti și pentru asta, știu) lasă-mă să dau drumul efuziunilor. Iac-așa. Payback. Pentru că în seara asta, înainte de culcare, m-ai avertizat, conturând ironic a zâmbet gropița din obrazul tău drept, ca nu cumva să încep cu siropul după ce ne așezăm în pat, cu ”lamulțiaaaaanidraaaagoooș”. 

La mulți ani, Dragos. 

In your face. Ce-o să-mi faci? Asta e, stai și-ndură până mă blochezi fain-frumos să nu mai vadă nimeni dulcegăriile astea aniversare. 

La mulți ani, Dragoș. Te enervez, știu. Ca atunci când nu mă îmbrățișezi în curtea școlii, ci aștepți până dăm colțul în spatele mașinii. Iar în văzul tuturor mimezi salutul cu palmele în aer și treci la un milimetru pe lângă palma mea deschisă. Am învățat și eu salutul ăsta. Îmi vine uneori să-l folosesc la serviciu. Țeapă. Îi zice cumva, începe cu ”d”, promit să te întreb dimineață și să editez. 

La mulți ani, Dragoș. Am dreptul să-ți spun de câte ori vreau, n-ai ce face. Așa cum nici eu n-am ce face când îmi povestești și tu cu lux de amănunte ce-a mai făcut Max Infinite (or something) și Tequila și toți vloggerii vieții la orice oră din zi și din noapte, cum au probat ei un nou laptop / scaun de gaming / iubit / banc prost / prosop de bucătărie etc. 

La mulți ani, Dragoș. Îți spuneam în urmă cu câteva minute că e și ziua mea puțin, că și eu m-am născut ca mamă a ta în urmă cu 11 ani (nu chiar, m-ai corectat tu, 10 ani, 364 de zile și nu-știu-câte-ore, deșteptule care ești) și că aniversăm împreună. Da, și atunci când îți vei serba ziua de naștere nu în patul meu (bine, exagerez, tac) ci poate că în paturi de iubite sau în cluburi de noapte, și atunci va fi puțin și ziua mea. Și-mi voi aminti, din ce în ce mai lăcrimos și mai sentimental, toate momentele nașterii noastre comune. Până în momentul ăla, dea Domnul să fie cât mai îndepărtat, când voi cerceta calendarul în data de 20 martie și-mi voi spune ”Ce era cu ziua de azi? era ceva.... Ah, da! trebuie să vină factura de gaz...” Dar și atunci, în senilitatea mea, tot voi simți, cred, instinctul de a lua în brațe un ciuf cafeniu (e drept, s-ar putea să fie vreun strănepot de-al lui Zorro). 

La mulți ani, Dragoș. Asta îți scriam, în alte cuvinte, în cărticica ta de un an de zile. Ziceam așa atunci: ”Mi-e teamă de momentul în care uimirea se va transforma în cunoaștere. Mi-e teamă de momentul în care nu vei mai avea aceeași nevoie de mine ca și acum. De ziua în care nu mă vei mai lăsa să-mi învărt degetele prin cîrlionții tăi. De cea în care nu vei mai mirosi  lapte și a copilărie, ci a after-shave și a experiență”.

Ei, a cam venit momentul ăla, nu-i așa? Cîrlionții s-au transformat într-o coamă rebelă ce iese jmeker de sub pălăria luată să facă senzație și să întoarcă priviri feminine. A lapte nu mai miroși demult, demult de tot... cam de săptămâna trecută, când ai vărsat cana atât pe hoodie-ul tău cel nou cât și pe fața mea de masă cea veche. A after-shave... da, miroși uneori, când pui în scenă imaginea clasică din ”Home alone 1” și ieși din duș cu halatul lui taică-tău atârnând pe parchet în urma ta și trăznind de la o poștă a diverse lichide masculine găsite în raftul din baie. 

Copilăria e încă acolo. O văd zilnic. E drept, din ce în ce mai mică, din ce în ce mai anacronică în comparație cu dimensiunile corpului, interesele, expresiile, gândurile rostite și nerostite, problemele, dramele care-mi sfâșie sufletul, dar shhh, e ziua ta, dilemele pe care le trăiești cotidian. Știi unde e copilăria? În vocea ta, când mă chemi mereu să te gâdil pe tot corpul (”dar nu ai voie pe picioare, sub brațul stâng și pe gât, pornești când zic ”stop” și te oprești când zic ”start”). În întrebările tale, din ce în ce mai rare: ”Mama, mă mai poți ridica în brațe? Până când?” În fuga nebună după și departe de Zorro. În vânătăile din genunchi care nu vor trece niciodată, sunt convinsă; când nu vei mai cădea, te vei picta intenționat cu mov, din obișnuință. În arogarea firească a unui drept câștigat în urmă cu 11 ani (scuze, 10 ani, 364...): ”Mama, îmbrățișează-mă. Acum”. 

La mulți ani, Dragoș. Suntem o echipă grozavă noi doi. Ne completăm din priviri, ne terminăm unul altuia replicile - asta dacă nu e vorba de genealogia întortocheată din ”Flash” care l-ar face gelos chiar și pe G.G. Marquez (nu, ăsta nu e un vlogger. Discutăm peste câțiva ani). Cântăm cât ne ține gura în pat, înainte de culcare, dar mai ales în mașină, dimineața, spre școală, mașina care merge cu muzică rock (”hey, mother, leave this kid alone”). Avem pasul nostru patentat, prietenii știu, dar nu ne pot copia niciodată, relax. Suntem unici. Ești unic. 

Te iubesc, piciule. 

Woman

Am întâlnit-o de atâtea ori (asta înainte de a mă uita mai atent în oglindă), îmi e atât de familiară și am văzut-o în atât de multe ipostaze încât mi se pare nedrept să o văd portretizată stereotipic în fiecare început de primăvară, în imagini roz-bonbon din care se revarsă flori. Nu pentru că ea, femeia singură, nu ar aprecia – la fel ca oricare altă femeie – dovezi de amirație și prețuire. Ci pentru că ea nu este doar suavă, feminină și delicată, acceptând sfioasă buchețelul de flori și îmbujorându-se timid. În cealaltă extremă, ea nu este nici super-femeia care dărâmă munți, se luptă cu giganții și-și zdrobește dușmanii cu vârful ascuțit al tocului-cui. Am întîlnit-o între cele două extreme, uneori tinzând către prima, alteori metamorfozându-se uimitor înspre a doua, dar, de cele mai multe ori, ascunzându-se anonim în spatele unor roluri banale, de un plictisitor cotidian.

Femeile singure din viața mea sunt așa din cele mai diverse motive. Pentru că așa au vrut ele. Pentru că așa a vrut un ”el”. Pentru că așa au vrut amândoi, cel mai adesea. Pentru că au încercat, o vreme, dansul în doi și s-au trezit, în loc de tangoul intim pe care-l anticipau, cu o coregrafie absurdă în care stăteau spate în spate și bâjbâiau niște pași în contratimp. Pentru că au fost dezamăgite, pentru că poate, la rândul lor, au dezamăgit. Pentru că ceea ce urma să fie ”fericiți până la adânci bătrânețe” s-a dovedi a fi o farsă postmodernă despre care n-au citit în niciun basm al copilăriei. Pentru că, poate, ”el” nu a venit niciodată, oricât de mult și-ar fi dorit ele.

Femeile singure din viața mea sunt vii, mai vii decât le portretizează nedrept stereotipurile grotești ale unei lumi care refuză să pășească în secolul în care trăim. Sunt femei care-și trăiesc singurătatea firesc, fără a-și face din ea o armă de atac și nici un sanctuar de refugiu. Sunt femei care nu-și plâng de milă pe altarul iubirilor pierdute, sau poate niciodată întâlnite. Sau, dacă o fac, o fac pentru o vreme, după care singurătatea devine o identitate asumată. Sunt femei care merg singure în excursii – nu neapărat pentru că n-ar avea cu cine, ci pentru că apreciază propria lor companie. Sunt femei active, implicate în nenumărate proiecte, femei cu idei, cu inițiative, cu păreri. Sunt femei sociabile care atrag ca un magnet atenția pentru că emană siguranță, încredere în sine și curaj.

Femeile singure din viața mea sunt mame, multe dintre ele. Jonglează cu o precizie de ceasornic elvețian între serviciu, școala celui mic, vizita la pediatru și orele de pian. Nu pentru că ar fi neapărat cele mai organizate, ci pentru că altfel nu ar reuși. Ajută la teme, dau pase la fotbal, rezolvă conflicte, învață mersul pe bicicletă, îl duc pe copil noaptea la urgențe, planifică concedii și negociază prețuri. Trag de ele și de cele 24 de ore dintr-o zi în așa fel încât copilului să-i fie bine, să aibă de toate, să fie protejat, să se simtă iubit.

Femeile singure din viața mea sunt mai doamne decât multe dintre soțiile acestei lumi, chiar dacă nu (mai) au o verighetă pe inelarul stâng care să le certifice în ochii lumii ca ”femei respectabile”. Stilul lor cotidian, atenția la detaliile care fac diferența – o replică spusă cui și când trebuia, accesoriile perfect asortate, eleganța cu care rulează în trafic, la fel ca-n viață, evitând cunoscător ambuteiaje și coloane în așteptare – le ridică la un milion de ani lumină distanță de bârfe, interpretări, zvonuri, etichete de tot felul care i se pun de către oameni care n-au pășit niciodată în pantofii ei cu toc cui.

Femeile singure din viața mea nu-și închid sufletul iubirii doar pentru că, din fatalitate, din nefericire sau din întâmplare, nu-și împart adresa, casa și viața cu un  bărbat. Ies la prime-întîlniri aranjate de prieteni, începute în lumea virtuală sau care le-au luat pe nepregătite. Se vor surprinse, n-au încetat să spere că poate, odată, va apărea în viața lor un ”cineva” compatibil cu visele, sentimentele, convingerile lor. Își păstrează, în jocul amoros care urmează, o luciditate dobîndită și cultivată. Se oferă uneori, în one-night-standuri pasionale sau după așteptări studiate, atunci când li se pare că ar putea reîncepe un dans în doi. Pleacă fără prea multe explicații când simt o desincronizare deja familiară.

Femeile singure din viața mea nu sunt niște imagini. Nici măcar unele lucioase de pe coperți de revistă. Ele nu pot schimba lumea. Da, știu să schimbe o priză dacă este nevoie și ar merge până în pânzele albe pentru a-și apăra și oferi copiilor lor ce au nevoie. Dar nu sunt eroine cu super-puteri. Sunt femei reale, în carne și oase. Au și ele indispoziții, zile proaste, slăbiciuni, bășici în tălpi sau dureri de cap. Sunt femei care, după ce-și învelesc copiii adormiți, seara merg într-un pat gol unde poate că plâng pe întuneric, pe o pernă prea aspră pentru a le mângâia obrazul. Nevoia umană de căldură, dorul unei calde complicități în doi, al unei îmbrățisări la începutul zilei și al unui sărut la sfârșitul ei, acestea toate nu sunt doar apanajul celor mulți și fericiți într-un cuplu stabil. Atunci e, cred, momentul de maximă vulnerabilitate al unei femei singure; în momentul în care nu e prin preajmă niciun copil de îngrijit, mobilier de asamblat, mașină de reparat sau telefon urgent de dat. Acolo, în întunericul camerei unei femei singure se petrec, cred, cele mai profunde și mai neștiute tristeți.

Femeile singure din viața mea nu sunt nici mimoze pudibonde și hipersensibile, nici personaje din filmele americane care se luptă cu viața la cote maxime, în fiecare zi: ar fi obositor și inutil. Sunt doar femei și atât, indiferent dacă și-au schimbat vreodată sau nu numele de familie sau dacă au simțit măcar impulsul să o facă. Femei, cu tristețile lor, cu bucuriile lor, cu excese și limitări, cu extravaganțe și platitudini.

Însă cele mai singure femei din viața mea nu sunt acestea. Dincolo de toată tristețea care ar putea exista într-un dormitor gol, cele mai singure femei pe care le-am cunoscut în viața mea sunt cele care, într-o viață trăită spate-n spate cu el, acoperiți de aceeași plapumă, n-au perceput, sau n-au avut voința să recunoască contratimpul tangoului absurd pe care-l mimează. 

Articol apărut pe desprecopii.com