2017

Un an scos din toate calendarele lumii, 2017. Un an greu, greu ca o piatră a lui Sisif pe care am cărat-o tâmp, știind că efortul e ciclic, anticipând prăbușirea, bucurându-mă infantil de trecătoarele momente de respiro. Un an în care am trăit, în formă concentrată, depășind deseori nivelul saturației, toate evenimentele în mod normal distribuite chibzuit de-a lungul unei vieți. Naștere, moarte, iubire, ură, pierdere, regăsire. Am ratat ceva?

Viața, da. Nimic ieșit din comun. Doar viața. 

Un an în care mi-am testat limitele până dincolo de cea a suportabilului, până ce am spus ”uite, domle, pot”. Sau ”știi, asta nu era în plan”. Sau ”nu, asta nu pot”. Dar am putut. Pentru că putem, nu-i așa? Pentru că suntem puternici, nu-i așa?

Un an în care m-am transformat cameleonic, pe dinăuntru și pe dinafară. Un an în care am probat haine, perspective, principii, oameni și emoții noi. Pentru că cele vechi expiră, rămân largi sau rămân, pur și simplu, în albume foto din era pre-digitală. 

Un an în care mi-am regăsit vechii prieteni într-un mod în care, cu toată istoria noastră comună din secolul trecut, nu îl bănuiam. Prieteni vechi ca vinul. Fără de care aș fi rămas poate crud de trează, ireal de trează, nepermis de trează. Prieteni care m-au smuls din concretul acestui an și mi-au pus în față oglinzi. Și alți prieteni noi, nu mai puțin dragi, prieteni pe care i-am invitat în viața mea în momente în care nu credeam că mai e posibil acest lucru. Și de la care am învățat ce era de învățat. Am trecut de perioada în care credeam că lucrurile sunt întâmplătoare; nu sunt.

Un an în care mi-au murit prieteni: nu, nu vorbesc de morțile concrete, nu mai puțin dureroase. Vorbesc de prieteni care mi-au murit și au rămas, în alte dimensiuni, vii. Zombi. 

Un an în care au murit amintiri, reflexe de-o viață, priviri complice și comunicări fără cuvinte. Au murit așa cum mor toți morții, ilogic și lăsând în urmă vid.
Un an în care am învățat cum să revii la starea de străin cu cineva care ți-a ținut sufletul în palme. Și cum să ai încredere să-ți pui sufletul în palmele unui străin.

Dar, în același timp, un an în care s-au născut, sau doar s-au reactivat, prin neștiute resorturi, artere și aorte uitate. Și-au început să pulseze a viață, stângaci după îndelungata amorțire, sincopat uneori. 

Un an în care am trecut de la ”nu mai pot” la ”eu pot orice” și invers, amețind uneori de brusca trecere, în căutarea unui echilibru precar. Un an în care am învățat mersul pe sârmă fără plasă de siguranță. Un an în care am experimentat fiorul căderii în gol dar și pe acela protector al prinderii în brațe. 

Un an în care am învățat când și cu cine să vorbesc, când și cu cine să tac. Și cum e posibil ca ”cine” să fie același. 

Un an în care am obosit să fac bilanțuri și hotărâri pentru cel care urmează.  Un an în care am obosit, pur și simplu. Să zâmbesc convențional, să explic, să-mi explic. Unele lucruri sunt ilogice. Ca moartea. 

Și da, un final de an în care nu simt nevoia, ca la Hollywood, să prezint felicitări, urări și mulțumiri publice. N-o să fiu politically correct și n-o să fiu pătrunsă de bunătatea spiritului sărbătorilor. N-o să dau nimănui tag și nu aștept niciun ”like” din partea nimănui. Cei care contează sunt ”tagged” demult în inima mea. Pentru toti ceilalți, pentru fasoane, blazoane, plocoane, trădări, imagini fără fond, minciuni în care ne prefacem că credem, zâmbete trase chinuit de colțul buzelor există facebook. 

Despre vârtejuri și alți demoni

Dacă vreodată, din întâmplare sau din sfidarea limitelor, în pofida oricăror posibile temeri, te regăsești în mijlocul unui vârtej pe mare, știi care e șansa ta la viață? Știi cum poți să revii? Să nu mori, să nu te sufoci?

Nu te lupta, spuneau el și ea în cuvinte diferite, dar cu aceleași înțelesuri. Lasă-te. Închide ochii și nu opune rezistență: nu ai șanse de izbândă și niciun posibil folos. Lasă-te luată de curenți, rostogolită până la amorțire, simte-te lovită de stânci, dusă înspre mal a amăgire și retrasă cinic înapoi, trântită cu tâmpla dreaptă de fundul pietros. Ia o gură zdravănă de nisip aspru, simte-l cum îți inundă abraziv căile respiratorii și-ți zgârie sărat cerul gurii.

Se va sfârși. Pentru că asta e binecuvântarea – și uneori, drama – pe care orice fapt de viață o presupune: se termină. Iar finalul te va regăsi odată, la un apus de soare, făcând pluta lin pe valurile acum liniștite. Iar inacțiunea nu e renunțare, nu e eșec, nu e resemnare, nu e nimic din toate astea. E înțelepciune.

Vârtejul pe mare și senzația de sufocare erau coșmarul meu nocturn predilect, inexplicabil în comparație cu iubirea mea conștientă pentru scufundare și albastru. Premoniție? Hm. Nu cred în premoniții. Poate doar o coincidență, deși nici în coincidențe nu mai cred demult. Ce m-a învățat vârtejul, în afară de această lecție, cea mai grea, a nimicului, a așteptării?

Că valurile, împreună cu frații lor mai mari, vârtejurile, sunt un fenomen natural, iar o mare fără valuri e stearpă și inutilă, oricât ar putea ea părea de comodă. Că înțepenirea anesteziază, că e morfină ce-ți curge prin vene, că oricât ai dori să avansezi, vei rămâne înțepenită într-o nemișcare care omoară. Că da, nu riști niciodată să-ți uzi părul când tangajul este inexistent; însă amorțirea îți va adormi reflexele și riști să naufragiezi. Că valurile, furtunile și mareele te țin vie, te țin alertă, iar apa aceea care-ți udă ocazional părul îți ține, în același timp, spiritul viu.

Că lovirea cu capul de fund e obligatorie pentru orice ridicare autentică. Pentru că doar așa poți sonda nu adâncimea mării (ca să renunț totuși la metafore) ci pe aceea a propriilor limite, a propriei tale ființe, a hăului dinăuntrul tău. Tu știi ce porți în tine? Cum ai putea ști, dacă nu te-ai testat vreodată? Lecția aceasta nu e deloc teoretică, este practică pură, o practică dureros de introspectivă, crud de personală. Așa cum sunt, de altfel, toate lecțiile autentice.

Că liniștea de după furtună nu se compară cu nicio proverbială (și mincinoasă, dacă mă întrebi pe mine) liniște de dinaintea ei. Că experiența vârtejului care-ți inundă cu apă sărată arterele și, în final, întreaga ființă te lasă definitiv transfigurată, definitiv alta. O ”alta” pe care nu o bănuiai, ci poate o intuiai doar, uneori, în existența ta de până atunci; o ”alta” născută, sau doar redefinită din spuma apelor clocotind ca un modern și purificator potop.

Că experiența oricărui vârtej e o experiență absolut solitară. Că trebuie să-i faci față – sau să i te dai, mai degrabă – singur și dezgolit, mereu singur, așa cum sunt toate experiențele esențiale. Așa cum te naști singur, mori singur și-ți petreci tot intervalul dintre cele două încercând să-ți amăgești singurătatea cu surogate purtând diverse nume: iubiri mai mult sau mai puțin mimate, credințe mai mult sau mai puțin reale sau repetabilul film de duminică seara. Și așa cum te dezbraci rareori în viață, rămânând gol de imagini false, de duplicități, de măști.

...Și mai ales că, în pofida celor de mai sus, sau poate mai degrabă ca o subliniere a lor, treci prin vârtejuri și pe lângă demoni de tot felul nu doar pentru experiența ultimă a plutei pe spate în decorul seren al soarelui care apune. Nu. O faci și pentru că știi, sau doar intuiești inexplicabil că vei găsi lângă tine niște mâini care-ți vor șterge apa sărată de pe obraji și-ți vor scutura nisipul din păr.  

Cluj

Despre Clujul meu pot vorbi doar în șoaptă, și cu greutate, de preferință după un pahar de vin roșu. Așa cum ți-e greu să vorbești despre lucrurile esențiale care te definesc, care spun despre structura ta internă, care și-au amestecat locurile, străduțele, oamenii și stările cu ADN-ul tău și sunt acum parte din tine. Oriunde merg, duc în mine o bucată de Cluj. Și, desigur, alte bucăți de viață, și alți oameni, și alte amintiri, și alte madlene.

Dar astăzi și în perioada asta madlena mea e Clujul. Clujul în care m-am pierdut pe străzi din cartiere îndepărtate, unde am trăit în patru ani cât pentru o viață întreagă, pe care l-am urât uneori, atunci când mai copilăream încă, așa ca pe un amant pe care îl respingi doar la ideea împăcării din seara care va urma. Clujul care mi-a devenit casă mai mult decât orice loc din lumea asta, Clujul care s-a lipit de mine ca o piele. Clujul în care am crescut, dar am și învățat să rămân adolescentă pentru toată viața. Clujul în care m-am îndrăgostit definitiv, sau doar pentru o vreme. În care am iubit, am fost iubită, am trădat și am fost, la rândul meu, trădată. Clujul care respira în ritm cu mine a tinerețe.  A fericire. A viață.

Știi, când îți vorbesc de Cluj, am reflexul de a-ți spune, anacronic și sentimental, que je vous parle d’un temps que les moins de vingt ans ne peuvent pas connaître, cu lirismul și boemia lui Aznavour curgând în surdină din boxele hi-fi ale mașinii care rulează în sus, pe Feleac, și în același timp, înapoi, pe rewind, cu viteza a cincea, până la vremurile când viața era frumoasă și sensibilă ca un puf de păpădie gata să se risipească.

Clujul în întregimea sa mă primește mereu acasă ca pe o perpetuă fiică risipitoare cocoțată în vârful Feleacului. Și de ani de zile, înainte de a coborî marele hău ce duce-n neverlandul studenției mele, mă opresc doar o secundă, de fiecare dată, îmi deschid brațele larg ca o variantă mult prea pământeană și păcătoasă a Isusului din Rio, sau din alte orașe ale imaginației, de la ultimele clădiri ale Mărăștiului până hăt, departe, dincolo de Mănăștur, către Florești, și plonjez în gol, mă arunc pe Calea Turzii și-mi țin respirația o secundă la fiecare curbă a unui rollercoster amețitor ce mă oprește, incredulă și buimacă, în fața Operei.

Clujul meu e Filologia de pe Horea ca un ciudat și misterios conac Manderley, cu copacii săi seculari, cu grădinile sale umbroase și neumblate, cu cotloanele sale ascunse, cu bibliotecile cu miros de vechi și de povești, cu băncile măzgălite în diferite și ciudate limbi.

E Cetățuia pe care am urcat de atâtea ori, la orice oră din zi, la răsăritul soarelui și mult după miezul nopții. E liniștea de sus, e căldura diferitelor mâini care mă cuprind, e geografia atât de familiară în care îmi identific căminul dintr-o aruncare de ochi, și facultatea, și teatrul, și parcul mare, și observatorul, și intersecțiile unde am ezitat vreodată, și luminile de la Matei Corvin, și pe mine mă identific întreagă, și ascult jurăminte, și fac promisiuni pe care doar la douăzeci de ani le poți faci. Și le încalc apoi, pe toate.

E Hașdeul, poate e în primul rând Hașdeul, cu căminele sale ascunse printre copaci, cu veverițele pe care le văd dimineața de la geamul meu, cu forfota de tinerețe, cu întâlniri din întâmplare sau atent planificate, cu chefuri spontane, cu un mini-woodstock improvizat în camera de cămin, cu viața sa de univers închis, suficient sieși și un puls sincronizat la secundă cu cel al locuitorilor săi.

E examenul acela halucinant de greu, în cele mai ciudate limbi ale pământului, pentru care înveți în nopțile grele de vară, încărcate de o senzualitate cu miros de tei, sunt cuvintele care încep să-și piardă sensul pentru a se așterne dimineața, cuminte, pe hârtie.

E partida de whist care s-a terminat dimineața la 6, e uimirea privirii la ceas, e graba înspre facultate cu părul încă îmbâcsit de fum de țigară și cu picioarele tremurând de nesomn, e fâlfâitul din stomac – de provocare, nu de teamă  (sau poate pentru că n-ai mai apucat să-ți cumperi eternul corn de-un leu), e examenul la care iei zece fără să fi citit romanul.

E întâlnirea din spatele lui Matei Corvin, tu cu ochii încă umflați de prea multă tinerețe, el incredul, e acea întâlnire pentru care s-a inventat realismul magic și pentru care s-au rescris regulile coincidențelor. E toată fericirea aceea ireală de o zi, o zi cât o viață. Nici n-aș fi putut duce mai mult.

Clujul e poezie, poezie de diverse facturi și cu autori mai mult sau mai puțin consacrați. Plutește în aer, la nivelul genunchilor în zona centrală pentru a se ridica până spre inimă și creier odată ce urci pe lângă BCU, pe Babeș. E Nichita, în felicitări trimise spre nicăieri. E Zamolxe, al lui Lucian Blaga, lipit pe o foaie A4 lângă patul meu din Hașdeu. E artistul boem și necunoscut care a umplut pereții camerei mele cu profiluri de îndrăgostiți și versuri albe de filolog în formare. ”Tu ce mai faci, iubite?” e tot ce-mi aduc aminte. E barul acela sordid de atunci, din zona muzeului, unde regula casei spunea că trebuie să scrijelești o poveste, o poezie, o fărâmă de viață pe mesele din lemn care sunt acum depozitarele istoriei unor generații.

Sunt castanii din Parcul Mare și fiorul de nestăpânit pe care și-l dau fructele coapte care-ți cad implacabil pe umeri și pe suflet.

Sunt leagănele de lângă stadion, de mult dispărute, care au văzut mulți nebuni înălțându-se spre stele noaptea târziu. Pretexte. Oricum aveam cu toții stelele-n ochi.

E strada Piezisă, draga mea stradă Piezișă, ca o miraculoasă stradă 34 hollywoodiană transbordată din imaginar în concretul cel mai palpabil. Și nu mai pot spune altceva despre ea. Ça ne veut plus rien dire de tout.

E metamorfoza uimitoare pe care mi-o produc străduțele înguste din centru, alea pe care mai găsești încă firme antediluviene pe care scrie, de exemplu, ”ceaprăzărie” și te întrebi oare ce-o fi aia. Și cofetăria Carpați cu o savarină pe care, de asemenea, n-am mâncat-o. Dar care mi-a văzut deseori, mult prea deseori blugii și mărgelele hippie (erau la modă, înțelegi) precum și cursurile de literatură franceză veche așezate cuminți lângă o cafea aromată.

Sunt merele înfipte-n lumânări și minciunile în care te prefaci convenabil că crezi. ”Te iubesc”. ”Și eu”. Sunt plimbările de mână, sunt săruturile din Chios, din cofetăria Mozart, din gara și de la Matei, filmele de cinemateca de la Casa studenților, sunt despărțirile care dor un pic, doar un pic, atât cât e permis la douăzeci de ani.

E banchetul acela la care nu am fost, e serenada mediciniștilor din Hașdeu la care AM FOST, e noapte aceea nebună și ireală în care două boxe scoase pe geam între două cămine erau suficiente să te facă fericit, nebun de fericire, dureros de fericit în anticiparea sfârșitului iminent de care nu vorbeam, nu pomeneam, să nu-l provocăm, să nu vină mai repede, să ne uite în starea aia de grație, starea aia de student, de viu... E răsăritul soarelui care ne-a prins încă acolo, zâmbind și dansând, îți amintești, F? Deși probabil că în sufletul meu îmi luam așa adio, așa cum știam să o fac. E drumul înapoi spre căminul șase, prin rouă, prin ceața care ne cuprindea gleznele (sau era nostalgia?) în surdina muzicii care se auzea încă de acolo, de jos. E melodia aceea, n-am s-o uit niciodată: C’est la vie, Emerson, Lake & Palmer. Privitul în ochi, adânc. Lacrimile. (nu știu dacă le-am arătat atunci). Și tăcerea complicității, reacția instinctivă, fără un cuvânt, de a ne întoarce în fugă înapoi, prin iarba udă, cu sufletele tremurânde (l-am ținut atunci în palme o clipă) până la căminele alea scorojite unde se adunaseră deja femeile de serviciu să măture, am năvălit acolo cu disperare, cred. Era adio. A fost adio. Acela a fost banchetul meu.

Cam atât... ce-ar mai fi de spus, când toate poveștile Clujului au fost spuse, când toate iubirile trăite, când nu mai ai restanțe și nici în reexaminări nu te mai poți prezenta, deși ar fi poate una dintre cele mai intime dorințe ale tale?

Aveam o listă demult, în altă lume, a lucrurilor pe care ”să le fac în viața asta”. Copilării. Tinereți. Unele le-am făcut între timp, altele mi le-am scos din minte. Printre ele, îmi amintesc că, probabil după vreun examen greu sau cine mai știe ce dificultăți, am scris că, o dată în viața asta, voi arunca o piatră și voi sparge un geam de la facultate. De la Manderley. Ceea ce nu mi-am imaginat atunci era că Manderley-ul, și Piezișa, și camera 56, și iubirile, și castanele, și Cetățuile, și tot orașul ăsta care mai trăiește în mintea mea la fel ca în trecut, urma să-mi spargă el sufletul când l-am părăsit, așa cum ai părăsi un amant. Și că va trebui să revin aici mereu ca să-l pun la loc.