I, robot

Recent am avut o experiență ciudată. Am dorit să postez un comentariu pe propriul meu blog, fără să observ că nu sunt autentificată. Și iată ce îmi cere propriul meu blog, creația mea, copilul meu:

”Dovedește că nu ești un robot”.

Prima mea reacție a fost un hohot de râs. Hă, hă, auzi, că nu-s robot... Pe urmă m-a lovit paradoxul situației și m-am (semi)enervat: I, robot? Păi tu știi cine sunt eu? Eu, the mastermind, eu, creatorul universului tău, eu, singurul motiv pentru care tu (blogule care ești) exiști? TU îmi ceri mie asta? What about you, stupid machine?

No bun. Acestea fiind zise, după ce am încetat să-mi încordez virtual mușchii, am stat să cuget la substratul filosofic al cerinței absurde a blogului meu. Și m-a lovit un gând, un gând care, de când am avut experiența asta, se tot insinuează perfid în mintea mea: dar dacă are dreptate? Dar dacă nu pot dovedi? Dar dacă SUNT? Și așa, în cele mai banale – sau nu – momente ale zilei, cum ar fi de pildă sub duș, sau când fac dimineața cafea, cu ochii lipiți în fața aragazului, sau când verific statusuri pe Facebook, sau când zâmbesc forțat, îmi revine obsesiv, incontrolabil, solicitarea asta: ”Dovedește că nu ești un robot”.

Am avut timp, de atunci, să fac și puțină analiză pe text. Și m-a frapat la un moment dat, la a „n”- a citire, logica asta de programare care nu îmi cere să dovedesc ce sunt, ci ce NU sunt, ca o condamnare precedând orice judecată și posibilă achitare, în contradicție cu clasicul ”innocent until proven guilty”. Mergând și mai departe cu interpretările, lăsând mult în urmă amărâta de amenințare de spam pe care blogul meu dorea să o prevină, am ajuns la o imagine din asta postmodernă a unei clase de mijloc robotizate, cu creierele spălate de un Big Brother adunător de taxe, cu viețile programate de la început și până la sfârșit, cu fiecare etapă identificată, bifată, clasată... Era și o caricatură pe temă. O mulțime cu cranii în loc de capete era adusă într-o transă colectivă de către un vorbitor nevăzut: ”Get a job. Go to work. Get married. Have children. Follow fashion. Act normal. Walk on the pavement. Watch TV. Obey the law. Save for your old age. Now repeat after me: ”I AM FREE”.

Pfuai, mi-am zis. Nu pot dovedi nimic, blogule. Am un loc de muncă, bun-rău, îl am. Măritată sunt, copil am. Merg pe trotuar că am o mare frică de mașini, mă uit la Dr. House în fiecare seară și, cu excepția cazurilor când nu găsesc loc de parcare, respect legea. Asigurare de viață cu acumulare de capital pentru bătrânețe am avut, nu mai am, a fost primul lucru la care am renunțat când a venit criza. Robot scrie pe mine. Mă mai scapă faza cu moda – nu voi purta niciodată, dar niciodată Uggs, oricît ar fi de la modă, iar (puținii) oameni care chiar mă cunosc m-ar scăpa și cu partea cu comportatul normal. Făcând un bilanț rapid, scorul e 7 la 2. 70% robot, 20 la sută liberă. 10% în deliberări. Nasol.

Când am constatat că sunt pe cale să intru într-o semi-depresie, să scot toate distopiile de pe rafturi pentru documentare și să fac abdomene cu mișcări sacadate specifice, am hotărât să pun punct. Uite ce e. Eu ador să stau în ploaie torențială. Nici un robot sănătos la circuite n-ar face asta, pentru că ar rugini cât ai spune ”comandă numerică”. Da, merg la serviciu, dar o fac pentru a putea să încalc legea cu ”act normal” în afara orelor de program. Și mda... trebuie să recunosc, s-ar putea spune și așa, copilul mă transformă într-un fel de robot, dar niciodată un robot n-a simțit mai mult și mai adevărat. M-aș mai mărita încă o dată, în aceleași condiții (ok, recunosc, aș schimba fotograful). N-o să economisesc pentru bătrânețe, că încă e criză, dar sper să câștig la loto. Dar la Dr. House tot mă uit, că în seara asta îi revine durerea de picior și presimt un cinism reînnoit. Uite, îmi promit în schimb să cobor mai des de pe trotuar și, în caz de forță majoră, cred că aș putea rezolva o întoarcere pe linia continuă.

Cu satisfacție,  deschid pagina blogului meu și mesajul zeflemitor apare din nou: ”Dovedește că nu ești un robot”.

”Ia d-aici”, îi spun cu voce tare. ”XTR32f”.

I’m free.

Dragă ”eu”,

Încă de la primele mele rânduri ale scrisorii mele, vreau să-ți spun că mă dezamăgești. Nu, nu mă refer la cotidienele dezamăgiri a căror cauză concretă este ”azi ai băut prea multă cafea” sau ”astăzi n-ai făcut sport”, sau ”astăzi ai fost o tanti morocănoasă”. Nu. Astăzi e ziua aducerilor aminte și a dărilor de seamă.

               Mă dezamăgești pe termen lung. Mă dezamăgești cu prezent simplu, nu cu prezent continuu, asta ca să vorbesc pe limba ta. You disappoint me, OK? Iar menirea mea, cu această scrisoare schizofrenico-dedublantă este nu să trag inutile și tardive semnale de alarmă, ci să punctez. Și să refac strategiile.

Ai obosit, fir-ar. Cam repede, mai repede decît speram, dar mai târziu decât imi imaginam în vremurile de-altădată, pe când zânele dădeau ture nebune în jurul candelabrului, bunicile împleteau povești iar vârsta ta de acum ți se părea una matusalemică. De stat cuminte-n vârful patului, în șosete călduroase și cu pături groase pe șale.

Ai obosit să-ți folosești diverse părți ale corpului cu aceeași îndemânare și nonșalanță ca hăt... cu ani în urmă.

 Ți-au obosit picioarele. Și nu mai vor să te ducă, împotriva voinței tale declarate, decât pe cărări bine bătătorite, bine marcate, în zone bine cunoscute, sterile. Fără aventuri. Fără insule ale comorilor. Fără cățărări în înălțime și fără aruncări nebune în gol.

Ți-au obosit mâinile, fetițo. Nu mai au forța de a se întinde dincolo de zona ta de confort, nu mai au o viață a lor, nu mai știu să pipăie, să simtă, să stoarcă, să zvâcnească.

Ți-au obosit ochii. Se închid molatici la fiecare oră a amiezii și la fiecare apus de soare, uitând să lase o fantă întredeschisă, uitând că atunci vin zânele să se dea în carusel. Nu mai știu să vadă, să citească.  Iar alte alfabete mintea ta nu mai poate scorni.

Ți-a obosit gura. Nu mai știe să spună ce trebuie, nici măcar nu se mai sinchisește să facă asta, iar buzele tale s-au uscat de caniculă, sau de schimbări de anotimpuri. Se mai deschide uneori, din inerție, dintr-o obișnuință pierdută în alte lumi, dar rămâne neajutorată, căscată debil către o lume căreia nu mai are să-i spună aparent nimic.

Ți-au obosit tălpile. De atâta așteptare a unor săruturi stănesciene care nu mai vin, au rămas suspendate în neant, ridicate între țărmul mării și coapsă, amorțite de nemișcare, dar neîndurându-se să renunțe la iluzie.

Ți-a obosit pântecul. De dorul umplerii cu viață, de vini nemărturisite, de mușchi încordați de prea multe ori, prea dureros, cu prea multă febră.

Ți-a obosit inima. O fi bătut prea des, cu prea multe aritmii, și atunci s-a întors leneș către sine, ca un melc retras după o prea aventuroasă încercare în securitatea aseptică a cochiliei sale, de unde-și mai scoate rar, precaut, cornițele.

Iar  atunci scopul scrisorii mele știi care este? (Că văd că ai nevoie de cineva din exterior care să-ți amintească). Scopul scrisorii mele este să îți reamintească faptul că picioarele tale nu trebuiesc ghidate: știu singure drumul corect, din instinct. Au nevoie doar de o pereche nouă de încălțăminte confortabilă. Mâinilor tale le lipsește un inel: e în buzunarul secret al unui portmoneu, dar tu știi asta. Iar de văzut, se vede mai bine cu ochii închiși, iar esențialul e invizibil ochilor, am crezut că Micul Prinț te-a invățat asta demult. Gura ta tânjește după un pahar cu vin asezonat cu doza inerentă de nebunie, care e acolo, ascunsă după omuleț, sau poate după lobul urechii. Tălpilor tale le trebuie o piatră ponce de calitate superioară, care să le înlăture monotonia, rutina și pielea excedentară, iar pântecul tău își poate regăsi la orice moment vocația de cuib. Chiar dacă prin amintiri.

Cât despre inimă... cu inima e o situație cu totul specială, draga mea (îmi dai voie să-ți spun așa, da?) Inima este un organ foarte inteligent, capabil de autoreflecție. Permite-ți o oglindire a ei în ea însăși: vei vedea că, în pofida lumânărilor tot mai numeroase pe tort, a titlurilor pompoase și a centimetrilor în plus de pe talie, ea bate la fel. Aritmic – dar asta ține de farmecul personal.

În cele din urmă rânduri ale scrisorii mele doresc să-ți atrag atenția că, deși acum bunicile mai împletesc doar visele frumoase, noaptea, uneori, dacă ești extrem de atentă, mai poți vedea câte o zână făcând tumbe în jurul candelabrului. Iar acesta ar fi un început al naibii de bun.

Noemi

Este colega mea de studenție. Ne-am cunoscut în orașul cu Parcul Mare, cu Cetățuia și, evident, cu Filologia cea inecată în verde ca un misterios domeniu Manderley. S-a întâmplat… cum să spun, înainte ca lucrurile esențiale să aibă loc, ca un preambul încețoșat al experiențelor definitorii. M-am așezat lângă ea la primul curs de literatură engleză veche. Pentru că nu mai era disponibilă nici o Clarissă dintre toate figurile atent machiate, voit studiate și evident emancipate și moderne ale noilor mele colege.

 Iar ea, evident, nu se încadra în tiparul celor pe care mi le-aș fi dorit atunci ca prietene (ca o scuză, între timp standardele mele s-au debarasat în mare parte de doza de snobism).  Avea 22 de ani, era ”trecută” în comparație cu cei 18 ani ai mei. Avea părul lins până pe umeri, ochelari, o privire încruntată și sfidătoare, o pereche de jeans in care a umblat toată facultatea și un nume unguresc: Noemi. Nimic atrăgător pentru naivitatea mea de atunci, ca să nu spun de-a dreptul prostie. M-am resemnat să mă așez lângă ea, în lipsă de altcineva care să-mi gâdile mai abitir orgoliul de tânără și snoabă studentă.

Și am rămas acolo 4 ani de zile. 4 ani în care, cel puțin la cursurile din facultate, am fost nedespărțite. Noemi terminase un liceu unguresc înainte cu patru ani și avea un real complex de inferioritate când era vorba de exprimarea genurilor în limba franceză. Eu am fost dicționarul ei ambulant de masculin -féminin – neutre și, la nevoie, ceea ce s-ar numi personal motivational coach. La una din vizitele acasă la ea, pe o străduță cocoțată pe un deal deasupra facultății, i-am scris pe o bucată de hârtie ”You worry too much”. Ea și-a lipit pe urmă hârtiuța asta pe un poster imens din camera ei, pe care își desenase toate timpurile verbale ale limbii engleze. Și a păstrat-o acolo, ca pe o mantră, toată perioada facultății.

Dintre momentele ”Noemi”, ineluctabil legate de anii aceia fericiți, de creștere, cel mai adesea îmi revin în minte următoarele:

-        Indigo-ul. Deși mergeam în general la toate cursurile, în cazurile în care nu o făceam, aveam pregătite fiecare hârtia de indigo pentru cealaltă. Încă mai am acasă maldăre de cursuri, de pe vremea când copiile xerox erau rare și scumpe, scrise de mâna ei. Culoarea indigo este a lui Noemi.

-          Împărțirile. Am împărțit în primul rând timp și sentimente, dar și lucruri mai concrete, cum ar fi cireșe din curtea ei, în căldurile premergătoare sesiunii și cărți de la bibliotecă (”eu citesc  X, tu Y, facem notițe și pe urmă facem schimb”).

-        Durerile. Ale ratării unui examen ciudat, greu și aberant, când ea a plâns pe umărul meu, ale iubiților utopici și greu întruchipabili când ea mi-a oferit cu generozitate umărul său.

-        Texte în limba maghiară, scrise de către ea, învățate pe dinafară de către mine, recitate inconștient în eter, la telefonul public, către Utopia, către un ”el” indiferent, într-un efort demn de scopuri mai nobile.

-        Cofetăria Carpați, locul atâtor cafele, ceaiuri și cremeșuri savurate înaintea seminariilor de literatură franceză.

-        L., iubitul ei și ulterior soțul, la care mergea des în alt oraș, despre care îmi povestea cu entuziasm totul, începând cu pasiunea lui pentru sporturi extreme și până la viitoarea ei soacră băgăreață.

-        Felul absolut unic în care îmi scria scrisori (și ne-am scris multe, în vremurile acelea pre-internet) în care orice formă de pronume personal de persoana a doua singular avea invariabil o neînțeleasă și nemeritată majusculă: Tu, Tău, Tine, Ție, Îți.

-        Surpriza de la finalul facultății. Când nu mi-a venit să cred că m-a anunțat că merge la banchetul final. Ea, cea care refuza orice ocazie festivă, care trecea drept o neadaptată și o antisocială, care abia așteptase să termine odată studiile și să nu mai treacă niciodată prin zona facultății, care avea o relație cel puțin rece cu colegii... ”La banchet voi merge. Nu degeaba m-am chinuit să ajung până aici. Acum e momentul meu”. Și și-a cumpărat o rochie elegantă în locul eternilor jeansi, și-a aranjat părul și, la brațul lui L, venit special de la distanță pentru ocazie, a fost la banchet. La banchetul la care eu am lipsit (dar aceasta este o altă poveste).

După terminarea facultății nu ne-am mai întâlnit. Ea s-a căsătorit cu L și s-a mutat în orașul lui, a devenit profesoară de engleză și a născut o fetiță. Inițial ne scriam, ne sunam la telefon, pe urmă încet încet, nu i-am mai răspuns la scrisori atât de prompt pe cât o făcea ea. Și nici nu am mai sunat-o atît de des. Ultima oară i-am scris din New York, o vedere cu un zgârie-nori pe care am mâzgălit cîteva cuvinte de complezență. Cu un ”tu” fără majuscule – asta era specialitatea ei.

...N-am mai apucat să îi spun că m-am căsătorit, că sunt fericită, că am un băiețel... Noemi a murit fără ca eu să știu, fără să o îmbrățișez înainte, fără să-i mai scriu bilețele motivaționale pe care să și le lipească, eventual, de seringa de chimioterapie.

Nu cred că în marele nimic există Facebook, și chiar dacă ar exista, Noemi și-ar dezactiva oricum contul.  Așa era ea, mai rebelă. Dar, dacă ar exista, i-aș da un enorm”like” tardiv și i-aș lăsa un mesaj off-line ”Mi-e tare dor de Tine”.