Despre povestea lui D.

Nu pot să înţeleg de ce îmi este aşa de greu să scriu despre D. De fapt scopul nedeclarat al prezenţei mele aici era ăsta. Să pot să îi (sau ÎMI, încă nu m-am lămurit) ofer o dovadă a schimbării pe care a adus-o cu el. Şi zău ca nu pot să gasesc cuvintele pentru asta.
Las vremea să treacă, complice, în ideea că totul e subînţeles, natural, şi se desfăşoară de la sine, şi că nu este nevoie să mai şi scriu despre asta.

Dar poate ca este nevoie, aşa cum orice poveste îşi pierde orice sens dacă nu o fixezi în cuvinte, sau în imagini, sau în urme pe hârtie. Iar provocarea din faţa tastaturii e, cred, cea mai mare de până acum: să (îmi - îi)arăt că povestea asta există, şi, în irealitatea ei, e adevărată, autentică şi schimbătoare de vieţi.

D. a intrat în vieţile pe care urma să le schimbe atât de profund. Cred că, pentru cineva care nu are chef, timp sau disponibilitate să citească despre sentimentalismele (până la urmă...) unei mame despre fiul ei, cuvântul acesta este definitoriu şi suficient. Şi din acelaşi motiv, de dragul poveştii şi al magiei, nu voi scrie aici niciodată despre naştere. Asta e aşa... o chestiune iritantă, trivială şi necesară care acompaniază - inerent - începutul.

Intrarea lui D., şi începutul lumii, se suprapun in memoria mea afectivă culorii negre şi uimirii. Şi e pentru prima oară când negrul - ciudat! - e pozitiv, e sclipire, e gheaţă, e puritatea în definiţia ei absolută.
Zic medicii că, la naştere (brrr... urât cuvânt!!!), copilaşii au o culoare a ochilor care dispare după doar câteva minute. Eu pot zice ca ei... că se acomodează retina cu lumina naturală... blabla, sau pot spune cum cred eu... Că încă reflectă privirea lui Dumnezeu care îi trimite pe Pământ. Ce privilegiu unic, nu? L-am privit pe Dumnezeu în ochi...

Intrarea lui D., şi începutul poveştii, e începutul unui proces de conştientizare pe care îl ţin pentru mine de teama de a nu-mi vedea facultăţile mentale puse sub semnul întrebării. Iar faptul că scriu aici înseamnă că am ajuns, în fine, la momentul când catalogările de orice tip mă lasă rece. Mai concret, D. şi-a însuşit caracteristicile poveştii şi a devenit (de fapt a fost întotdeauna) magie. Ireal.
Mi-a fost mereu greu să cred că există. Părinţii ştiu, în primele nopţi, momentele când stai lângă pătuţ, te uiţi la ghemotocul de fericire care doarme acolo ghemuit şi ţi-e greu să conştientizezi faptul că e acolo, că e al tău, că există.

Eu mai am des asemenea momente cînd realitatea devine relativă, ca un joc pe care-l inventează D. după bunul său plac. Deseori mă trezesc uimită, înfiorată, incredulă. Deseori îl văd pe D. ca pe o fiinţă eterică, venită doar în gândul meu, ca răspuns la propriile mele dorinţe, prea inocent să fie o parte a lumii şi prea curat ca să se confunde cu ea.

Mă surprind pe mine uimită de câte un eveniment puştesc atât de banal cum ar fi un colţ de dinţişor sau o zgârietură pe picioruş. Firicelul de sânge care curge e ceva la care nu mă aştept, aşa cum nu mă aştept, de exemplu, ca îngerilor să le iasă caninii sau să se le apară vânătăi pe gambe. Îmi ascund reacţia de uimire şi învăţ că uneori aripile îngerului sau tatuajele piraţilor sunt menite să ascundă un plasture.

Nu ştiu... poate că şi meseria de părinte e una la care contează vechimea şi experienţa, ca şi în sectorul bugetar. Poate că, în timp, voi învăţa să fac diferenţa, poate poveştile se vor întrepătrunde firesc cu realitatea. Poate voi reuşi să oblojesc rana făcută de căzătura cu bicicleta cu muuultă îndemânare, mângâind în acelaşi timp aripioarele tremurânde. Dar deocamdată, e timpul poveştii, al uimirii aduse de ea. Deocamdată D. rămâne mesagerul basmelor în viaţa noastră, care ar fi goală, lipsită de orice noimă, tristă şi însingurată fără poveştile lui.

Şi hai să spun un secret: medicii, cu toată ştiinţa lor, sunt nişte bieţi ignoranţi. Nu durează doar câteva minute. Dimineaţa devreme, dacă privesc cu atenţie, Dumnezeu e încă acolo câteva clipe, în ochii lui, ca la început. Cum aş putea atunci să nu cred în poveşti?!

Două romburi

Riscul, asumat de mine, este de a primi eticheta de "siropos". Whatever. În fond fac asta pentru mine, în primul rând...

Rombul este, pentru noi, simbolul iubirii. A apărut în viaţa noastră într-un moment... of, ce indepărtat... în care toate cuvintele erau uzate deja, toate declaraţiile consumate şi exprimate în toate nuanţele. Tu erai undeva în sud, eu eram în caminul ăla de pe altă lume, cocoţată în vârful unui pat care, vai, ce bine ca nu poate vorbi, în camera pe uşa căreia scria - mai ţii minte?

"Cine mă caută, mă găseşte
Cine mă găseşte, mă cunoaşte;
Cine mă cunoaşte, ma iubeşte;
Pe cine mă iubeşte, îl ucid"
(Între timp am trecut prin toate etapele, mai puţin ultima, sau... cine ştie?! )

Era după unul dintre ultimele examene, năucitor de grele, halucinant de solicitante, pentru care pierdusem nopţi - numai nopţi - învăţând cuvinte vechi, cu rezonanţe stranii, care sunau ciudat în mintea mea şi în urechile musafirilor - mai vechi, mai noi - ai acelei camere din altă vreme.
Ţi-am scris după ce mă întorsesem de la examen, cu un rezultat prea mediocru ca sa mă mai intereseze ceva, într-o stare de cumplită oboseală şi dulce uşurare. Recunosc că îmi era greu atunci să mai inventez altceva. Alte cuvinte. Alte metafore. Un alt "te iubesc". Şi l-am desenat atunci, copilăreşte, un romb lunguieţ cu câte o suliţă pornind din mjlocul fiecărei laturi, suliţă terminată cu un guguloi rotund. Atâta inspiraţie am avut... La langue d'oc şi sora ei d'oeil mă secaseră de orice urmă de fantezie.

...N-am numărat, de atunci, de câte ori a apărut rombul acesta ori de câte ori simţeam - tu sau eu - nevoia de o confirmare sau pur şi simplu, de o declaraţie înţeleasă doar de noi. Ca semn de despărţire, în loc de fluturatul mâinii, când tu plecai seara, şi eu te urmăream de la geam. Pe bileţele lăsate prin casă. Format din cuţite şi furculiţe, să-l găsesc când mă trezesc. Pe torturile aniversare. În forma pietricelei unuia din inelele mele de logodnă. Pe felicitările "scrise" de tine :). În faţa uşii de la intrare, format din patru papucei ai lui D. Ca dedicaţie, pe casete, CD-uri şi cărţi. Şi sunt convinsă că am lăsat multe nespuse.

Dar nici o altă apariţie a rombului nu m-a impresionat mai mult, şi nu a fost mai plină de semnificaţii, ca episodul din urmă cu câteva săptămâni. Exact când aveam mai multă nevoie de el, exact în mijlocul perioadelor mele albastre, când tu ieşiseşi cu D. la plimbare ca să mă laşi să-mi lămuresc diferitele stări, apare rombul nostru binecunoscut. Era pe eticheta unui superb buchet de trandafiri portocalii, adus de un curier anonim. Şi nu era singur... ci insoţit de un rombuleţ micuţ.

Uneori doar de atât am nevoie ca să plâng de fericire. De două figuri geometrice.

Eu sunt Peter Pan

"Cine-i aici, mamă?"
"Titiţa".
"Ce face fetiţa?"
"Nani".
"Şi băieţii ce fac, iubitule?"
"Nani".
Şi pisica, şi căţelul?"
"Naaaani".
"Şi sus, pe fereastră, lângă Tinkerbell, cine e?"
"Dadu".

Pe pagina următoare, degeţelul nerăbdător trasează traiectoria copiilor zburători, prin văzduh, de-a lungul filei, până în Ţara de Nicăieri.
"Cine e băiatul, puiule?"
"Daaaadu!" şi ochişorii cu gene arcuite se ridică a mirare: "ce, n-ai înţeles de prima dată?"

Stupid, şi în straniu dezacord cu cea dintâi experienţă iniţiatică a băieţelului, mama îşi aminteşte de "stadiul oglinzii", teorie conform căreia momentul îm care copilul îşi recunoaşte propria reflexie în oglindă e un prim pas în maturizarea lui psihologică.

Faptul că băieţelul se recunoaşte în Peter Pan i se pare mult mai important. În fond, e mult mai uşor să-ţi recunoşti propriul chip în oglindă. Şi deodată mama priveşte cu infinit mai mult respect mogâldeaţa care explică, pe limba lui, lupta lui Dadu cu Căpitanul Hook.

Băieţelul tocmai i-a predat mamei o lecţie incomparabil mai valoroasă decât toate acele teorii care la un moment dat păreau să aibă, în ochii mamei, o certă valoare. Să poti să te îmbraci la costum cu cravată şi totuşi să te vezi în pantaloni scurţi şi mâneci bufante. Să ţii prelegeri pe teme savante dar să poţi să imiţi, la orice oră, cântecul cocoşului. Să fii prins în trafic, la oră de vârf, dar sa poţi zbura la simpla idee a unui gând fericit. Să ştii pe de rost legile fizicii şi, în acelaşi timp, să crezi cu convingere în zâne, ca şi cum credinţa ta le ţine în viaţă. Să-ţi schimbi anual numărul la cămaşă şi să adaugi o nouă gaură curelei de la pantaloni, dar să refuzi cu obstinaţie să creşti cu adevărat. Să porţi la încheietura mâinii stângi ultimul model de ceas elveţian, dar tic-tacul lui să-ţi aducă aminte de piraţi. Să treci cu stoicism prin platitudinea pe care timpul o împrumută iubirii, şi în acelaşi timp să fii în continuare îndrăgostit până peste urechi de fata care-ţi spunea odată poveşti.

Băieţelul e Peter Pan. La fel ca toţi copiii, dar el nu ştie încă asta, se lasă doar în voia unui instinct. Mai târziu, va fi poate o alegere studiată. Dar acum e înduiosător şi unic pentru mamă să vadă cum el ia frâiele poveştii, că devine povestea, magia, în cel mai firesc mod cu putinţă.

Băieţelul îşi trăieşte povestea. Cu zâna Tinkerbell, cu crocodilul, cu Wendy şi cu băieţii pierduţi.

"Unde zboară copiii, puiul mamii drag?"
"Tolo. Mama..."

Mama zâmbeşte. Şi devine iar Neverland pentru micul Peter Pan, exact la timp pentru ora lui de somn.