Război

Ceva s-a întâmplat la grădi. Cel mai probabil, s-a plictisit copilul de repetiţiile interminabile pentru serbarea de Crăciun. Dacă înaintea acestei perioade totul era minunat, simplu şi rapid, atunci, treptat, a început să urască ideea de grădi. Întreabă obsesiv în fiecare seara: "Mami, după ce mă trezesc, merg la grădi?" "nuuuu vreaaaau.." Şi îl ţine strâns de picior pe Tatalui, ca nu carecumva să-l lase în aşa loc. E nevoie mereu de multe farmece ale lui Frau şi de multe promisiuni ca să rămână. Plângând, de multe ori. Deşi plânsul durează până dispare tati din raza lui vizuală.
Am mai spus că se cântă mult, da? Ei, în fiecare dimineaţă, piciul cu ochii în lacrimi în anticipaţia despărţirii ma strânge în braţe să-mi dea cotidianul pupic matinal şi cântă a jale:

"Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraaaaţii,
Şi-apoi să mergem la războ-o-o-o-oi,
Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraaaaţii,
Şi-apoi să mergem la războ-o-o-o-oi!"

Îşi ia apoi armele (bakuganii) şi pleacă resemnat la încă o bătălie...

De l'amour

Poveştile noastre de seară au intrecut demult orice limita temporală, logică, cursivă şi a drepturilor de autor. După ce am citit de mii de ori (exagerez doar un pic) celebra carte Disney in limba engleză, am trecut la invenţii. "Nu citi!!! Din cap să-mi spui!!!" Dar puiului nu-i pasă că bietul meu cap are şi el limitele lui, şi destul de strîmte deseori. Mai exact, el are o aversiune patologică pentru monştri et comp. Din păcate pentru el (pentru cap) suntem într-o fază în care pasiunile cele mai fierbinţi ale copilului sunt constituite din urăţenii gen Spiderman, Batman (şi ăştia au fost cei mai cuminţi), roboţi, dinozauri scheleţi, "papugani" vestroia (ceeeeee? exista oameni care nu ştiu ce-s ăia????), gormiţi mutanţi de toate speciile, dragoni pe care-i cheamă "Dragon rex papugan vestroia ziben aht noin ţen" (la care eu mă felicit că l-am dus pe puşti la grădi în limba germană, aşa a învăţat şi el ceva util). Evident, toţi aceşti mutanţi au numeroase capete cu care scuipă foc, apă, gheaţă, fum, ceaţă, copaci, funii şi alte spurcăciuni, în funcţie de dispoziţie.

Şi-atunci ce-i cu titlul ăsta suav? E, că după ce epuizăm poveştile cu toate specimenele mai sus menţionate, trebuie să-i povestesc "cum era când eram eu mică", respectiv "cum era când eram eu mare".
"Când eram eu maaare... l-am cunoscut pe "tata tău". (Formula asta devine substantiv propriu: Tatatău. Prin derivare de la "Tatameu"). Şi m-a invitat la dans, şi pe urmă ne-am îndrăgostit unul de altul şi ne-am pupat".

Îi sclipesc ochişorii pe întuneric.

"Da'...simţeai că zbori?"
"Da, simţeam că zbor".
"Mami... şi eu simt că zbor câteodată".
Zbaaaang. Cam repede.
"Păi... când simţi tu că zbori?
"Când sunt cu Miţu".

Nu-i bai, dragu' mamii, numa' sănătos să fii.

Tehnologie

Deşi Crăciunul a trecut demult, noi colindăm încă în maşină, din tot sufletul şi din toţi rărunchii.
Dacă până acum cântam aşa, de amorul artei, a venit vremea analizelor de text.

"Mami, cei trei magi... unde mergeau ei?"
"Mergeau la Betleem, să-l vadă pe bebeluşul Isus".
"Şi mergeau cu cămilele?"
"Da, cu cămilele".
"Şi steaua le arăta pe unde să meargă?"
"Da, mami, sigur că da". Ei, a înteles ideea de bază.

Stă pruncul şi cugetă.

"Mami... Da' de ce nu aveau tanti de aia cum aveam noi în maşină când am fost în Ungaria, să le spună pe unde să meargă?"
Da, mami. Să le spună "La prima oază, viraţi cămila la dreapta"...